Viaţa Romînească, 1924 (Anul 16, nr. 1-6)
1924 / nr. 1
ci un creator, care va sta, cu cinste, alături de Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu, şi va trebui să aibă mai mult geniu decit toţi patru la un loc. D. Brănişteanu e prea complezent faţă de d. Stern, cînd vrea să-l aşeze lingă Luther, pentru că a profanat pe Shakespeare şi ne-a batjocorit limba. Să fie oare limba noastră atît de neputincioasă incit să nu ne poată reda decit ridicula caricatură a d-lui Stern?! * Nici într’un scriitor poate, aderenţa organică a cuvintelor cu înţelesul sufletesc al piesei nu e atît de strinsă ca în Shakespeare. El nu întrebuinţează cuvintele ca umpluturi de decoraţiuni, ci ca elemente vii de vibraţie sufletească. De aici şi marea greutate a traducătorului, care trebue să fie extrem de prudent. Shakespeare trebue întăiu pătruns intuitiv, în toate fibrele lui: —traducătorul să aibă continuu înaintea hii viziunea complectă şi să simtă în totul încordarea sufletească din întreaga piesă la traducerea fiecărui cuvînt,—altfel va păţi ceia ce păţeşte d-rul Stern de zeci de mii de ori. De multe ori, în Shakespeare, un cuvînt fulgeră cu atîta lumină în înţelesul piesei, cum un trăsnet, în întunericul nopţii, luminează deodată toate împrejurimile. In articolul meu, din Maiu trecut, am arătat că şi d. Stern ştie să întrebuinţeze asemenea cuvinte-fulgere. Atunci cînd Hamlet, cu moartea în el, spune Reginei: Regină nefericită, adio! d. Stern îi pune în gură insulta: Regină svînturată, Adio! (H., p. 201) Pentru oricine altul, ar fi fost imposibil o asemenea greşală, şi din punct de vedere al dicţionarului, şi din punct de vedere al substanţei; căci aceste cuvinte venind la sfîrşitul piesei, orice cetitor ar fi obsevat că tragedia lui Hamlet are la bază conflictul sufletesc dintre marea şi neîncetata iubire a lui Hamlet pentru mama sa şi rănirea senzibilităţii sale morale, prin degradarea faptei ei. Spuneam în articolul meu, că întrebuinţarea cuvîntului svînturat e o greşală aşa de enormă, încît ea arată că d. Stern n’a înţeles nimic din Hamlet; şi de aceia numeam neînţelegerea d-lui Stern shakespeare-iană. Dar d. Stern nu mai avea nevoe să mai întrebuinţeze la sfîrşit un cuvînt-fulger, deoarece cetitorul, fiind la sfîrşitul piesei, a avut destule prilejuri să constate că Hamlet-ul d-sale e un fel de loc viran, pe care d. Stern îşi aruncase toţi tovarăşii clociţi, întîmplările clocite, păsurile clocite, mînînd la ocol toate duhurile negre, sure şi plăvane, cu clopote de zarvă■ Cu toate aceste, sfîrşitul piesei trebuia să se termine în unison: instinctul său humoristic a simţit-o şi d. Stern a tradus cum niciun alt muritor n’ar fi tradus. Dar cu d. Stern nu eşti sigur niciodată că ai ajuns la ultimul record; ceia ce a făcut cu Hamlet la sfîrşit, a făcut cu Ma-