Viaţa Romînească, 1937 (Anul 29, nr. 8-12)
1937 / nr. 11
Viața Romînească etc.; şi unde nu se porneşte o viforniţă...; şi numai odată îi ratează capul; şi cinci colo, ce să vadă?, etc. Deasemenea sunt extrem de numeroase zicătorile şi proverbele de toate felurile. Niciun scriitor român nu utilizează în aşa măsură acest bun comun al limbii noastre, mai exact spus, al limbii populare. Nu încape îndoială că satisfacţia deplină pe care o simţim la lectura operei lui Creangă este, în bună parte, de natură ligvistică, adică stilistică. Chiar humorul lui, cel atît de lăudat şi de original, îşi are izvorul şi în aceste cuvinte şi expresii populare, care, aşadar, din cauza originii lor, nu-i aparţin lui decît numai prin modul cum ştie să le folosească. Am zis „numai”, gîndindu-mă că povestitorul nostru n’a contribuit la crearea lor, ci le-a găsit gata formate în limba părinţilor săi şi a ţăranilor din Humuleşti şi împrejurimi. Altfel, aşa cum a ştiut să le aleagă şi să le aşeze la locul cuvenit şi potrivit nevoilor estetice ale povestirii, ele sînt în întregime ale sale, întrucît le-a re-creat, le-a „trăit” în momentul cînd le-a întrebuinţat şi prin aceasta le-a impus pecetea spiritului său, le-a transformat într’un bun cu adevărat personal. Cred că cercetările asupra limbii lui Creangă ar trebui să se îndrepte mai ales, dacă nu excluziv, în această direcţie. Căci elemente lingvistice de felul celor deja citate au valoare stilistică, adică estetică. Ceea ce la Eminescu şi la poeţii culţi, în general, sînt imagininile şi figurile de stil, la Creangă sînt expresiile, locuţiunile şi construcţiile populare fixe. Acolo stil personal, aici, stil, în aparenţă, colectiv, de fapt însă tot atît de individual în sensul schiţat mai sus. Aş îndrăzni să compar pe Creangă cu alt mare scriitor, adică stilist, român, cu Caragiale. Şi acesta se foloseşte de o limbă, la prima vedere, impersonală, limba oamenilor obişnuiţi, în orice caz deosebită, foarte deosebită chiar, de a lui Eminescu sau a lui Sadoveanu, bunăoară. Şi la Caragiale, natural, aceeaşi corespondenţă desăvîrşită între conţinut şi expresie, dar deoarece opera lui are un caracter eminamente orăşenesc, prin eroii ei, prin psihologia şi viaţa lor, se înţelege că limba întrebuinţată de el poartă şi ea pecetea cea mai specific orăşenească. Cu autorul „Momentelor” Creangă seamănă şi din punctul de vedere al formulelor stilistice oarecum fixe, gata făcute. Numai natura lor diferă, fiindcă şi sursa lor este alta. E adevărat acum că la Caragiale numeroase particularităţi stilistice sunt menite să caracterizeze cu un anumit scop unele personaje. Dar nu la acestea mă gîndesc, ci la cele întrebuinţate direct de autor, fără nicio intenţie satirică. Limba lui este, ca şi a lui Creangă, săracă în imagini poetice, în figuri şi podoabe de stil. Cu toate acestea, aş zice mai degrabă tocmai din cauza aceasta, şi la unul şi la altul ne întîmpină, la tot pasul, efecte stilistice de primul ordin. Asemănarea dintre Creangă şi Caragiale merge însă mai departe, trecînd dincolo de limbă, deşi izvorăşte din aceeaşi atitudine faţă de materialul operei lor. Cred că nu sînt mulţi scriitori români care să te poată compara cu aceştia doi din punctul de vedere al obiectivităţii, al supunerii la obiect, în ciuda aparaenţelor, care la Caragile, din pricina ironiei şi a satirei prea vizibile, par a vorbi, ba chiar a protesta contra afirmaţiei mele. Ei bine, oglinda acestei obiectivităţi interioare este tocmai limba lor oarecum impersonală, obişnuită, aşa de puţin deosebită, în elementele ei constitutive, aş spune materiale, de vorbirea populară la unul, de vorbirea orăşenească la celălalt. In asemenea condiţii nu mi se pare deloc surprinzător faptul că doi scriitori atît de diferiţi şi cu mijloace lingvistice atît de obişnuite