Viaţa Romînească, 1906 (Anul 1, nr. 1-6)
1906 / nr. 4
116 VIAŢA ROMÂNEASCA lorice şi culturale, adunînd şi expunînd în mod ştiinţific materialul din ţară. Toate aceste meniri înalte şi frumoase, rezumate numai aci, Muzeul nostru Naţional, pentru motivele lesne de înţeles, nu le-a îndeplinit. Viitorul program de acţiune al Muzeului trebuie să se concentreze asupra următoarelor puncte: 1) Să cerceteze cit mai amănunţit rămăşiţele artistice şi istorice din ţările locuite de Romini, şi să adune cît se poate mai multe obiecte în legătură cu trecutul nostru şi cu îndeletnicirile artistice ale poporului romînesc. 2) Să păstreze pentru Muzeul Naţional central, din Bucureşti, cite un exemplar mai caracteristic din fiecare speţă şi să le orinduească in шо'1 sistematic şi estetic servind totodată şi invăţămîntului şi educaţiunei artistice a maselor. Dubletele sau piesele cu interes pur local să se lase la locul provenienţei, înfiinţîndu-se cu mai multe Muzee provinciale. Acestea la rîndul lor vor îmbogăţi Muzeul din Bucureşti şi prin schimbul reciproc se va deştepta in toată ţara interesul pentru obiectele de artă. Prin asemenea mijloace de stimulare, mai lesne decit prin legi prohibitive, se vor salva obiectele, ce azi trec peste graniţa ţării. 3) Prin conferinţe înaintea obiectelor sau cu ajutorul proecţiunilor şi mai ales prin publicaţii ilustrate şi cataloage, să se facă cunoscut in ţară şi in străinătate tezaurul nostru naţional. Astfel numai, Muzeul va putea servi drept centru al unei mişcări artistice. Iar pentru că deocamdată, ruşinea naţională, de care cu toţii ne ştim vinovaţi, să nu fie împărtăşită şi de numeroşii străini, cari ne vor vizita, mai ales de vecinii mai mici, cari din acest punct de vedere se prezintă mult mai bine ca noi, aşi fi de părere ca Muzeul să serbeze anul jubilat, închizînd sălile sale. Să se şteargă firma de pe uşile palatului Universităţii, iar obiectele mai de seamă să se împrumute Expoziţiunii. Publicul român, fiind obicinuit cu neexistenţă de fapt a Muzeului, nu s’ar împotrivi. Iar personalul instituţiunii, fiind asigurat prin budgetul în curs, cred că de asemenea nu ar protesta. Direcţiunea va găsi astfel răgaz să mediteze in linişte asupra unor planuri de reformă, cam neapărat că se impun. A provoca un curent favorabil ideei de reforma Muzeului, nu numai in cercurile oficiale, dar şi in public, acesta este scopul de căpitenie al rindurilor de faţă. Şi să sperăm că, in era nouă în care intrăm după jubileu, se va găsi un ministru, care să repare greşeile neiertate ale predecesorilor săi. Alunei, publicîndu-se istoricul oficial şi amănunţit al instituţiunei, se va vedea dacă au avut sau nu dreptate toţi aceia, cari în alitea rînduri au criticat Direcţiunea Muzeului. Aceasta trebuie în ori-ce caz scuzată, căci a făcut ce i-a fost îngăduit, în locul unei instituţiuni, care să fie sanctuarul culturii şi trecutului românesc, ne-a dat un Muzeu ursuz, un adevărat cimitir al artei pămintene. Al. Tzigara—Samurcaş.