Viaţa Romînească, 1962 (Anul 15, nr. 1-12)
1962 / nr. 6
CITIND ŞI RECITIND PE CARAGIALE ION MARIN SADOVEANU Tinerii scriitori de astăzi cunosc pe Ion Luca Caragiale, ca pe toţi clasicii noştri de altfel, din multilaterala tîlcuire a criticii, din aşezarea lor în valoare definitivă şi încheiată. Fireşte că în cadrul acesta, definitiv fixat, arabescurile drumurilor şi reacţiunilor personale prin opera marilor scriitori rămîn totuşi, posibile, şi mai mult sau mai puţin interesante. Cu totul de altă natură a fost experienţa apropierii de Caragiale a unor scriitori din generaţia căreia îi aparţin. Noi l-am simţit pe Caragiale crescînd şi impunîndu-se, după cum noi înşine am crescut în învăţătura lui, în dăscălia de scris, făcută din nenumărate lecturi, şi revederea, la toate vîrstele, a spectacolelor sale. Datorită unui contact permanent şi atent de-a lungil a zeci de ani, o trăire intimă s-a impus, precum, desigur, şi o cunoaştere, care, pe mine cel puţin, mă face să mă simt, astăzi, foarte, foarte departe de acele zile de vară din anul 1912, cînd între liceu şi facultate, dintr-o curiozitate de eveniment neobişnuit, dar fără alte ecouri sau adîncimi, aşteptam în Gara de Nord vagonul mortuar care-l aducea de la Berlin pe Ion Luca Caragiale. Liceul nu adincise pentru noi, în nici un sens, opera lui ; teatrele îl reprezentau rar, iar burghezia romînească, cită se găsea cu preocupări literare, se ferea cu grijă să se apropie de el. Nici la anumite îndrumări în începuturi de cariere scriitoriceşti, nici la meditări mai adînci asupra neîntrecutei sale arte, Caragiale nu chema pe atunci. Toate aceste împrejurări au făcut ca descoperirea lui Caragiale să o fac mai tîrziu, dar cu o pasiune mare şi un hotărîtor şi definitiv ataşament. Cu patruzeci şi doi de ani în urmă eram student la Paris, unde ca şi alţii, sufeream de dorul de ţară. într-o epocă în care spiritul meu aglomera valori streine, inima mea tînjea după tot ce era romînesc, dar nu numai exhibitiv şi de suprafaţă. în aceste împrejurări l-am regăsit în cîteva volume originale pe Caragiale, dramaturgul şi prozatorul. Le-am citit pe nerăsuflate ca pe o adăpare binefăcătoare în sete mare, apoi m-am oprit o clipă, am respirat adînc, şi am revenit. De data aceasta cu opriri încete, cu desfaceri în icoane şi în învăţături. După puterile mele, intram învăţăcel în ale scrisului la Caragiale, intram în umbra lui de unde aveam să-i păstrez pînă acum, neîncetat, o mare închinare şi o inimă caldă. ★ Poate că şi contrastul cu mediul strein în care mă aflam, m-a făcut să simt atunci cu putere cît de autentic scriitor romíne Caragiale, și aceasta