Viaţa Romînească, 1964 (Anul 17, nr. 1-12)
1964 / nr. 4-5
Cei puşi la stâlpul infamiei de data aceasta, adversarii politici, liberalii, sunt acuzaţi că şi-au bătut joc „de limbă, de străbuni şi obicei". De limbă, se-nţelege, prin contactul, după Eminescu -nefast, cu Parisul desfrîului, al vieţii de noapte.Există aşadar, pentru închinătorul trecutului, un delict de „lese-majestate" a limbii naţionale. Al doilea delict, este luareaîn rîs a străbunilor, prin invocarea lor sistematică, delict analog acelui păcat, al luării numelui Domnului în deşert. Al treilea, călcarea obiceiului, adatinei, delictul de modernitate, acuză încă o dată poziţia tradiţionalistăa lui Eminescu, evidentă în toate articolele din „Timpul". Nu intră în cadrul articolului delimitarea doctrinei politice a lui Eminescu. Gazetarul a respins totdeauna învinuirea reacţionarismului, precizîndîn repetate rînduri că numai acela este reacţionar, care crede posibilă o întoarcere la trecutul cu privilegii de castă. Eminescu consideră acest proces regresiv cu neputinţă şi recunoaşte necesitatea progresului, darpe cale reformistă, cu respectarea condiţiilor speciale fiecărui popor (naţionalitate, instituţii, tradiţii). Concentrarea vehemenţei salepolemice asupra lui C. A. Rosettirăspunde neîncrederii în obiectivele de altădată ale directorului „Romînului" : republicanismul şi sufragiul universal. Pentru Eminescu, C. A. Rosetti continuă a fi unblanquist impenitent, — un discipol rămas fidel ideilor lui Louis-Auguste Blanqui,rînd pe rînd carbonar, adversar al monarhiei din Iulieși al imperiului al doilea, partizan al Comunei, — chiar dacă s-a încadrat vieții constituționale romane. Nu ne mai miră vehemenţa atacului din „Scrisoarea IlI-a",deşi Eminescu nu poate articula nici o învinuire împotriva onorabilităţii acestui luptător rătăcit la liberali, care şi-a păstratpînă la urmă idealurile paşoptiste şi nu s-a îmbogăţit ca ceilalţi conducători ai partidului, spre a constitui o burghezie economiceşte consolidată. în fond, C. A. Rosetti este victima intransigenţei doctrinare a lui Eminescu, nu şi a unui poliu etic justificat. Nu mai poate surprinde faptul că, înainte de a fi vizat un redutabil teoretician de stînga al partidului liberal, ca Rosetti, în cele două versuri penedrept vitriolante, poetul acordă spaţiu mai larg unui personaj inofensiv : „Vezi colo pe -urîciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şireticluri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri." Este vorbade fratele mai tînăr al lui Ion Ghica, Pantazi, ziarist şi scriitor, fost magistrat şi avocat, lipsit de orice suprafaţă politică. Cruzimea poetului ni se pare excesivă faţă de acest dizgraţiat fiziceşte, de care a rîs şi Caragiale în „Din carnetul unui vechi sufleor“, darnu şi dizgraţiat moraliceşte sau adversar politic de talie. Alţii ocupă pe drept cuvîntprimul plan în articolele politice din „Timpul”: Eugen Carada, fondatorul instituţiilor liberale de credit financiar al partidului, Emil Costinescu, primul redactor al „Romînului“, apoi director al Băncii Naţionale şiunul dintre întemeietorii industriilor liberale, Dimitrie Gianni, politician brătienist influent, Simion Mihăilescu, afaceristnotoriu, etc. Nici Pantazi Ghica,nici C. A. Rosetti n-au ilustrat liberalismul bancar şi industrial.C. A. Rosetti şi-a sfîrşit cariera ca adversar al vizitatului lui Ion C. Brătianu. Dacă Eminescu ar fi trăit mai mult, poate i-ar fi revizuit procesul.