Viaţa Romînească, 1960 (Anul 13, nr. 1-6)
1960 / nr. 3
la filologie avînd în urma examenelor carnetele strălucind de note bune şi mi-au spus: „Nu înţelegem de ce în probleme de teorie literară nu se statornicesc şi nu se definesc unele noţiuni cu care se lucrează în procesul de învăţămînt“. Unii dintre noi avem studenţi la practică pedagogică. Cînd au de predat unele lecţii vin la noi pentru a discuta probleme de plan, etc. Se crează divergenţe între ceea ce le spunem noi şi ceea ce ei au auzit la universitate. De aceea şi aci critica literară ar trebui să fie mai atentă la cursurile pe care le predau catedrele respective de la facultatea de filologie, cerînd statornicirea, definirea unor poziţii, în sensul luptei împotriva unor preţiozităţi care cred că nu folosesc nimănui şi nu epatează pe nimeni. în altă ordine de idei , se petrec uneori în critica literară unele ineleganţe. Se lucrează cu unele păreri deja cunoscute de elevi, parafrazate într-un articol de critică — utilizarea lor stîrnește nedumeriri, care ar fi bine să fie evitate. Am să dau un exemplu concret. Acum o lună, într-o cronică referitoare la „Năpasta“, Vicu Mîndra justifica alegerea pe care o face Caragiale în mediul satului şi nu în mediul Miticilor... Un elev de-al meu mi-a spus: „Tovarăşe profesor, aceasta nu e oare teza lui Ibrăileanu care spune că atunci cînd Caragiale a vrut să-şi localizeze drama, nu i-a făcut cinstea s-o plaseze în lumea Caţavencilor, Tipăteştilor?...“ Critica ar trebui să evite asemenea împrumuturi tacite şi... nemărturisite, pentru că elevii ştiu mai multe lucruri decît s-ar bănui. N-aş mai vrea să mă opresc prea mult asupra unei poveşti hiperdiscutate şi nerezolvate, problema preţiozităţii în stil la care critica ar trebui să renunţe, pentru că nu văd întrucît foloseşte o asemenea modalitate de exprimare accesului la critică al elevului sau cetăţeanului care vrea să se informeze. în privinţa diversităţii de opinii nu avem nimic de spus dacă această diversitate există realmente — şi dacă ea nu devine un soi de răfuială de la critic la critic iar nu de la argument la contra-argument, în asemenea caz nu e o luptă de opinii ci o luptă de persoane. Ni s-a părut de pildă foarte nepotrivită polemica Boldan — „Tribuna“, Lambrino împotriva lui Șerban Cioculescu. Aș vrea să mă mai opresc asupra interpretărilor nepotrivite, pe care ne-aţi cerut să le supunem discuţiei. Prima se referă la Topîrceanu. N-am văzut ultima ediţie Topîrceanu, în prima ediţie însă se strecoară cîteva bizarerii care ne-au pus pe noi întîi în încurcătură, dar pe care ne-amstrăduit totuşi să le lămurim. Se merge pe o linie de minimă rezistenţă în interpretarea faimoasei „Nopţi de mai“. Topîrceanu este prezentat ca un mare susţinător al clasei muncitoare. Dar oare în visul său cizmarul nu se visează locotenent? Eu cred că Topîrceanu îl plînge pe muncitor că munceşte cînd afară e o noapte de mai, — dar a interpreta aceasta ca o atitudine de adeziune la cauza muncitorimii e o interpretare cam forţată, în legătură cu clasicii, se exagerează şi se crează efectul invers vorbindu-se de catastrofala influenţă a „Junimii“ asupra lui Eminescu, neglijîndu-se celelalte influenţe care s-au exercitat asupra poetului în această perioadă, neglijîndu-se căutarea care se manifestă nu numai la Eminescu, ci şi la alţi scriitori europeni din vremea lui. De ce nu se insistă la modul cuvenit asupra aspectelor într-adevăr avansate ale operei lui Eminescu ? Aş mai avea o problemă de ridicat în legătură cu curentele. Eu n-aş fi de părerea tov. Ursu că, din moment ce programa califică sămănătorismul într-un anume fel, simbolismul idem, 58