Viaţa Romînească, 1960 (Anul 13, nr. 7-12)
1960 / nr. 7
de a dispreţui neamul romînesc, de a nu-i recunoaşte nici o însuşire superioară“. Cum se vede, Haşdeu se menţine pe aceleaşi poziţii în ce priveşte lupta împotriva junimii, chiar şi în acei ani cînd în gîndirea sa surprindem inconsecvenţe care îl duc la săvîrşirea unor mari erori - naţionalismul şi misticismul împins pînă la spiritism. Că Haşdeu duce şi acum o luptă consecventă contra junimii se poate demonstra şi prin alte documente. Am invoca aici încă unul singur. E vorba anume de articolul Şcoala Carp-Maiorescu, apărut în 21 aprilie 1902, tot in Apărarea naţională. Intr-un fel, acest articol e unul de concluzii, de vreme ce Haşdeu arată că atît poziţia politică a Junimii cit şi ideile pe care societatea ieşeană le promova au rămas de-a lungul deceniilor, în esenţă, neschimbate : „d. P. Carp şi Maiorescu nu s-au schimbat întru nimic de la 1867 pînă astăzi, sînt şi vor rămîne cosmopoliţi , pesimişti... acum ca şi în trecut“. Din vreme în vreme însă, ţine să specifice Haşdeu, „capii“ Junimii vorbesc de „evoluţiuni politice“ anume pentru a înşela opinia publică. Cînd, mai devreme cu o lună, publicase articolul Carliştii, în care lega salvarea ţării de intervenţia unei personalităţi, care i se părea a fi regele, cuvintele lui Haşdeu, cunoscut luptător împotriva monarhiei, stîrniră nedumeriri. în articolul Şcoala Carp-Maiorescu, el se simte obligat să vină cu noi precizări. Este, aici, reafirmată ideea că o mare personalitate, situată în afara intereselor partidelor politice, putea contribui la îndreptarea situaţiei grele in care se găsea ţara noastră. Să reţinem că suntem în 1902, aşadar numai cu ciţiva ani înainte de izbucnirea răscoalei din 1907. Haşdeu atribuie şi acum rolul salvator regelui, persistînd în vechea eroare. Intelectual preocupat de soarta poporului, el caută soluţii. Le caută însă în altă parte, unde nu le putea găsi. Este foarte interesant să observăm totuşi că nici acum, cînd cerea ca regele să ia anume iniţiative, nu renunţă la independenţa sa de gîndire. El şi atrage atenţia că nu poate fi considerat printre : „palatişti şi eu unul - scrie Haşdeu - n-am fost şi nu voi fi în vecii vecilor servitor al Maiestăţii sale“. Haşdeu considera oportună prezenţa regelui, cum reiese, în măsura în care ar fi trecut la măsuri energice îndreptate împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşti. Aceasta nu se putea pretinde regelui, legat prin tot felul de interese de coaliţia burghezo-moşierească şi nu de popor. Mai e de stăruit asupra unei probleme. Junimea se afişa a fi numai societate literară, deşi, in fond, nu era de loc aşa. Nici chiar întemeietorii ei nu erau scriitori, ci în primul rînd oameni politici. Junimea desminţea oficial, cum am văzut, că revista Convorbiri literare ar fi fost un organ al societăţii ieşene. Separînd mereu politica de literatură, pretinzîndu-se a fi numai societate literară şi uzînd şi de alte mijloace, asupra cărora nu stăruim aici. Junimea a fost frecventată, temporar, de scriitori ca Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale .Se pune întrebarea dacă Haşdeu a ştiut să facă distincţie, să zicem, între Oltănescu-Ascanio, autor de piese de teatru şi Caragiale, între un Şerbănescu şi Eminescu. Cum a şi reieşit, Haşdeu critică junimea în general, pentru poziţia ei politică, dar nu odată se ocupă şi de scriitorii care publicau în Convorbiri literare. Poezia lui Eminescu face obiectul a numeroase intervenţii, care sunt măcar în parte îndreptăţite. Căci în critica sa, Haşdeu nu era de acord cu laturile întunecate ale poeziei lui Eminescu. Multă vreme însă el nu va face distincţie între marele poet şi ceilalţi care umpleau cu versuri coloanele Convorbirilor literare. Avea însă să depăşească acest stadiu de înţelegere şi pot fi aduse în discuţie documente foarte importante. Este de pomenit necrologul scris de Haşdeu la moartea lui Eminescu şi publicat în Revista nouă (1889, nr. 6). O bună parte din acest necrolog se referă la meritele lui Eminescu, pe care Haşdeu, mai mult decît alţii, ţine să le elogieze... „...meritul lui cel covîrşitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia romînească adevărata cugetare ca