Viaţa Românească, 1951 (Anul 5, nr. 1-6)
1952 / nr. 4
REALISMUL OPEREI LUI ION CREANGA 215 mintea cititorului datorită aceleeaşi măestrii a povestitorului, de a reda cu mult realism fapte şi împrejurări de viaţă. Plină de dinamism este fuga lui Ionică prin cânepă, cu bătrâna pe urmele lui, după cum de o mare expresivitate sunt scenele ce vădesc relaţiile între Harap Alb şi prietenii săi : Ochilă, Setilă, Gerilă, Lăţi-Lungilă, etc. Ei vorbesc şi se comportă ca nişte oameni obişnuiţi din Humuleşti, se ceartă, se sfătuiesc, se ajută. Opera lui Creangă este astfel de un profund realism, o oglindă plină de adevăr, arătând cititorului oameni vii care se mişcă şi trăiesc fiecare cu problemele, cu năzuinţele, cu personalitatea sa. Marea artă a scriitorului a înzestrat literatura noastră cu o bogată şi variată galerie de tipuri literare. Un capitol important al cercetării operei lui Creangă trebue să fie studiul tezaurului de o imensă bogăţie al limbii lui literare. S’ar părea că tocmai acest capitol are nevoie de mai puţină aprofundare, deoarece, începând cu Maiorescu încă, cercetătorii burghezi ai limbii operei lui Creangă au fost aproape unanimi în a-i recunoaşte marea măiestrie. De fapt, însă, a analiza frumuseţea exprimării lui Creangă nu înseamnă câtuşi de puţin a accepta tezele burgheze în această privinţă, ci înseamnă tocmai a le respinge. Cercetătorii burghezi au accentuat asupra calităţilor artistice ale scrisului lui Creangă spre a micşora sau chiar ascunde conţinutul bogat de idei, marile adevăruri despre viaţă, pe care opera le desvăluie. S’a insistat în trecut asupra limbii lui Creangă atât pentru a minimaliza importanţa operei lui în cunoaşterea vieţii, în educarea şi transformarea oamenilor, cât şi pentru a scădea meritele creatorului acestei opere. S’a spus astfel despre Creangă că importanţa sa constă exclusiv în a fi „reprodus“ vorbirea populară. Atât. Tot ce poate fi mai fals. Un studiu ştiinţific al limbii literare în opera lui Creangă trebuie să pornească de la a arăta că, departe de a fi frumoasă „în sine“, ea este frumoasă pentru că desvăluie, la un înalt nivel artistic, un bogat conţinut de idei. La Creangă problemele limbii — şi în special ale limbii literare — au fost o preocupare permanentă. Reiese aceasta atât din cercetarea biografiei cât şi din analiza operei sale. Se ştie că în alcătuirea abecedarului şi a cărţilor de citire povestitorul şi-a pus din plin aceste probleme, pe care a căutat să le rezolve în modul cel mai fericit. El a căutat o exprimare cât mai pe înţelesul elevilor, cât mai în spiritul vorbirii populare. Deasemenea el era preocupat de găsirea celei mai bune organizări a frazei, de rânduirea cuvintelor într’astfel, încât ideea să nu sufere, ci să reiasă în cea mai clară formă cu putinţă. Unul din colaboratorii apropiaţi ai lui Creangă în alcătuirea manualelor şcolare, îşi aminteşte cum l-a găsit într-o zi pe povestitor recitind de nenumărate ori propoziţia „din in ca şi din cânepă tot pânză se face“, — propoziţie cu care trebuia să se înceapă istorioara „Inul şi cămeşa“ — pentru a vedea care noţiune iese în evident din această gândire. Întâmplarea este cu totul tipică pentru Creangă, pentru felul în care şi-a făurit el opera, cu trudă de artist profund conştient de importanţa cuvântului scris — şi o putem accepta ca atare. Se pare că, până la urmă i s-a părut că accentul poate fi deplasat de pe un cuvânt pe altul la voia întâmplării, că, adică, propoziţiunea n’ar fi destul de corectă de vreme ce nu impune prin însăşi construcţia ei unde trebuie să cadă greutatea şi unde să se îndrepte în primul rând atenţia cititorului — şi pur şi simplu, a renunţat la această propoziţiune introductivă. Scrupulozitatea cu care Creangă şi-a lucrat manuscrisele reiese şi din insistenţa cu care şi-a apărat creaţia de intervenţiile pe care şi le permitea redacţia „Convorbirilor Literare“, precum şi din protestele sale când aceste intervenţii — chiar de mai mică însemnătate — s-au produs totuşi. Trebue să vedem aici tocmai conştiinţa artistică deosebit de înaltă a lui Creangă, aşa cum au avut-o în literatura noastră marii creatori ca un Eminescu sau Caragiale. Ca şi la ei, la Creangă, fiecare cuvânt desvăluie un conţinut de idei ; fiecare întorsătură a frazei sale este un procedeu de desvăluire a adevărului vieţii. In acest sens se poate vorbi şi la Creangă de aceeaşi ★