Viaţa Romînească, 1962 (Anul 15, nr. 1-12)
1962 / nr. 8
cum sînt „Case de ciurari“, „Casă la drum“, „Tîrg la Drăgaica“, în peisaje şi în portrete, tonurile profunde, sonore, pasta densă, pensulaţia frămîntată, construcţia solidă şi variată a elementelor tabloului, contribuie la crearea unei autenticităţi vibrante. In operele de artă romînească pe care vizitatorul muzeului le întîlneşte mai departe încep să domine principiile realist critice, care au însufleţit pe cei mai de seamă artişti romîni din primele decenii alesecolului al XX-lea : Luchian, Băncilă, Iser, Ressu, Steriade, Şirato, Tonitza şi alţii. Sculptura, care a cunoscut în istoria artei romîneşti o dezvoltare mai tîrzie, este reprezentată la începutul veacului mai ales prin doi maeştri de valoare: Ion Georgescu şi Paciurea. „Gigantul“ lui Paciurea, operă de rezonanţe michelangioleşti, umple întregul orizont al sălii, exprimînd admirabil frămîntările epocii, lupta dintre năzuinţa de libertate a poporului şi asuprirea burghezo moşierească. In general, sălile care adăpostesc operele de artă din prima jumătate a veacului dau privitorului imaginea unei creaţii dominată de teme sociale. In primele decenii ale secolului nostru, împotriva artei oficiale, idiliste, s-au ridicat forţe tinere, pasionate, care, influenţate de întregul complex istoric, de înăsprirea generală a exploatării de la oraşe şi de la sate, sub impresia marii drame de la 1907, au reflectat în operele lor aspectele grave, autentice, ale societăţii. Unul dintre artiştii amplu reprezentaţi în muzeu, principal continuator al lui Grigorescu şi inovator de mare însemnătate în pictura romînească, este Ştefan Luchian. Arta lui, străbătută de un cald şi viguros umanism, de dragostea pentru oamenii obidiţi din mahalalele oraşelor sau de la sate, de o inepuizabilă pasiune pentru peisaj şi flori, trăieşte prin mijloace de expresie noi şi originale: o pictură luminoasă, bazată pe acorduri de culori calde şi reci, tonuri locale, o pensulaţie plină de personalitate, o mare varietate în cromatică. In general, intensitatea expresiei, fervoarea coloristică din pictura lui Luchian, au exercitat o puternică influenţă asupra multora dintre urmaşii săi. Se poate spune că de la Luchian începe o nouă epocă a picturii romîneşti. Un alt artist foarte reprezentativ pentru marele ansamblu al Galeriei naţionale din Muzeul de artă al R.P.R. este Octav Băncilă. Prin arta lui de tendinţe revoluţionare, prin bogatul conţinut de idei al picturii sale din primele două decenii ale veacului XX, Băncilă reprezintă, în cel mai înalt grad, începuturile picturii romîneşti de inspiraţie proletară. Poziţiile realist critice abundă în arta acestui început de veac. Pictura lui Camil Ressu aduce imagini din viaţa obidită a ţăranului român exploatat de moşier („Muncitori în repaos“, „Inmormîmtarea la ţară“, „La munca cîmpului“, „Odihnă pe cîmp“), cea a lui Jean Alex. Steriade reflectă mediul orăşenesc („Hamali în portul Brăila“, „Chivuţele“, „Vînzătoarele de dantelă“), Ştefan Dimitrescu extinde aria investigaţiei în lumea minerilor din Ghelari sau crează imagini de un patetism neobişnuit, evocînd nenorocirile războiului („Morţii de la Casip“). Dar protestul social cel mai hotărît, punctul de culme al realismului critic şi începuturile poziţiilor socialiste în artă, apar în grafică. Arta creatorilor în albnegru din prima jumătate a secolului nostru, fie că e vorba despre grafica politică a începutului de veac, în care au strălucit Mantu, Iser, Murnu, Ressu, Bărbulescu B’Arg şi Tonitza (adevăraţi fondatori ai şcolii naţionale de grafică), fie despre cea a perioadei în care s-a resimţit tot mai viu influenţa Partidului Comunist, reprezentată prin artişti ca Nic. Cristea, Aurel Jiquide, Perahim, I. Ross, V. Kazar, V. Dobrian şi alţii, reprezintă, o filă ce poate sta cu cea mai mare cinste în cartia universală a artei militante. E de aceea firesc faptul că Muzeul din București con-