Vatra, 2015 (Anul 45, nr. 1-12)
2015-07-01 / nr. 7-8
e metamorfozele cercului perenitate, doar că acum scriitorul nu poate fi obligat, el poate fi doar cumpărat, iar responsabilitatea tranziţiei cade exclusiv în sarcina lui. După cum el este cel care are cele mai multe şanse de a ieşi compromis din această relaţie. Puterea scriitorului poate fi vândută de deţinătorul ei, care devine astfel un scriitor al puterii. Dar, în mod evident, vânzătorul pierde mult mai mult decât câştigă, după cum nici cumpărătorul nu câştigă prea mult, pentru că, odată vândută, puterea scriitorului dispare în umbra, întotdeauna murdară, a compromisului. Şi să nu uităm că, în cazul scriitorului, orice umbră are durata propriei lui valori. De altfel, din această povară a perenităţii decurge şi faptul - mult mai grav - că, în măsura în care cărţile sale rămân şi nu pot fi despărţite de viaţa şi de epoca scriitorului, el va răspunde pentru tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Revelaţia mea a fost că dacă volumele, cărţile mele vor rămâne, va rămâne şi faptul că ele au fost scrise în timp ce se dărâma Mănăstirea Văcăreşti şi eu voi purta răspunderea acestei crime, deşi, evident, ea nu depindea în niciun fel de mine. Dar am fost contemporană cu ea. Aşa s-au născut „Sertarul cu aplauze” şi Arhitectura valurilor”. Poate că cea mai gravă problemă pe care mi-am pus-o înainte de ’89, în orice caz cea care m-a tulburat cel mai mult, a fost problema opţiunii între lupta cu cenzura şi refuzul contactului maculator cu ea. Pentru că orice trântă seamănă cu o îmbrăţişare. Primul lucru pe care l-am descoperit dramatic după ’89 a fost că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Paginile unui scriitor interzis fuseseră fatalmente mai importante, pentru că mai scump plătite. Havel în închisoare era mai important decât Havel - preşedinte. Iar între eliberare şi libertate stă criza tranziţiei şi provizoratului, a continuei instabilităţi, schimbări, nesiguranţe, care obligă la analize şi opţiuni .Să nu uităm că, etimologic, cuvântul criză provine din verbul grecesc Krinein, care înseamnă a judeca). Dar scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înţelege: că tranziţia şi criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiţia libertăţii şi democraţiei, realcătuite mereu din raporturi mereu instabile între forţe aflate într-o continuă concurenţă şi transformare. Ceea ce trebuie să recunoaştem că este obositor, mai ales că în mijlocul oboselii se insinuează uneori bănuiala că schimbarea continuă nu e decât o stratagemă de a inventa mai răul pentru a păstra răul neschimbat. Dar dacă suntem „condamnaţi la libertate”, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învăţăm legile funcţionării şi regulamentele de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de ’89 lipsea libertatea, acum lipseşte responsabilitatea şi înţelepciunea de a o folosi. Raţia de libertate s-a transformat în „over-doză”. Ţin minte, pe la începutul anilor ’90, m-a întrebat cineva într-un interviu: „mai credeţi că suntem un popor vegetal?” Şi eu am răspuns: „Nu. Suntem prea isterizaţi pentru asta.” Acum, evident, un asemenea răspuns n-ar mai fi corect. Acum, când indiferenţa şi kitsch-ul acoperă totul, mă întreb dacă n-am nedreptăţit plantele. La urma urmei, ele nu se revoltă, dar nici nu uită ce sunt. în ceea ce ne priveşte, am sentimentul că ne-am uitat definiţia, că nu ştim nici dincotro venim, nici încotro mergem. Mai mult, că nici nu ne pasă că nu ştim, în anii ’50, personajul de tristă amintire care a fost Ion Vitner scria despre perisabilitatea lui Eminescu, nemaiadecvat noii societăţi, încheind cu fraza, rămasă de pomină: „... Şi astfel, încet-încet, Eminescu va dispărea din conştiinţa poporului român”. Urmarea a fost că următoarele decenii au găzduit un adevărat cult al lui Eminescu. După ’89 însă a început, pe de o parte, o contestare a lui Eminescu de către o parte a elitei hiperintelectuale, iar pe de altă parte o nemaidescoperire a lui de către o populaţie evoluând spre analfabetism. Un sondaj al Ministerului Culturii de acum câţiva ani releva că 17% dintre cei întrebaţi auziseră de Eminescu (Caragiale 16, Creangă 14, de altfel aflaţi pe primele trei locuri). Să fie, cum ar părea, o victorie a lui Witner? Sau, mai degrabă, o urmare a trecerii bruşte la un capitalism sălbatec şi semidoct în care nu mai au importanţă decât valorile în stare să producă bani? Şi în mod evident poezia nu face parte dintre ele. Dovadă că în limba curentă a şi apărut o expresie nouă: când cineva vrea să-şi exprime dispreţul faţă de o acţiune fără rost, spune: „asta-i poezie". Ar fi oare absurd, în aceste condiţii, să vorbim despre necesitatea unei noi rezistenţe prin cultură? O rezistenţă care să ne asigure supravieţuirea, repetându-ne nouă înşine cine am fost şi cine suntem, pentru a nu uita cine putem deveni. O rezistenţă pentru care nu ar fi nevoie ca înainte de curaj, ci doar de neindiferenţă. Paradoxal, cred că înainte de ’89 mă simţeam mai acasă în spaţiul literar românesc. Şi asta nu numai pentru