Vatra, 2020 (Anul 50, nr. 1-12)
2020-10-01 / nr. 10-11
80 sorin alexandrescu - schiţă de portret Vatra, pe parcursul mai multor decenii şi au avut un caracter ocazional. Abia re-lectura textelor îi dovedeşte lui Sorin Alexandrescu faptul că ele abordează aceeaşi temă: modernitatea în istoria şi în cultura română, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, până în prezent. Autorul consideră anul 1866 (an ce marchează începutul domniei lui Carol I de Hohenzollern şi adoptarea unei constituţii democratice) ca moment al creării statului şi a naţiunii române moderne. Primul studiu al volumului discută criticile lansate de gruparea literară „Junimea” tocmai la adresa statului şi a acestei naţiuni. Sorin Alexandrescu semnalează situaţia paradoxală provocată de faptul că impunerea societăţii moderne în România coincide cu rezistenţă împotriva ei. Este un „paradox românesc” tipic, cum vor mai fi şi multe altele, abordate în capitolele ulterioare ale cărţii. De altfel, Sorin Alexandrescu afirmă că eseul intitulat Paradoxul român ar putea fi citit ca o autentică introducere a cărţii, deoarece prezintă originile istorice ale anumitor paradoxuri ale dezvoltării politice şi culturale ale României. In esenţă, este vorba de o versiune concentrată a ideilor exprimate mult mai amplu în volumul omonim. Circumscriind noţiunile cu care operează, Sorin Alexandrescu defineşte modernismul drept mişcarea literară care a apărut, sub denumiri diferite, în Franţa, Spania, Anglia şi Italia spre sfârşitul secolului al XIX- lea, care s-a extins la începutul secolului următor în Germania şi Austria şi care a înflorit apoi, între cele două războaie mondiale, în poezie şi în proză, în toată Europa. Criticul ne avertizează că termenul are un sens cu predilecţie estetic, deşi el presupune şi existenţa unui context social-politic democratic. Modernismul vizează transformările profunde din sfera scriiturii şi a viziunii asupra lumii din poeziile şi romanele de factură novatoare ale epocii. Deşi obsedată mereu de complexul rămânerii în urmă, literatura română urmează şi ea o dezvoltare similară, Alexandru Macedonski - contemporanul şi marele rival al grupării „Junimea” - fiind văzut ca întemeietor al unei asemenea mişcări la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada dintre cele două războaie mondiale, poeţi ca Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, precum şi prozatori ca Mircea Eliade, Camil Petrescu sau M. Blecher se dovedesc principalii semnatari ai unor opere de factură novatoare. De altfel, modernitatea romanului interbelic este discutată într-un eseu separat, iar discuţia ia adesea o turnură critică. Fără să nege importanţa modernismului, teoreticianul literar îl abordează într-o manieră polemică, lansând o serie de întrebări asupra transformării sale în canonul literar dominant al veacului XX. După ce observă refluxul modernismului, Sorin Alexandrescu semnalează expansiunea acestuia în anii ’60 și ’70, în plin regim comunist. Exegetul explică redescoperirea modernismului prin faptul că estetismul constituia singura atitudine non-politică tolerată de sistemul totalitar. Acest modernism renăscut nu apăra doar valorile estetice, ci şi pe cele politice subiacente, cele ale liberalismului democratic. Literarul este definit prin urmare prin raporturile sale cu socialul şi politicul perioadei postbelice, într-un asemenea context agitat şi complex ia sfârşit modernismul şi începe postmodernismul literar într-una din cele mai conservatoare ţări comuniste ale epocii. De la sensul estetic al conceptului de „modernism”, Sorin Alexandrescu trece apoi la cel socio-cultural. Din această perspectivă, modernismul este o mişcare cu caracter mai general care vizează modernizarea societăţii, a instituţiilor şi cea a mentalităţilor. Efectul lui asupra literaturii este mai degrabă unul secundar în raport cu schimbările de profunzime din cadrul societăţii. Pe parcursul eseurilor sale, criticul abordează conceptul de modernism mai ales din această a doua perspectivă. Modernismul românesc se găseşte în centrul dezbaterilor chiar şi atunci când el este violent contestat, ca şi în cazul „Junimii”. Descriind societatea culturală „Junimea”, Sorin Alexandrescu nu prezintă performanţele literare ale grupării, nu se opreşte la operele unor mari clasici precum Eminescu, Creangă sau Caragiale, ci îşi asumă un punct de vedere diferit, ocupându-se de schimbările de mentalitate pe care le aduc discursurile politice şi teoretice ale lui Carp, Maiorescu şi Eminescu. Analizând aceste discursuri, Sorin Alexandrescu observă la „Junimea” apariţia omului politic, a ideologului şi a intelectualului cu roluri sociale distincte. Semnele modernităţii în perioada junimistă sunt identificate în separarea culturii de putere, adică în specializarea rolurilor sociale, ceea ce presupune autonomia intelectualului, eliminarea lui din circuitul politic. Ceea ce este nou la Sorin Alexandrescu e faptul că el nu urmăreşte fenomenele exclusiv din perspectiva istoricului şi a criticului literar, ci şi din punctul de vedere al sociologului, ceea ce face ca investigaţia sa să se abată de la tradiţia românească a ultimelor decenii, când în centrul atenţiei se găsea exclusiv coordonata estetică. După ce discută raportul dintre discursul politic şi discursul cultural la „Junimea”, exegetul relevă câteva particularităţi ale poporanismului. Mişcarea născută la începutul secolului XX a produs doar o serie de creaţii literare mediocre, motiv pentru care ea a fost ignorată complet în ultimul timp. Aceste texte i se par însă semnificative lui Sorin Alexandrescu din perspectiva mentalităţilor pe care le exprimă. încercând să degajeze structurile normative ale discursului poporanist, criticul observă cu surprindere faptul că aici se pot identifica pentru prima oară câţiva termeni care nu exprimă mentalitatea ţăranului - cum a încercat întotdeauna să ne convingă acest discurs - ci un univers diferit, acela al valorilor burgheze, prezente atât la oraş cât şi în lumea satului. Dacă prin discursurile