Vatra, 2014 (Anul 44, nr. 1-12)

2014-04-01 / nr. 4-5

cronica teoriei cealaltă jumătate din cauza productivităţii crescute pe cap de locuitor a planetei. între 1913-2012, rata creşterii economice globale a fost cea mai accelerată, de 1,6% în medie. Creşterea populaţiei în trecerea la modernitate este importantă pentru că mai multă forţă de muncă creşte nu doar producţia şi consumul în regim industrial, dar şi asigură o creştere accelerată a averii sociale nou create faţă de cea din trecut, iar astfel venitul tinde să se apropie de capital, consolidând noi clase sociale fără precedent. Să ne gândim doar că avansul tehnologic şi munca salariată au determinat apariţia unor sectoare economice noi şi dispariţia altora vechi: dacă la 1800, agricultura asigura 68% din producţie în Statele Unite (industria 18%, iar serviciile 13%), 200 de ani mai târziu, agricultura a scăzut la doar 2%, industria a rămas la 18% (nu fără urcuşuri şi coborâşuri), iar serviciile compun 80% din locurile de muncă din economie. După cum se ştie din mass-media post Marea Recesiune, rata creşterii în ultimele decenii în Europa de Vest şi America de Nord este inferioară deceniilor precedente. De la 3,4% în medie între 1950-1980, Europa a coborât la 1,8% în următoarele trei decenii (iar America de Nord de la 2% între 1950-1980 la 1,3% între 1980-2012). La o rată de 1,5% creștere economică timp de 30 de ani, veniturile pe cap de locuitor cresc cu 50% în aceeași perioadă. Deci 1% înseamnă destul de mult matematic şi nu numai. Europa a înregistrat o creştere economică de la 0,8% în 1913 la 4,1 %în 1970, o cifră spectaculoasă doar dacă nu luăm în considerare distrugerile de capital din cele două războaie mondiale şi Marea Depresiune. Pentru ţările dezvoltate de astăzi, creşterea economică desenează o curbă ascendentă în perioada 1800-1970 pentru ca ulterior curba să coboare, formând un clopot. Pentru ţările în curs de dezvoltare, curba a început să urce de mai târziu şi va continua să crească până ce societatea va acumula un capital comparabil cu cel al ţărilor dezvoltate. în cel mai optimist scenariu, Th. Piketty ne informează că în 2050 ţările în curs de dezvoltare vor converge cu cele dezvoltate de azi doar ca pentru că primele au rate de creştere mai mari decât ultimele. Inflaţia­­sau creşterea generală a preţurilor) are ca efecte dizolvarea valorii anumitor averi, dar şi diminuarea datoriei publice a unui stat. Ceea ce observă Th. Piketty este că atunci când rata rentabilităţii profitului (r) este mai mare decât rata creşterii economice (reg), capitaliştii­ rentieri au, drept urmare, venituri considerabile anuale mai mari decât majoritatea angajaţilor lor. După cum primii sunt o minoritate, iar ultimii reprezintă majoritatea, rezultă că cea mai mare parte a avuţiei naţionale merge în direcţia unei minorităţi procentuale, ceea ce, în timp, duce la o polarizare nu numai a veniturilor, ci şi a proprietăţilor. Capitalismul are deci o tendinţă naturală, atunci când ratele creşterii economice sunt procentual mai mici decât rata rentabilităţii profitului (cum se petrece aproape totdeauna), să creeze mari inegalităţi de venit, poate nu ca în modelul marxist capitalişti-proletari (deşi Marx folosea mai degrabă binomul banalizat capital­­muncă), dar sigur nu duce la o situaţie de fac­o apreciabil de optimistă. Fracţia capital/venit­­ poate fi de asemenea exprimată ca raportul dintre rata de economosire (savings = s) şi rata creşterii economice (rate of growth = g). Dacă antreprenorii economisesc 12% din rente anual, iar creşterea econom­ică este în acelaşi timp de 2%, atunci ß = 600%, deci tot de 6 ori mai mare decât venitul naţional. Aici Th. Piketty menţionează că fracţia capital/ venit ajunge să se echilibreze cu cea dintre economisiri şi rata creşterii abia după trecerea unei perioade mai lungi de timp (poate jumătate de secol) în care capitalul este acumulat, în condiţiile în care rata economisirii şi rata creşterii să fie stabile pentru un interval lung, ceea ce istoria cunoscută nu ne indică. Atunci când şocuri în economie precum războaiele sau crize economice afectează fracţia s/g, capitalul nedistrus se apropie de venitul naţional dintr-un an (sau doi-trei în cel mai bun caz), ceea ce înseamnă ca diferenţa între rentabilitatea profitului şi creşterea economică este mică, altfel spus, egalitatea materială este mai mare între cetăţeni. Odată cu acumularea de capital, rentabilitatea profitului o ia înaintea creşterii economice, ceea ce taie părţi din ce în ce mai mari din procentul venitului naţional în favoarea capitaliştilor, iar B ajunge iarăşi la situaţia de a fi de 5 ori 6 ori mai mare ca venitul naţional (iar, daca tendinţa persistă, ß poate urca la cote de 10, 15 ani din venitul naţional). Dinamica fracţiei capital/venit Dacă până în secolul al XX-lea, sursa de venit sigură pretutindeni în Europa şi America de Nord era pământul, astăzi cei care deţin numeroase bunuri imobiliare în metropole au de câştigat rente substanţiale. Pretutindeni în lumea civilizată rentele se extrag ca dividende, dobânzi, chirii din servicii sau industrie, mai deloc din agricultură etc. în prezent, capitalul privat în perioada 1970-2010 este de 4 (SUA, Canada, Germania) sau chiar 6-7 ori mai mare (Italia, Japonia) decât venitul naţional anual, deci averea rentierilor ar trebui să crească într-un ritm mai mare decât avuţia naţională. Bogaţii fac economii de câteva ori mai mari decât creşterea economică totală pentru simplul motiv că ei deţin mijloacele de producţie şi îşi cer rentele de 4-5% pe an în timp ce profitul general al firmelor lor (ca şi clasă socială, nu individual) nu depăşeşte, reflectat în venitul naţional, o medie de 2% anual, ceea ce e totuşi mulţumitor pe termen lung. Dintr-un tort în continuă creştere, toţi se aleg cu o porţie relativ mai mare, iar tentaţia de a investi în fabrici de prăjituri este vie, în timp ce din acelaşi tort, cu mici modificări de la an la an, proprietarul îşi taie o porţie proporţional egală cu cea din anii buni, dar angajaţii mănâncă mai mult doar dacă surplusul general este considerabil. Dacă nu este, se aleg cu puţin sau la fel ca în anii precedenţi, stagnarea fiind regula de baza, în anii de criză toata lumea, fireşte, pierde, inclusiv capitaliştii. Rata economisirii diferă de la o ţară la alta, în funcţie de procentul de depreciere a capitalului, a taxelor sau chiar a ratei investiţiilor. Capitalul privat domină toate ţările dezvoltate în intervalul 1970-2012, în ciuda economisirii publice, ceea ce se traduce ca economii 39

Next