Vatra, 2020 (Anul 50, nr. 1-12)

2020-07-01 / nr. 7

Vatra ţintă fixă: cornel ungureanu67 din sec. al XVIII-lea sau modificarea graniţelor din secolul trecut, inevitabil atingem şi elemente de geopolitică. Este îndeobşte acceptat faptul că există cel puţin trei modele care au influenţat decisiv cultura română de-a lungul timpului: modelul francez în perioada pre­ paşoptistă, modelul german, în perioada junimistă şi post-junimistă şi modelul sovietic în perioada postbelică. Cartea de faţă încearcă să scoată la lumină titluri şi autori, în diferite momente ale devenirii literaturii române, să explice contexte în care anumite opere au cunoscut momente de tabuizare, să ofere posibile răspunsuri despre (lipsa de) influență a unui anumit moment din literatura occidentală asupra celei autohtone, să întocmească sau să completeze portretele unor scriitori. Cartea este structurată în două părţi mari: 1. Despre aşezarea hotarelor” - la rândul ei împărţită în perioade distincte: întemeierea literaturii, perioada prepaşoptistă, 1848-1878, 1879-1918, 1918-1948, 1948-1989 - şi „a II- a: ...şi despre destrămarea lor”, în care va urmări succint arta paricidului la români (dezvoltată anterior într-un studiu distinct), vârstele erotice ale literaturii, pentru ca opera să se încheie cu revenirea la geografia literară prin menţionarea provinciilor literaturii, corespunzătoare provinciilor istorice Basarabia, Bucovina şi Banat, o prezentare succintă a unor idei dezvoltate anterior în Geografie literară (2002), Geografia literaturii române (2003). Spunem revenire la geografia literară pentru că prima parte, şi cea mai amplă, se construieşte pe relaţia centru - periferie, pe care a dezvoltat-o autorul într-o altă carte a sa, Mitteleuropa periferiilor. Chiar de la prima pagină, profesorul Cornel Ungureanu face distincţia între conceptele geopolitică şi geografie politică, citându-l pe Ion Conea, a cărui perspectivă are la bază studiile lui Hennig şi Komholz: „Geografia politică se ocupă de aspectul şi împărţirea statelor la un moment dat - aşadar cu o permanenţă - pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mişcările din procesul de devenire a statelor, mişcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în fiinţă la un moment dat­­ cu acestea şi cu rezultatele lor.”(s.m., M.C.) (p.23-24) Aşadar, pentru a înţelege „rezultatele” culturale ale acestor transformări, este necesară o întoarcere la origini. Dar şi pentru că „subconştientul imperial” „desenează întâietăţi locale şi trasează cu linii apăsate hotare categorice” (p35). Acest subconştient determină un efort susţinut al exegeţilor români de a dovedi întâietatea baladei româneşti a creatorului în raport cu variantele altora, din nevoia de a avea un spaţiu sacru, un Centru. Balada Meşterului Manole este primul document fondator al geografiei literare a României. Pentru că formarea conştiinţei literare nu este posibilă fără conştiinţă istorică, tinerii paşoptişti încep să îşi descopere patria în călătoriile occidentale. Ei marchează o generaţie de trecere, de la domniile fanariote şi influenţa orientală la valorile Revoluţiei Franceze, pe care se întemeiază societatea modernă. Ei „definesc spiritul nou sub care se întemeiază ţara”, scrie Cornel Ungureanu, prin referire la Ion Ghica cu ale sale Scrisori către Vasile Alecsandri, întoarcerea spre civilizaţia occidentală reprezintă o opţiune a generaţiei lui Ion Ghica şi marchează „revendicarea identităţii naţionale cu forţa pe care le-o propune conştiinţa diferenţierii.” (p.43). Procesul europenizării spaţiului românesc începe la Paris şi continuă cu călătoriile pe care I. Ghica, V. Alecsandri, G. Alexandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu sau N. Filimon le fac în Ţările române, pentru că în sec. al XIX- lea, călătoria înseamnă teritorializare, luare în posesie a unui teritoriu care îţi aparţine, (p. 42). Reţine atenţia cititorului Alecsandri, prin „nesiguranţa aşezării”, el fiind „mereu între două lumi”. Aşa s-ar explica, crede Cornel Ungureanu, absenţa în opera lui Alecsandri a unei concepţii unitare asupra vieţii, generată de coexistenţa antagonică a dorinţei de înnoire şi reformare cu cea de conservare. Legătura cu spaţiul balcanic va rămâne o constantă a literaturii române, în operele unor scriitori din epoci diferite. Cornel Ungureanu aminteşte studiul lui Gheorghe Grigurcu, Balcanismul ca demon păzitor, publicat în revista Secolul XX şi lista autorilor cu conexiuni levantine, în ordinea intrării în scenă (Anton Pann, Ion Ghica, I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Eugen Barbu, Ştefan Agopian, Fănuş Neagu etc.) După o scurtă întoarcere în timp, în anii 1700, cu accent pe imaginea lui Ioan Inochentie Micu Klein, „bărbat exemplar al începuturilor”, recreată de Lucian Blaga în Luntrea lui Caron, într-o parabolă „despre potenţialul culturii române” (p. 67), şi pe eforturile Şcolii Ardelene­­ care nu prea mai apare în programele şcolare, criticul Cornel Ungureanu alocă un spaţiu extrem de generos perioadei marilor clasici, ca fundament al literaturii române, lui M. Eminescu şi, în special, lui I. Slavici. Capitolul despre Eminescu pune accent pe senzaţionalul biografic: boala lui Eminescu, tentative de asasinat, scandaluri/supărări ale vremii. Cornel Ungureanu aminteşte de topul celor zece mari români, care nu putea să nu-l includă pe poetul nepereche, dar nu fără „demascarea celor care au contribuit la asasinarea (falsificarea) lui”. „Săpăturile” biografice par să îşi aibă originea în bănuiala că opera este strâns legată de contextul în care apare şi că „geniul eminescian era mai implicat în destinul naţiei decât se credea până acum”. Cornel Ungureanu insistă asupra perioadei de formare a personalităţii lui Eminescu, într-o zonă multietnică, în care orice contact etnic stimulează diferenţierea şi spiritul polemic pentru afirmarea individualităţii. Două momente sunt definitorii pentru evoluţia spirituală a poetului: întâlnirea cu profesorl Aron Pumnul, reprezentant important al latinismului transilvan şi al identităţii naţionale, asociată cu peregrinările lui Eminescu în Ardeal într-un moment puternic dominat de spiritul renaşterii naţionale, care explică lirica de început a poetului, „poeme eroice menite a mobiliza energiile unui neam” (p. 86) şi momentul Junimea. Odată ce ia contact cu spiritul normativ junimist, cu rigoarea de sorginte germanică pe care o impune în primul rând mentorul Junimii, viziunea lui Eminescu se schimbă, în perioada prestudenţească şi studenţească, M. Eminescu va fi preocupat de problema Centrului, muntele, insula fiind reprezentări fenomenale ale Centrului, ţinând de o geografie sacră, mitică. Această preocupare va rămâne constantă, dar se modifică percepţia

Next