Viaţa Romînească, 1910 (Anul 5, nr. 7-12)
1910 / nr. 10
Recsna Caragiale. Schiţe Noue, Bucureşti, 1910. Preţul 2.50 lei. Schiţele acestea ale d-lui Caragiale sínt „nouă“, nu numai pentrucă sínt cele din urmă, ci şi pentrucă sínt de altă natură decit literatura sa de mai înnainte. In comediile sale d. Caragiale a ridiculizat ideile şi formele politice şi sociale aduse din Europa şi caricaturizate în societatea noastră orientală. Mai tîrziu, după ce toată lumea (chiar şi junimiştii) se împăcă cu acele forme, d. Caragiale scrise minunatele-i „Momente“, în care nu mai satiriza ideile şi formele, ci produsele acelor forme: Lache, Mache şi pe ceilalţi. Iar în aceste „Schiţe nouă“, în care şi-a adunat ultimele-i scrieri, nu mai găsim nici pe Caragiale din comedii şi, aproape, nici pe acela din Momente. Sînt şi în aceste schiţe nouă cîteva tipuri ca acele din Momente, dar ele nu mai provoacă rîsul crud, ci un zimbet de dispreţ amestecat cu multă indulgenţă. Cu alte cuvinte d. Caragiale a început să devină mai blînd,—am putea hazarda chiar cuvîntul sentimental. Altădată, foarte de mult, în Grand- Hotel Victoria Romînă, unde povesteşte o vizită în oraşul în care s’a născut, d. Caragiale şi-a bătut joc cu mult spirit de obişnuitele accese de duioşie după locul natal.—Dar mai tîrziu, într’o schiţă din Momente („Caut casă“), d. Caragiale a evocat cu o căldură puţin obişnuită la acest scriitor impasibil, casa unde a copilărit, casa lui Hagi Ilie lumînărarul de la Sf. Gheorghe, nume care, singur, spune atît de mult. Şi-mi pare că sentimentului acestuia datorim unele poveşti din volum, mai ales Kir Ianiilea. Poate greşesc, dar am impresia că vremea aceasta a lui Anton Pan, pe care o evocă cu atîta putere în Kir Ianiilea, este „1400“ al d-lui Caragiale, trecutul în care se refugiază nemilosul observator al realităţii, atunci cînd tristeţile ei îl obosesc. Dar dacă d. Caragiale s’a schimbat în privinţa fondului,a rămas acelaşi artist desăvîrşit în privinţa formei. Oricît de puternic creator e d. Caragiale, e, totuşi, încă un şi mai mare artist, poate cel mai desăvîrşit artist din toată literatura romînească, mai desăvîrşit chiar decit Eminescu, a cărui artă, deşi superioară, nu e, totuşi, la înnălţimea geniului său poetic. D. Caragiale poate să aibă bucăţi mai bune ori mai slabe, dar forma,—arta,— e întotdeauna perfectă. Şi aceasta, poate, pentru că nu e un temperament liric, ci unul intelectual, o inteligenţă pură, —acea inteligenţă cu care a pătruns pănă’n fundul ridicolelor noastre, şi care, îndreptată asupra propriului său scris, i-a dat acea siguranță de autocritică, pe care n’a avut-o nimene la noi.