Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)

2012-12-01 / nr. 12

51 i.l. caragiale - contemporanul nostru dintre „marii clasici”, se poate spune despre Caragiale că este chiar mai actual acum, în sfârşit, decât a fost la început, când opera sa a fost întâmpinată, într-un climat de naţionalism pronunţat, cu destulă ostilitate, fapt care l-a şi determinat pe Maiorescu să îl apere în Comediile dlu­i I.L.Caragiale (1885), discutând despre „misiunea morală” a artei, despre „înălţarea impersonală” şi despre cum „orice amintire reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică”. După ce remarcă, în Prejudecăţi literare (Univers, Bucureşti, 1999, p. 158) faptul că niciunul dintre cei patru cei mai mari scriitori români din sec. al XIX-lea, „clasicii”, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L. Caragiale, nu a câştigat niciodată vreun premiu. Ioana Pârvulescu redă fragmente din discursul lui D. Sturdza cu ocazia premiului „Eliade­ Rădulescu” din 1981 (pentru volumul Teatru şi Năpasta Caragiale primise 3 voturi pentru şi 20 contra), care îl alătură pe Caragiale (din cauza originii sale, grec după mamă) lui Mite Kremnitz, numindu-i pe amândoi „străini răuvoitori pentru România”, care s-au strâns „pentru a denigra tot ce este românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc e şi înrăutăţit şi stricat”. De fapt, abia în anii ’80 ai secolului trecut, după cum observă Nicolae Manolescu, proza românească a avut revelaţia lui Caragiale, autor de literatură de bas­étage, interesat de pastişă şi parodie, intertext etc., postmodernismul fiind mult mai relaxat în a accepta diferenţele de orice fel. In fond, dincolo de şarja puternică, de caricatură, personajele lui Caragiale sunt, deşi nu cu totul inofensive (pentru că prostia nu e inofensivă), paşnice. Motiv pentru care replica mea preferată din Caragiale rămâne cea care îi aparţine lui Conu Leonida din Conu Leonida faţă cu reacţiunea: „hai şi noi pe la revuluţie!” Pe lângă faptul că ştie întotdeauna să facă „haz de necaz”, românul se crede însă şi foarte „simţitor”, ceea ce explică întrucâtva şi succesul lui Hyperion în ţara lui Mitică, alesul nostru, după ce ne-am oprit din râs, rămânând până la urmă probabil Eminescu, cel din celebrul portret, cu privirea romantică şi bucle perfecte, numai Nichita Stănescu („îngerul blond”), dintre scriitori, reuşind la un moment dat să capteze atenţia românilor într-o aproape la fel de mare măsură. Adriana TEODORESCU Valoarea culturală 1. Nu îl putem plânge pe Caragiale nici pentru prestigiul, substanţial, fluturând triumfător peste clasele de gimnaziu şi de liceu, peste memoria literar-culturală veche şi nouă, nici pentru locul său în istoria literaturii române, un loc cu gravitaţie sporită, care, dacă te apropii, te lasă cu greu să articulezi un cuvânt, să indici sau să propui alte poziţii spaţiale, îndoiala produsă în vecinătatea locului caragialian din literatura română se frânge de mecanismele de interpretare literară şi de sedimentare istorică care îl compun sau este încorporată ca variaţie cuminte a aceluiaşi. Aş spune că atât prestigiul, cât şi locul lui Caragiale în istoria literaturii române nu sunt legitime, ci supra-legitime. Ceea ce înseamnă că, privind relaţional, ele sunt ceea ce Caragiale merită, dar e atâta aderenţă între justa valorizare a lui Caragiale şi istoria care îl primeşte şi îl recertifică, încât nimeni nu mai poate interveni între această îmbinare, şi totul devine ca şi cum ai încerca să separi imaginea din oglindă chiar de oglindă, fără nici o posibilitate de a acţiona asupra referenţialului generator de imagine, care se usucă în altă parte. Şi apoi, dacă ar fi să discutăm natura aderenţei dintre Caragiale şi istoria literară care îl găzduieşte, validându-l, canonizându-l, asigurându-i vizibilitate, trebuie spus că ea este de esenţă culturală şi naţională. Căci ceea ce îl face pe Caragiale legitim nu este numai valoarea estetică, ci şi valoarea culturală. Mai precis, emblematicul cultural­­ asta e, Caragiale ne-a prins ca popor, suntem fiii acestui Dumnezeu post-creaţionist, care priveşte şi ne loveşte cu nuieluşe ce sună tare prin aer, dar mai puţin pe pielea noastră. Actualitatea operei caragialiene ţine de persistenţa acestui emblematic cultural, de această legătură indubitabilă dintre poporul român şi râsul scriitoricesc ironic al scriitorului. Există o actualitate reală, care se referă la făptui că, citite, operele lui Caragiale devin explicaţii pentru realitatea în care trăim, dar şi critici terapeutice ale acesteia. Există şi o actualitate întreţinută, pentru care se pompează oxigen suplimentar, o actualitate conectată la aparate, păstrată din obişnuinţă, din reverenţă pentru trecut, dintr-un spirit de auto­flagelare. în plus, dincolo de toate acestea, actualitatea lui Caragiale este actualitatea lui Shakespeare sau a lui Dostoievski. Adică actualitatea oricărei opere literare capabile să îşi depăşească istoria, referenţialul strict. De pildă, multe scrieri a lui Caragiale sunt, dincolo de românismul lor, scrieri despre limbaj. Despre puterea lui stereotipică, despre fiinţa lui acaparatoare şi despre cum sună el când se forţează în zadar ieşirea. Apoi, iarăşi, multe dintre scrierile caragialiene tratează într-o notă absurdă, cu nuanţe de mizerabilism, relaţiile interumane consumate în berării şi în teritorii ale nimănui şi ale tuturor. Aceasta este cea mai importantă şi autentică

Next