Viaţa Românească, 1950 (Anul 3, nr. 7-12)
1950 / nr. 7
250 EUGEN CAMPUS lupta hotărită împotriva falsificărilor promovate de clasele exploatatoare. Scriitori fără nici o valoare erau apreciaţi şi li se acorda un loc în istoria literaturii române pentru unicul merit de a se fi situat la remorca burghezo-moşierimii. Aşa s-a întâmplat cu Matilda Cugler Poni, Dumitru Petrino, Scheletti, etc., membri ai Junimei, plasaţi de Modorescu alături de Eminescu. Aşa s-a întâmplat cu însuşi Maiorescu şi cu întreaga Junime, al cărei şef autocrat era acest avocat, la propriu şi la figurat, al marilor trusturi germane. Criticii noştri au trebuit să spargă cu acul adevărului ştiinţific balonul strălucitor, umflat până la refuz, al prestigiului Junimii; istoricii literari din trecut făcuseră din această societate reacţionară, expresie a coaliţiei burgheze moşiereşti, factorul dominant, hotărîtor, al literaturii noastre de la sfârşitul secolului 19. In schimb, scriitori de valoare, ataşaţi clasei muncitoare, au fost miniamlizaţi (ca Gherea) sau omişi cu totul din istoria literaturii noastre (Neculuţă). Persecutaţi în timpul vieţii, vlăguiţi printr’un trai de mizerie, omorîţi, astfel, înainte de vreme, ei au fost ucişi apoi pentru a doua oară prin conspiraţia tăcerii organizate în jurul operei lor. Abia azi a fost scoasă la iveală crima săvârşită de burghezo-moşierime îngropând sub lespedea tăcerii opera unui critic ca Ionescu Raicu Rion, a unui poet de valoarea lui D. Th. Neculuţă, sau, mai de curând, a unui prozator ca Al. Sahia. Dar metoda cea mai des întrebuinţată de clasele exploatatoare a fost aceea de a falsifica sensul operei marilor scriitori din trecut, după ce, prin presiunea exercitată asupra lor câtă vreme fuseseră în viaţă, îi derutaseră ideologic, îi împiedicaseră să descopere soluţia justă a nedreptăţilor sociale împotriva cărora ei se revoltau. Grea dar rodnică a fost munca de dărâmare a imaginilor false pe care istoricii literari în slujba burghezo-moşierimii le creaseră despre: Budai Deleanu, Cârlova, Gr. Alecsandrescu, Al. Russo, Bălcescu, Kogălniceanu, Odobescu, Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Slavici, Vlahuţă, etc. Nu sunt deloc rare cazurile în care au fost tăinuite anumite opere ale clasicilor. Şi alegerea nu era deloc „întâmplătoare." Postumele lui Eminescu, atâta vreme lăsate în umbră, au întărit aspectele progresiste ale operei cunoscute, au întregit imaginea justă pe care trebue să ne-o făurim despre marele nostru poet. Să ne gândim numai la însemnătatea unor poezii ca: Viața, Mitologicale, Antropomorfism, Ai noşti tineri, Călin Nebunul etc. Cercetând manuscrisele şi colecţiile de reviste ale epocii, s’au făcut descoperiri preţioase, s’au pus în valoare aspecte semnificative ale operei lui Coşbuc, (poeziile Străjerul, Nebuna, In Opressores, Scrisoarea lui Firduşi către şahul Mahmud), Caragiale (Românii verzi, 1907 din primăvară până in toamnă), Odobescu (Ţăranul român), etc. Sunt în sfârşit şi cazuri în care potentaţii literari ai burghezo-moşierimii au siluit gândirea poeţilor impunându-le să-şi modifice acele versuri din cuprinsul unei poezii care erau mai deschise, mai violente în atacul îndreptat împotriva regimului de exploatare. Ştim astăzi că, în timp ce, în versiunea publicată în Convorbiri literare, a Scrisorii a 111-a, se spunea vag: ,,Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt". în varianta din manuscrisul 2254, Eminescu lămurise limpede despre care „problemă" e vorba, înfierând metodele silnice ale junimiştilor: ,,Dacă tu sorbeai veninul care eu aci l-am supt Mi-ai da drept şi-ai înţelege de ce pana mea am rupt. Abia soarele văzusem şi'mplântară a lor ghiare In gândiri ce le crescusem ani întregi cu desmierdare. Deasemeni intervenţiei siluitoare a junimiştilor se datoreşte modificarea tendenţioasă a versurilor din finalul Scrisorii a Il-a. In ediţia „aprobată" de Maiorescu se spunea: