Viaţa Românească, 1949 (Anul 2, nr. 1-12)
1949 / nr. 11
132 EUGEN JEBELEANU « Crede-mă ... că de azi sunt un om pierdut pentru societate. « O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame, din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit, şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s’a pogorît în mocirla vremurilor de azi ». Grija ca posteritatea să nu afle că Eminescu a suferit de foame şi-a luat-o asupră şi Maiorescu însuşi în clipa când — în dispreţul adevărului — nega (însă din prudenţă, numai după moartea poetului!) prezenţa mizeriei în existenţa acestuia. Dar cel care parcurge hârtiile rămase de la poet sau în legătură cu acesta, nu se poate lăsa înşelat. Imediat după acel eveniment, poetul se adresează nu lui Maiorescu, ci unei femei, Veronicăi Micle, rugând-o să-i facă rost de un post de pedagog, deoarece moare de foame; tânjia după o pâine, pe care — cuvintele sunt ale lui Eminescu — «o dorea de două zile şi n’avea cu ce s’o cumpere ». Şi suferinţele se ţin lanţ. Când peste trei ani, în 1879, Capitala ţării primeşte vizita actorului italian Rossi, Maiorescu îşi notează: « Ernesto Rossi din nou în Bucureşti. Duminică 11 Februarie, el la mine la masă, cu al-de Kremnitz, al-de Mandrea, al-de Sevescu, al-de Polyzu, al-de Gâţă, prinţul Cantacuzone ş. a. Şi Lambrino ofiţer, Caragiale, v. Vietinghoff, Slavici. Eminescu n’a venit fiindcă i se părea că nu e bine îmbrăcat, încântătoare seară». Concluzia este nu inconştientă, ci sinistră. Eminescu, care se afla de doi ani de zile redactor la « Timpul », al căruia unul dintre patroni era Maiorescu, n’avea o haină cu care să poată ieşi între oameni, or şi asta nu-l mişcă pe seninul conservator câtuşi de puţin. Lui nu-i plac hainele roase în coate, lui nu-i place decât frumosul senin. Deci: «încântătoare seară » ! După ce tot «junimiştii» îi găsiseră mult îndurătorului poet la « Curierul din Iaşi» o slujbă plătită cu o singură mizerabilă leafă (la început 100 lei, mai apoi 150 lei), dar cu obligaţia multiplă de a face pe corectorul, pe redactorul şi pe administratorul. Eminescu este chemat la Bucureşti, în redacţia « Timpului», unde începe un calvar infernal, care va ţine până la înegurarea splendidei lui minţi şi la recluziunea între zidurile caselor de sănătate. In ce fel a fost exploatat poetul la « Timpul» ne-o spun numeroase mărturii. Eminescu intră în redacţia «Timpului» pe la sfârşitul lui 1877. La 5 August 1877, Slavici, redactor şi el la foaia conservatoare, se plângea că nu i s’a dat salariul de trei luni. « Am ajuns (scria Slavici) de nu mai am ce să mănânc, am ajuns aşa zicând de batjocura lumii. Şi în zadar aştept, în zadar străduesc, din 1.200 lei noui, ce aş avea să primesc, abea am putut scoate cu ţârîita 370 lei noui ». In acest paradis — paradis conservator — intra Eminescu, pentru a ieşi cu nervii şi viaţa zdrobită.