Viaţa Romînească, 1962 (Anul 15, nr. 1-12)

1962 / nr. 6

CARAGIALE ŞI JUNIMEA SILVIAN IOSIFESCU Raporturile principalilor noştri scriitori din a doua jumătate a secolului trecut cu Junimea ridică probleme încă insuficient cercetate. Simplificarea con­sacrată de istoria literară şi de şcoala trecutului, se explică: Prezenţa numelor prestigioase la şedinţele Junimii şi în paginile „Convorbirilor literare“ a permis punerea lor sub numitor comun. Opere şi personalităţi care la analiză contrastau cu ideologia junimistă au servit de piedestal estetismului maiorescian, dogmatizat în şcoală şi venerat în critică. N-au lipsit însă observaţii care contraziceau această şubredă grupare în jurul Junimii. Încă din 1909 Ibrăileanu notase în trecere in „Spiritul critic...“ : „poziţia specială în sinul Junimii a lui Eminescu sau Caragiale, care ar fi exprimat pe cei „mici şi obijduiţi de formele nouă“ 4). Scrisă după treizeci de ani, monografia lui Lovinescu despre Maiorescu şi volumele care o completează „T. Maiorescu şi contemporanii lui“, „T. Maiorescu şi posteritatea lui critică" — sunt concepute ca un monument ridicat criticului pe care monografistul şi-l recunoştea drept maestru. Intenţia e contrazisă destul de frecvent de obser­vaţia de detaliu. Mic ales în problema care ne interesează, faptele pun în discuţie unitatea ideologică a celor grupaţi o vreme în jurul „Convorbirilor literare“. Istoria literară contemporană poate discuta problema în primul rind pe plan ideologic. Să o mărunţeşti la relaţii personale şi la izbucniri trecătoare de mînie nu duce explicaţia prea departe. Atitudinea lui Eminescu faţă de „Convor­biri literare“ nu se lămureşte prin citarea frecventă a cîtorva versuri sarcastice, asvîrlite pe o foaie de manuscris. Nici raporturile Caragiale-Junimea nu se mărgi­nesc la înţepăturile din „Gazeta poporului“ („O şedinţă la Junimea în ajunul anului nou.“) Reduse astfel, apropierile şi ciocnirile ar fi la fel de puţin semnificative. Relaţiile personale capătă sens mai adine în măsura în care dezvăluie înrudiri sau incompatibilităţi de mentalitate şi de poziţie socială. Datele şi situaţiile se deosebesc de la scriitor la scriitor. Cîteva coordonate sunt comune. Explicăm uneori fugitiv colaborarea la „Convorbiri“ a scriitorilor non-juni­­mişti în operă prin prestigiul revistei şi în special, prin prestigiul personal al lui Titu Maiorescu. Explicaţia nu explică nimic şi e tautologică. Prestigiul revistei a fost creat tocmai de colaborările lui Eminescu, Creangă sau Caragiale. In 1870, cînd a debutat Eminescu la „Convorbiri“, nici unul dintre corifeii Junimii nu avea un deosebit prestigiu literar. Mai toţi, Iacob Negruzzi, Pogor, Carp, Maiorescu erau în pragul sau trecuseră cu puţin de treizeci de ani. Maiorescu avea faima meritată de om cultivat şi de bun profesor. Intrase la Iaşi în conflict 1 1) G. Ibrăileanu : ,«Spiritul critic in cultura romînă“, ,,Viața romînească*, 1912, p. 258—9

Next