Viaţa Romînească, 1945 (Anul 37, nr. 1-6)
1945 / nr. 3-4
RECENZII 187 mai cu cantitatea materiei, adesea inaccesibilă, ingrată, risipită, ci şi cu o anume opinie creată asupră-i, vidă dar rezistentă. Propunerea valorilor sau detronarea idolilor, blîndă şi chibzuită, a putut să pară unora atît de revoluţionară, incit vedem ridicole sforţări de a „reexamina“ faptele cu nişte ochi mai atenţi, întreprinderea a dus la erori ce vorbesc îndeajuns despre presupusa probitate a colaboratorilor. Literatura romina se începe în aceste inutile noi istorii cu Vasile Cîrlova şi nu se închină niciun rînd lui C. A. Rosetti, Anton Ради» Costache Stamati, Cezar Boliac, Andrei Mureşanu, Al. Sihleanu, Al. Depărăţeanu, Gr. H. Grandea. Chiar Ion Ghica este ocolit. Asemenea greşeli nu face d-l Călinescu. Dimpotrivă, se acordă acum un loc în istorie lui Ion Codru Drăguşanu, numai înregistrat în ediţia mare, din cauza lipsei unei ediţii critice a Peregrinului Transilvan, operă atît de greu, dacă nu chiar imposibilă de restituit. Dar sunt scriitori mai mărunţi, uşor de trecut cu vederea, citabile totuşi pentru cine urmăreşte, îndreptăţind o tradiţie, filiaţiile. Caragiale a gustat pe Dionisie Eclesiarhul, în Bacovia se regăsesc urmele lui Radu Ionescu, în Pillat vestigiile lui Stamati. Există apoi o sumă de teme (ca aceea a caducităţii lucrurilor omeneşti) ce se pot căuta în Învăţăturile lui Neagoe, în Divanul lui Cantemir, în poemul lui Miron Costin, în versurile lui C. D. Aricescu. Pentru un străin, relevarea unor astfel de motive, începînd cu 1650, dă certitudinea de adevărată vechime şi de neîntreruptă continuitate într'un domeniu cîteodată contestat. Şi nu asupra amănuntelor am vrea să insistăm. Cetiţi celelalte istorii literare române şi faceţi comparaţia. Acolo meschinărie, polemică postumă cu scriitorii, mici procese, teama de a impune şi legitima. Aci comprehensiune, admitere în sensul cel mai larg, încadrare în serii istorice, aşezarea pe plan universal. Avem un Eminescu, un Creangă, un Caragiale, un Macedonski, un Rebreanu, un Sadoveanu, un Arghezi (şi încă mulţi alţii). Şi din niciun alt istoric nu reiese cu mai multă tărie, cu mai puternică convingere, realitatea lor, ca din Istoria d-lui G. Călinescu. Dar cum „explică“ d-l G. Călinescu care este secretul artei de a instrui asupra frumosului? Răspunsul nu e la îndemîna oricui. D. GCălinescu este un intuitiv (cu o intuiţie imediată, plurivalentă şi sigură), un artist cu o mare putere de plasticizare, un asociaţionist petulant. D-sa „vede“ dintr’odată printr’un soiu de divinaţie mistică, vocaţie de a descifra alchemic hieroglifele, are o uimitoare apercepţie şi o incomparabilă forţă de a sugera prin corespondenţe descoperite simultan, o extraordinară capacitate de a da sînge imaginilor. Cu un mimetism superior, el cîntă pe toate gamele, percepe toate tonurile şi posedă o atît de bogată mină de sensaţii încît adesea pare, ca şi Proust, imposibil de urmărit. Viziunea escatologicului şi a ciclicului, a voluptosului şi a deliciului gastric, a somptuosului şi a hieraticului, a fabulosului şi a pitorescului, a tristeţii sentimentale ori metafizice, a părăginirii şi a azurului, a vulgarului şi aulicului, a ridicului şi a sublimului, a diafanului şi a monstruosului sunt la el hohotitoare. Marile idei pe care le sedate mai totdeauna în relief sunt acelea care evocă misterul germinaţiei materiei cosmicei, precum şi acela al desagregării ei, rotaţia periodică a fenomenelor, stilurile arhitecturale ca întrupări de imaginaţii grandioase, stilurile (adică conduitele) sentimentele (romantismul nu este un curent, ci o dispoziţie eternă a spiritului), beţia geologiiului, marile aglomerări de animale. Omul mai are de asemenea o memorie complexă şi un rafinament al simţurilor, uluitor. La Sadoveanu, de pildă, se notează bogăţia în vînt din povestiri dîndu-se o listă completă. Scriitorul vorbeşte de „urşi, mistreţi, cerbi, capre negre, colcoşi de munte, ierunci, dropii, spîrcaciu, potîrnichi, prepeliţe, sitari, becaţine, puhoeri, nagîţi, raţe, lişiţe, gîşte, gîliţi, lebede şi de raci, chişcari, crapi prinşi iarna prin copci în cantităţi aşa mari încît „foşgăiau viermuind“, de peşti gătiţi în felurite chipuri“. D. G. Călinescu este cu deosebire sensibil la gastronomia scriitorului care „reface în Moldova de azi Olanda pictorilor de acum cîteva secole cu oameni în soirenţe, umflîndu-se cu vin şi contem-