Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)

2012-12-01 / nr. 12

i.l. caragiale - contemporanul nostru 33 s-a manifestat fără... prejudecăţi. Pentru ce ar trebui să-l suspectăm? De ce să-l tratăm cu prejudecăţile noastre, nemeritate?! Publicul de azi se amuză, oarecum frisonat, citindu-i schiţele şi vizionându-i piesele. Nu de puţine ori am auzit oameni spunând, mai ales în vremea socialismului că, dacă ar fi trăit şi ar fi scris azi, Caragiale ar fi fost de mult trimis la Canal. Lumea de azi se recunoaşte, în bună măsură, în lumea momentelor şi schiţelor, a comediilor lui Caragiale, aşa cum se recunoştea şi lumea contemporană lui... Dacă atunci i s-a refuzat un premiu academic, dacă i s-a refuzat un post de director de teatru la Iaşi (La direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti a stat exact atât cât să se poată spune despre el că a avut o trecere pasageră, fiind, de altfel, nevoit săşi dea demisia), dacă Take Ionescu i-a promis un fotoliu de deputat, luându-l în propria sa campanie electorală, fotoliu pe care mai apoi a uitat să i-l ofere, dacă a fost târât prin tribunale, blamat şi învinuit de plagiat ş.a.m.d., credeţi oare că azi ar fi avut o viaţă mai... uşoară? Mă tem că nu. Tocmai pentru că moravurile lumii de azi au rămas cam aceleaşi din vremea lui Caragiale. Pe Hyperion în ţara lui Mitică îl văd ca pe un uriaş în ţara liliputanilor. Gulliver, după ce a învins flota inamicilor ţării în care a fost depus pe ţărmuri de către valurile mării, a fost expulzat, socotindu-se că a devenit o povară prea mare pentru stat ca să-i asigure întreţinerea... Nu vedeţi că unii, ingraţi, ne îndeamnă să-l eliminăm din literatură pe Eminescu, socotindu-l, probabil, o povară prea mare pentru spinarea lor cocoşată pe care vor să ducă mai departe literatura română?! La Caragiale îmi place scriitura şi felul său de a se comporta cu personajele sale. Pe cât de mult le discreditează, pe atât de mult le iubeşte. Această atitudine nu o au decât marii creatori care se confundă cu opera lor, în totul... Nu-mi place că în ultimii ani de viaţă a lăsat impresia unui învins, refugiindu-se la Berlin. Dar şi acolo a fost mereu cu inima la Bucureşti... Nu-mi place că n-a mai scris literatură satirică, dar îl ador pentru minunatele sale nuvele fantastice care fac încă o dată dovada că I.L. Caragiale e un scriitor complex, uriaş. Fără îndoială, Caragiale este „alesul nostru”. Deşi aş fi tentat să spun că el ne-a ales pe noi... Pe un asemenea scriitor poţi paria liniştit întru eternitate. El este alesul nostru pentru că el va fi reprezentantul nostru, întotdeauna, pretutindeni în lume, ca sancţionar al modului mizerabil de a ne comporta şi de a ne conduce viaţa. Aveţi puţintică răbdare, domnitori zice mereu Trahanache. E o replică memorabilă ce poate fi rostită în orice împrejurare. Aparent e un tic verbal. Dar, dacă stai să vezi câtă perfidie se ascunde în dosul acestor cuvinte, te apucă pandaliile, vorba unui alt personaj al lui Caragiale. Şi-apoi, ni se potriveşte mănuşe. N-avem răbdare să facem nimic temeinic. Suntem nişte repeziţi, pe care cineva doreşte mereu să ne tempereze. Şi o face, fără convingere, desigur, alunecos, aşa cum o făcea şi eroul din O scrisoare pierdută. Ion BUZAŞI Fondul clasic 1. Da, în sensul că el intră în triada marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, ctitori de genuri literare în literatura română, Poetul, Povestitorul, Dramaturgul, respectiv poezia lirică, povestirea, comedia/drama. Ca orice clasificare, inevitabil didactică, şi aceasta suferă de o îngustare a personalităţii literare a celor trei mari scriitori. Nici Caragiale nu poate fi redus doar la dramaturgie, deşi aceasta este dominanta activităţii literare şi prin aceasta a intrat în conştiinţa literară românească ( sau în mentalul colectiv cum spuneţi Dvs.) prin programele şcolare, deşi este şi un mare povestitor, autorul unor nuvele de profundă analiză psihologică şi, mai nou, prin recenta antologie Cele mai frumoase scrisori, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012), alcătuită de Dan C. Mihăilescu, un remarcabil epistolier, alăturându-se lui Alecsandri, Cipariu, Duiliu Zamfirescu, pentru a pomeni doar pe acei scriitori care au cultivat epistola cu virtuţi literare. Este de mirare cum critici importanţi ca Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu se îndoiau de perenitatea operei lui Caragiale, unul considerând că o lectură a operei sale, peste o jumătate de secol va avea nevoie de glosar, iar celălalt afirmând că, dispărând realităţile social-economice vizate în opera caragialiană, va dispărea şi actualitatea operei sale. Or, Caragiale este la fel de actual şi astăzi, poate mai actual ca în vremea sa, pentru că există un fond clasic al scrierilor sale(al dramaturgiei îndeosebi), în care sunt magistral surprinse trăsături morale şi sufleteşti general-umane. Succesul şi interesul de care se bucură piesele sale pe marile scene ale lumii este o dovadă, iar în mediul românesc, simţim mereu nevoia să caracterizăm o situaţie ridicolă, un personaj demagogic raportându-ne la nenea Iancu. Cea mai înrădăcinată şi stupidă prejudecată, datează din epoca dogmatică a realismului socialist, critica acelei epoci văzând în Caragiale un aprig critic al României burghezo-moşiereşti; după 1970, poate şi mai devreme, prin câteva monografii şi sinteze critice această prejudecată a fost înlăturată ca ridicolă. 2. Ca două feţe ale românului dintotdeauna, înţelegând prin Hyperion, aşa cum spunea Petru Creţia aspiraţia spre un ideal uman greu (sau imposibil) de atins şi prin Mitică - românul flecar, care ştie de toate, îşi dă cu părerea despre orice, dar marcat de un oblomovism incurabil, incapabil de o acţiune constructivă. Hyperion în ţara lui Mitică face figura „albatrosului ucis” din cunoscuta poezie a lui Baudelaire, pasărea cu aripile frânte, pe care-l batjocoresc prozaic şi grosolan marinarii pe puntea vasului. Caragiale este „alesul nostru” în măsura în care exprimă ceva din psihologia poporului român lucrarea celebră a lui D. Drăghicescu despre etnopsihologia românilor. Ne regăsim mai mult