Viaţa Romînească, 1912 (Anul 7, nr. 9-12)
1912 / nr. 11-12
puns d. Maiorescu pe larg şi fără replică, d. Lovinescu era dator să răstoarne mai întăiu argumentarea înnaintaşului său de la Convorbiri. Şi ce dispreţ suveran pentru mahalaua, pe care a zugrăvit-o Caragiale ! D. Lovinescu e destul de inteligent ca să priceapă că, cu cit va manifesta mai multă oroare pentru mahalagiii din Bucureşti, cu atît mai uşor va înţelege lumea cît de subţire e d-sa însuşi. Aşa, de pildă, e convins că, psicologiceşte, cherestegiii din Bucureşti de la 1879 stau pe ultima treaptă a erarhiei umane: imediat sub ei un scriitor ar da peste „maimuţe“. Şi consideraţia asta îl duce să facă delicioase reflecţii în privinţa lucrurilor pe care le-ar gîndi un cimpanzeu „de pildă“... Problema e interesantă,—cel puţin aşa ni s’a părut şi nouă cînd am văzut-o în Anatole France care, fiind mai bătrîn, a pus-o înnaintea d-lui Lovinescu, deşi scriitorul francez nu cunoştea comediile lui Caragiale. Ceia ce face din Caragiale un scriitor mai mic decît d. Gîrleanu este faptul că el şi-a îndreptat observaţia asupra clasei lui Jupîn Dumitrache—şi nu asupra sufletelor de elită şi a oamenilor de cultură. Dar e curios că tot d. Lovinescu, şi tot în acest articol, zice că „menirea poetului satiric e, de altminteri, de a sta la pîndă în clipa prefacerilor,de a prinde contrastele, etc.“. Şi dacă e aşa (noi însă nu credem că numai aceasta e „menirea poetului satiric“)—şi dacă e aşa, atunci Caragiale, „stînd la pîndă“, „a prins contrastele“, unde le-a găsit: în Jupîn Dumitrache, în Rică, în Ziţa, în Veta, în Conu Leonida, în Trahanache, în Tipătescu, în Joiţica,în tipurile din „Momente“, în sfîrşit în orice categorie socială unde s’au produs aceste „contraste“. Dar d. Lovinescu mai scrie şi următoarele: „Teatrul lui Caragiale e un izvor întinat, cu apă tulbure şi miloasă, în care joacă atîtea necurăţenii. Comediile de moravuri sint in genere aşa"1. Apoi dacă aşa-s comediile de moravuri şi dacă satiricul are menirea de a zugrăvi viaţa şi tipurile, în care găseşte „contrastele“ unei epoci de tranziţie,—atunci ce-i bănueşte d. Lovinescu lui Caragiale? Genul literar? Faptul că a scris comedii de moravuri?... In acest gen a fost mare sau nu ? Sar părea că a fost mare. Caragiale, zice d-sa, „a avut darul suveran de a crea oameni“. Oamenii lui trăesc, îi vezi pe stradă. „Caragiale a înmulţit populaţia ţării noastre cu un şir întreg de cetăţeni“.Sîntem fericiţi că am spus şi noi acest lucru acum cîteva luni şi tot în aceşti termeni,acum sîntem fericiţi cam constatat şi noi, ca şi d. Lovinescu acuma, că singurele piese bune sínt ale lui Caragiale şi Manasse). Dar ce păcat că d. Lovinescu nu isprăveşte aci. Căci peste vre-o două pagini aceşti oameni vii ai lui Caragiale... sínt numai „o formula“ ! D. Lovinescu zice că aceste „maimuţe“ au un suflet aşa de simplu, îneît unul (Mae Ipingescu) nu e decît „Rezon“, altul (Pristanda) decît „Curat aşa, coane Fănică“, altul (Trahanache), decît ,aveţi puţintică răbdare“, etc. etc. Aşa a înţeles d. Lovinescu tipurile lui Caragiale ! Iar din faptul ca ,maimuţele“ acestea nu-s decît o formulă, d.