Viaţa Romînească, 1910 (Anul 5, nr. 7-12)

1910 / nr. 10

Recsn­a Caragiale. Schiţe Noue, Bucureşti, 1910. Preţul 2.50 lei. Schiţele acestea ale d-lui Caragiale sínt „nouă“, nu numai pentrucă sínt cele din urmă, ci şi pentrucă sínt de altă natură decit literatura sa de mai înnainte. In comediile sale d. Caragiale a ri­diculizat ideile şi formele politice şi so­ciale aduse din Europa şi caricaturi­zate în societatea noastră orientală. Mai tîrziu, după ce toată lumea (chiar şi junimiştii) se împăcă cu acele forme, d. Caragiale scrise minunatele-i „Mo­mente“, în care nu mai satiriza ideile şi formele, ci produsele acelor forme: Lache, Mache şi pe ceilalţi. Iar în aceste „Schiţe nouă“, în care şi-a adunat ultimele-i scrieri, nu mai găsim nici pe Caragiale din comedii şi, aproape, nici pe acela din Momente. Sînt şi în aceste schiţe nouă cîteva tipuri ca acele din Momente, dar ele nu­­ mai provoacă rîsul crud, ci un zimbet de dispreţ amestecat cu multă indulgenţă. Cu alte cuvinte d. Caragiale a înce­put să devină mai blînd,—am putea hazarda chiar cuvîntul sentimental. Altădată, foarte de mult, în Grand- Hotel Victoria Romînă, unde poves­teşte o vizită în oraşul în care s’a născut, d. Caragiale şi-a bătut joc cu mult spirit de obişnuitele accese de duioşie după locul natal.—Dar mai tîr­ziu, într’o schiţă din Momente („Caut casă“), d. Caragiale a evocat cu o căl­dură puţin obişnuită la acest scriitor impasibil, casa unde a copilărit, casa lui Hagi Ilie lumînărarul de la Sf. Gheor­­ghe, nume care, singur, spune atît de mult. Şi-mi pare că sentimentului acestuia datorim unele poveşti din volum, mai ales Kir Ianiilea. Poate greşesc, dar am impresia că vremea aceasta a lui Anton Pan, pe care o evocă cu atîta putere în Kir Ianiilea, este „1400“ al d-lui Caragiale, trecutul în care se refugiază nemilosul observator al realităţii, atunci cînd tristeţile ei îl obosesc. Dar dacă d. Caragiale s’a schimbat în privinţa fondului,­a rămas acelaşi artist desăvîrşit în privinţa formei. Ori­­cît de puternic creator e d. Caragiale, e, totuşi, încă un şi mai mare artist, poate cel mai desăvîrşit artist din toată literatura romînească, mai desăvîrşit chiar decit Eminescu, a cărui artă, deşi superioară, nu e, totuşi, la înnălţimea ge­niului său poetic. D. Caragiale poate să aibă bucăţi mai bune ori mai slabe, dar forma,—arta,— e întotdeauna perfectă. Şi aceasta, poa­te, pentru că nu e un temperament liric, ci unul intelectual, o inteligenţă pură, —acea inteligenţă cu care a pătruns pă­­nă’n fundul ridicolelor noastre, şi care, îndreptată asupra propriului său scris, i-a dat acea siguranță de autocritică, pe care n’a avut-o nimene la noi.

Next