Viaţa Românească, 1951 (Anul 5, nr. 1-6)
1952 / nr. 4
204 MIHAI GAFIŢA îndrăgiseră pe marele povestitor şi opera lui, au căutat şi alte mărturii, izvoare, decât cele oferite şi recomandate de reprezentanţii culturali burghezi. Reiese din aceste contribuţii că portretul caricatural, construit atât de grijuliu de biografii burghezi este fals, că Ion Creangă, departe de a fi fost un om înapoiat, un greoi la minte şi un incult, a fost o minte ageră, un autodidact care a studiat cu stăruinţă şi a căutat să-şi câştige ceea ce şcolile regimului nu-i dăduseră: cunoaşterea limbilor şi a literaturilor străine, cunoaşterea ştiinţelor, etc; tot de-acolo reiese că povestitorul şi-a dus traiul plin de privaţiuni, nu pentru că îi era pe plac, ci pentru că a fost silit să trăiască astfel, fiindcă în condiţiile regimului bazat pe exploatare, unui scriitor legat de popor îi era inaccesibilă o viaţă fără cumplite lipsuri. Abea după eliberarea ţării, a început să se facă dreptate nedreptăţitului Creangă. Opera sa a fost aşezată la loc de cinste, în marea şi preţioasa, moştenire pe care ne-au lăsat-o scriitorii noştri din trecut, autorului i s-a decernat titlul de academician postmortem. Cercetarea asupra „Amintirilor“ şi basmelor lui Creangă a început a fi făcută în mod ştiinţific. Editura de Stat a publicat o primă ediţie a operelor lui Creangă, alte edituri de asemenea au tipărit fragmente ale ei. Conferinţe, articole, prefeţe se unesc să prezinte masselor de constructori ai socialismului viaţa şi opera lui Creangă în adevărata lor lumină. Creangă face şi el parte din şirul acelor scriitori legaţi de popor, iubiţi de popor şi lăsaţi de trecutul regim să trăiască în grele nevoi, care le-au adus o moarte în mare amărăciune. Cârlova, Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Neculuţă, Pincio, Traian Demetrescu, Sahia şi atâţia alţii, au suferit pentru că au scris despre viaţa şi năzuinţele poporului, pentru că n’au fost pe placul potentaţilor regimului. Regimul burghezo-moşieresc a fost sgârcit la culme cu aceştia, în schimb a copleşit de onoruri pe Maria Flechtenmacher de exemplu, autoarea unui volum — de care nu-şi mai aduce nimeni aminte — de „Poesii şi Presă“ dedicat „către ţeară“ (sic!) şi „către intimabilul soclu“ (respectatul soţ, n.n.) — şi creatoarea următoarei cugetări despre pericolul învăţăturii : „In loc de reforme înţelepte şi gradate ea (învăţătura) provoacă revoluţiuni violente şi dezastruoase, care aduc mizeria şi căderea societăţii“ (Revista „Femeia Română“ an. I. 1878 nr. 4) Este de prisos a spune de care „revoluţiuni“ se temea această cocoană şi cărei „societăţi“ voia să-i evite căderea ; şi este dela sine înţeles de ce o astfel de autoare n’a avut a se plânge de necazuri din partea regimului burghezo-moşieresc. Opera lui Creangă este strâns legată de viaţa lui şi tocmai pentru aceasta, atunci când vorbim despre „Amintiri“ şi despre basme nu se poate să nu căutăm rădăcinile lor în împrejurările vieţii povestitorului. Pentru că, în primul rând aceste împrejurări au constituit în bună măsură materialul care a stat la baza „Amintirilor“ şi tot în ele găsim isvoarele basmelor şi schiţelor. Copilăria şi adolescenţa lui Creangă pot fi denumite — cu cuvintele lui Mihail Sadoveanu — „perioada de incubaţie“ a povestitorului, epoca în care o seamă de întâmplări şi roadele unor cunoaşteri aprofundate s-au sedimentat şi s’au combinat în conştiinţa scriitorului, s’au limpezit cu timpul, devenind materialul operei sale. Povestitorul însuşi ne îndrumă către acest fel de cercetare. El arată că dela oamenii printre care a trăit şi-a câştigat tot tezaurul, pe care avea să-l toarne apoi în opera sa. La clăcile de tors la care participa, la adunările de noapte, la focuri cu prietenii, a auzit felurite întâmplări şi basme; în vremea şcolii, Moş Bodrângă „spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu nasul în tăciuni şi ne cânta din fluer“. Şi totdeauna povestitorul s’a preocupat să ţină minte, să aleagă cele mai frumoase lucruri din câte vedea şi auzea : „Dela cinci ani, de când am început a înţelege, până când am venit la seminar, — spunea Creangă — în fiecare seară aproape, am auzit de sute de ori poveştile pe care vi le povestesc şi eu. De câte ori n’am stat nopţi întregi ca să ascult pe moş Ion sau pe lelea Catinca, povestindu-mi povestea lui Făt-Frumos şi a Ilenei Cosânzeana. Iarna, în nopţile lungi ★