Viaţa Romînească, 1958 (Anul 11, nr. 1-6)

1958 / nr. 4

148 DUMITRU MICU examinată ; ea este luminată surprinzător, adeseori, prin stabilirea unei asemănări cu alte personaje, eventual din opera altor autori (Anca din Năpasta e „un Hamlet feminin“, Mari Popescu dintr-o schiță de Caragiale este un „Mitică feminin“, „bădă­ranii“ lui Goldoni sunt „nişte „salvadeghii“ ca eroii lui Emil Gîrleanu“, iar beţivul din Un duşman al poporului de Ibsen „sea­mănă grozav cu „cetăţeanul turmentat“ al lui Caragiale"). Portretul scriitorilor se alcătuieşte din detalii semnificative furni­zate de documentele în înţelesul cel mai larg al cuvîntului. G. Călinescu ştie să stoarcă informaţia caracterizantă de pretutindeni: sunt scotocite arhivele pu­blice şi caietele intime (Maiorescu), se ape­lează la amintirile celor ce au cunoscut pe scriitor ori au fost în legătură cu cei apro­piaţi lui (Caragiale), se fac deplasări în locurile pe unde a trăit scriitorul, descriin­­du-se imobilul în care a vieţuit (E. Lovi­­nescu), localitatea de baştină şi împreju­rimile ei (Creangă, Goga), se efectuează investigaţii pentru cunoaşterea familiei, a ascendenţilor (Eminescu) recurgîndu-se de asemeni la datele furnizate de istoria ge­nerală referitoare la momentul social-isto­­ric în care s-a produs opera scriitorului studiat. In cazul autorilor aparţinînd pe­rioadei contemporane, intră printre elemen­tele caracterizării şi aprecierea bazată pe observaţia nemijlocită. Ce-l interesează pe istoricul literar ? Absolut tot ce ar putea concura la compunerea portretului moral: înfăţişarea fizică a scriitorului, deprinde­rile lui, preferinţele şi gusturile mărunte (alimentare, vestimentare, etc.), dar mai cu seamă cele cerebrale (autori, sisteme de idei), modul tipic de a reacţiona în felurite împrejurări, temperamentul, apucăturile, ticurile, anomaliile, ciudăţeniile (îndeosebi acestea), într-un cuvînt ansamblul mani­festărilor concludente.­­ Duşmanul atît de categoric al excesului de erudiţie sterilă e un pătimaş căutător de date ce pot dobîndi o semnificaţie. Cu­tare fapt ce ar putea părea neglijabil, „ne­serios“, unui cercetător fără imaginaţie, capătă virtuţi comunicative deosebite, cînd e mînuit de G. Călinescu. Ce poate spune unui arhivar informaţia că Ion Eliade Ră­­dulescu, pălmuit de tatăl său pentru în­­fruptarea ilicită dintr-un borcan, îi întoarse acestuia şi celălalt obraz ? Intr-un portret construit pe ideea mesianismului lui Eliade, un asemenea amănunt e cît se poate de grăitor : „Niţă dă de pe acum semne de creştinism radical şi de voluptate a marti­riului, căci pălmuit pentru devastarea unui borcan de dulceaţă, el întoarce şi obrazul celălalt zicînd : Mai dă !“ Amănuntele îm­prăştiate orgiastic în studiile călinesciene au şi o altă funcţie, a cărei explicaţie ne-o serveşte criticul însuşi. Citata Cronică a optimistului din Contemporanul cuprinde această confesiune : ....îmi displace infor­maţia repezită şi un demon interior mă împinge să tulbur pe alţii cu alte amă­nunte, pe care le dibui maliţios, cînd totul părea încheiat“. Ca şi capitolul Tehnica din Opera lui Mihai Eminescu, vol. IV, scris numai pentru a ilustra sterilitatea analize­lor şcolăreşti, luxul de informaţie are evi­dent, menirea, uneori, de a parodia cultul datelor uscate, zdruncinînd suficienţa cer­cetătorilor „ştiinţifici“. Efectul literar al erudiţiei împinse peste limită este un pito­resc de mare rafinament. Părintele Gher­man, dascălul lui Alecsandri, „avea obi­ceiul să doarmă după amiază, umplînd ograda de horcăituri“. N. Filimon era po­reclit „mălai mare“, „fiindcă umbla după mîncare bună, plăcîndu-i în chip deosebit ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iahniile, plachiile, crapul umplut cu stafide, curcanul pe varză înde­sat cu castane şi purcelul fript“. In timpul serviciului militar, Hasdeu se adăposteşte la un moment dat la o tînără „de la care capătă pentru o rublă pe săptămînă hrană şi favoruri. De fapt, ne mai avînd bani, era întreţinut „pour amour“. Neglijează in­strucţia şi-şi omoară timpul citind. La exerciţiile de cavalerie cade de pe cal.“ Ion Creangă „mînca chincit pe pat, fără muiere, bucatele făcute de Tinea, înconju­rat de o turmă de pisici (....), printre care un cotoi se numea, în onoarea criticului junimist, Titu“. Bursier, Barbu Ștefănescu.

Next