Vatra, 2020 (Anul 50, nr. 1-12)

2020-08-01 / nr. 8-9

V db,ars legendi universitar din 1943, Temeiurile populare ale literaturii române din Transilvania, şi se referă la poziţia scriitorilor ardeleni faţă de folclor, începând cu generaţiile latiniste, destul de rezervate cu privire la influenţa acestuia asupra literaturii culte, şi până la poeţii şi prozatorii interbelici, cu multe şi strânse aderenţe în creaţia satelor. Cursul începe ca un studiu de folcloristică, dar treptat, pe măsură ce lectura înaintează, înţelegem că Ion Breazu şi-a propus, de fapt, să scoată în evidenţă o dimensiune esenţială a literaturii române din Transilvania, ruralismul, desconsiderat de latinişti şi devenit sursă principală de inspiraţie pentru urmaşii lor. Câteva studii se ocupă de istoria presei literare dintre Carpaţi, unele fiind abordări foarte ample, ca Presa Transilvaniei, altele reţinând doar un moment din această istorie, cum sunt cel despre Iosif Vulcan şi "Familia ” şi cel despre Aurel Mureşanu. Criticul notează data de apariţie şi durata de existenţă a ziarelor şi revistelor, programul şi numele colaboratorilor, arată circumstanţele care au dus la apariţia lor, funcţia pe care au îndeplinit-o în literatură şi căror nevoi ale societăţii româneşti au răspuns. Situată printre ’’aşezămintele culturale principale ale românismului”, împreună cu biserica şi şcoala, presa transilvăneană a avut un specific al ei, a fost o presă angajată şi militantă. Subiectul de cercetare predilect este însă acela despre reprezentaţiile teatrale în limba română. Istoria lor o aflăm într-un articol de cuprindere panoramică, Teatrul românesc în Transilvania până la 1918, şi într-unul de aprofundare a unui aspect particular, Matei Millo în Transilvania şi Banat2. Şi de data aceasta, după obiceiul său, autorul întoarce subiectul pe toate feţele, îl urmăreşte în toate ramificaţiile şi în evoluţia lui, cu o dorinţă vădită de a epuiza informaţia. Mai numeroase în carte sunt articolele despre legăturile cu Transilvania ale scriitorilor din Principate. Ele ’’formează un capitol mare de istorie literară”, pe care Breazu ar fi dorit să-l scrie cândva. O caracterizare sintetică se găsește în paginile despre Alexandru Odobescu: ’’Pentru toate spiritele alese ale Vechiului Regat, cunoaşterea Transilvaniei - această vatră străveche şi eroică a românismului - a luat proporţiile unei adevărate revelaţii. E ca şi cum ar fi descoperit izvoare de viaţă veşnică a neamului, de un farmec şi de o putere nebănuită, ca şi cum s-ar fi împărtăşit cu însăşi misiunea noastră istorică. Unii din aceştia, un Mihai Eminescu de pildă, a avut noroc să facă această descoperire în anii fragezi ai copilăriei; alţii, un Nicolae Bălcescu, numai la maturitate; iar alţii, un Caragiale, de abia la sfârşitul vieţii. Oricând însă ar fi avut loc acest contact fizic cu pământul şi oamenii Ardealului - el a însemnat o dată hotărâtoare în desăvârşirea personalităţii lor”. Autorul s-a interesat de subiect nu dintr-o simplă curiozitate de istoric literar, ci pentru a susţine şi argumenta o teză esenţială a cărţii: ’’unitatea spirituală a românismului”. Deşi a fost un comparatist redutabil, Ion Breazu a acordat de data aceasta puţină atenţie adaptării scriitorilor ardeleni la orientările din Occident, ideea lui programatică fiind ’’reîncopoierea Ardealului în ritmul general al vieţii româneşti”. Pe de altă parte, aflăm că momentele de discordie n-au lipsit între ardeleni şi scriitorii de peste munţi; două polemici de răsunet s-au înregistrat: una în chestiunea etimologismului, din care a ieşit biruitor Titu Maiorescu, adept al scrierii fonetice, şi cealaltă în chestiunea realismului popular, susţinut de Ioan Slavici şi combătut cu vehemenţă de Duiliu Zamfirescu în celebrul său discurs de recepţie la Academie. Intr-adevăr, o problemă ce nu poate să lipsească din nici o discuţie despre literatura română din Transilvania este aceea latinismului. Scriitorii ardeleni se definesc şi prin atitudinea lor faţă de acest curent de idei: unii l-au susţinut până la capăt, alţii l-au acceptat cu rezerve, mulţi au început prin a-i fi adepţi şi au sfârşit prin a renunţa la principiile lui (îndeosebi la etimologism). Ion Breazu a evitat o condamnare pe toate planurile a latinismului. L-a criticat, desigur, dar l-a şi înţeles, a încercat să-i explice şi să-i arate chiar unele merite. De mai multă adeziune s-a bucurat celălalt mare curent iniţiat de ardeleni, realismul popular, cu primii lui reprezentanţi: Slavici, Coşbuc şi G. Bogdan- Duică (în anii când publicau în ziarul ’’Tribuna”), urmaţi de scriitorii de la revista ’’Luceafărul” (Goga, Agârbiceanu şi Ilarie Chendi), apoi de cei de la revista ’’Semănătorul” din Bucureşti şi de cei de la revista ’’Viaţa Românească” din Iaşi. Mişcarea literară românească din Transilvania ar trebui studiată, se spune în carte, pornind de la ideea că provincia a avut nu unul, ci mai multe centre culturale şi că a existat în fiecare dintre acestea un grup de scriitori relativ numeros, constituit de obicei în jurul unui spirit director şi al unei publicaţii periodice. A fost remarcată şi o dinamică a acestor centre care cunoşteau o perioadă de strălucire, apoi prestigiul lor începea să scadă sau chiar dispărea, fiind umbrit de ridicarea unor centre noi, cu o vivacitate sporită, împreună cu Ion Breazu, de ale cărui puncte de vedere s-a apropiat uneori, D. Popovici credea şi el că ’’spre deosebire de Moldova şi de Ţara Românească, unde viaţa literară se concentra în capitalele respective, Iaşi şi Bucureşti, literatura română din secolul al XIX-lea din Transilvania nu gravita în jurul unui centru unic. Pentru ştiinţa sa, Blajul s-a impus la toată lumea: aici oficia, temut şi admirat, Timotei Cipariu. Dar până târziu în secolul al XIX-lea, literele româneşti trăiau dispersate în cele patru colţuri ale provinciei, adesea chiar în afara ei: Braşovul cu ziarele lui, Sibiul unde de asemenea apăreau câteva periodice româneşti, Aradul, Oradea unde s-a instalat, după un răstimp petrecut la Budapesta, revista ’’Familia” - sunt oraşele în care s-a manifestat cu precădere activitatea literară a românilor transilvăneni”3. Formula stilistică Ion Breazu s-a socotit întotdeauna un discipol al lui Gheorghe Bogdan-Duică, deşi a exprimat unele rezerve faţă de metoda acestuia şi îndeosebi faţă de ideile lui cu privire la poeţii moderni. Bogdan-Duică a fost unul dintre scriitorii grupaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea în redacţia ziarului ’’Tribuna” de la Sibiu şi a avut aceleaşi puncte de vedere şi aceleaşi convingeri ca şi aceştia. Prin el, ideologia de tip autohtonist a ziarului a persistat multă vreme în cultura română şi a cunoscut prelungiri şi reformulări în scrierile din anii 1930 şi 1940 ale lui Ion Breazu, de unde s-a transmis mai departe, având ecouri până târziu, în a doua generaţie de profesori ai Universităţii clujene4. De la G. Bogdan Duică, fostul său student a preluat nu numai o concepţie, de îndepărtată origine slaviciană, ci şi unele tehnici de lucru, derivate din scientismul dominant pe atunci în istoriografie. La sfârşitul secolului al XIX-lea studiile cu fundament metafizic ale lui Titu Maiorescu fuseseră deja publicate şi critica literară românească se pregătea să intre într-o etapă 145