Viaţa Romînească, 1940 (Anul 32, nr. 1-6)
1940 / nr. 4
.144 VIAŢA ROMÎNEASCĂ de acum, va putea fi vorba de o justă romanţare a vieţii lui Ion Luca Caragiale. Considerînd diversitatea aspectelor vieţii eroului său, autorul nu se sfieşte să-l alăture celuilalt original al biografiei universale, intemniţatului Oscar Wilde. Sarcina restabilirii adevărului asupra datelor vieţii marelui nostru clasic n’a fost dintre cele mai uşoare. Prejudecata instaurată a unei boeme de artist a fost cea dinţii fantezie acreditată ce se cerea înlăturată. Apoi şirul nesfîrşit al plăsmuirilor vinovate (ca acele ale lui Octav Minar) sau, pur şi simplu, explicate de ignoranţa comentatorilor, şi, în cele din urmă, verificarea nenumăratelor ghiduşii puse în seama farseurului inteligent cl zeflemistului corosiv, care fusese Caragiale. Nota specifică a existenţei scriitorului şi gazetarului era ocolită în complexul de anecdotic facil speculabil, dramatizînd inutil o năzuinţă perpetuă spre cea mai „berlineză“ burghezie, fie ea chiar a celui mai temut pamflear şi a celui mai temperamental scriitor. Aşa a fost încercarea apologetică a d-lor B. Iordan şi Lucian Predescu: Caragiale, tragicul destin al unui mare scriitor, care plasează, cu naive mijloace de exegeză, existenţa „marelui scriitor“, în anodinul obişnuit „XIX-eme siecle“, al vieţii de cafenea. O bibliografie migăloasă, de erudit, şi extrem de ingenios utilizată, garantează reuşita deplină a volumului masiv documentat pe care ni-l prezintă anul acesta distinsul literat, după o foarte îngrijită editare a operelor aceluiaş epocal mînuitor de condei. Cartea începe cu o prezintare cronologică a faptelor legate de existenţa omului său: „1812. Luca, fiul lui Ştefan şi al Măriei, se naşte la Constantinopol. In Septemvrie, Domnitorul loan Caragea, plecînd cu Firman, îl ia, probabil pe Ştefan, în suita sa, ca bucătar"... Iată, deci, pe bunicul „arnăut“ despre care Caragiale va aduce vorba de cîte ori va găsi clipa prielnică, fie explicîndu-şi, la o întrunire politică, groaza de a fi „trimis la bucătărie“ de şefii partidului conservator, fie domolind pasiunea heraldică a fiului său natural, Matei, romancierul de mai tîrziu al „Crailor de la CurteaVeche“. Apoi, autorul, cu o obiectivitate de ştiinţe exacte, parcurge an de an aspectele multiple ale vieţii şi activităţii lui Caragiale, ferindu-se cu subtilitate de la orice consideraţie asupra valorii scrisului lui Ion Luca. Autodidactul Caragiale, după cinci clase gimnaziale (primele patru la Ploeşti, a cincia, liceală, la Bucureşti), se complace după ani, în mitul celor „patru clase primare“, pe care şi l-a creat în jurul lui. Absolvent al clasei de declamaţie a unchiului său Costache Caragially, copist, suflet, girant responsabil, corector, gazetar-coleg cu Eminescu la „Timpul“, probabil chemat de acesta — traducător emerit, revizor şcolar, moştenitorul Momuloaei, director al Teatrului Naţional, beral şi sărbătorit al naţiunii, Caragiale străbate viaţa cu luciditate şi spirit, pozînd în sentimental sau, cu preferinţă, în „cinicul”, după circumstanţă. Cu Ardelnii, atitudinea lui Caragiale este surprinzător de nouă şi, probabil, de sinceră şi explicaţia acestei afinităţi nu poate fi decît cinstea fără egal a iredentiştilor naţionalişti de dincolo de munţi, care a impresionat adînc pe omul „machiaverlîcurilor“ din Vechiul Regat. De o deosebită importanţă istorie-literară, ni s’a părut capitolul intitulat „Prietenii“, unde cu măiestrită pană, d-l Şerban Cioculescu, într’o închegată descripţie şi interpretare a momentului ni-l prezintă pe Caragiale ca „cel mai sociabil scriitor al vremii“. Capitolul final, „Creion“, într’o sinteză de o aleasă ţinută critică, încununează portretul sufletesc al scriitorului, legîndu-l temperamental de spiritul latin, plin de contradicţii, al intelectualului român, şi spulberînd odată pentru totdeauna acuzările gratuite ale unei anumite critici, despre „ultimul fanariot“, de pe umerii celui care trebue să rămînă nedespărţitul trinităţii geniului românesc: Eminescu, Creangă, Caragiale. MIHNEA GHEORGHIU