Viaţa Romînească, 1964 (Anul 17, nr. 1-12)

1964 / nr. 4-5

Cei puşi la stâlpul infamiei de data aceasta, adversarii politici, liberalii, sunt acuzaţi că şi-au bătut joc „de limbă, de străbuni şi obicei". De limbă, se-nţelege, prin contactul, după Eminescu -nefast, cu Parisul desfrîului, al vieţii de noapte.­­Există aşa­dar, pentru închinătorul trecutului, un delict de „lese-majestate" a limbii naţionale. Al doilea delict, este luarea­­în rîs a străbunilor, prin invocarea lor sistematică, delict analog acelui păcat, al luării numelui Domnului în deşert. Al treilea, călcarea obiceiului, a­­datinei, delictul de modernitate, acuză încă o dată poziţia tradiţionalistă­­a lui Eminescu, evidentă î­n toate articolele din „Timpul". Nu intră în cadrul articolului delimitarea doctrinei politice a lui Eminescu. Gazetarul a respins totdeauna învinuirea reacţionarismului, pre­­cizînd­­în repetate rînduri că numai acela este reacţionar, care crede posibilă o întoarcere la trecutul cu privilegii de castă. Eminescu consideră acest proces regresiv cu neputinţă şi recunoaşte necesitatea progresului, dar­­pe cale reformistă, cu respectarea condiţiilor speciale fiecărui popor (naţio­nalitate, instituţii, tradiţii). Concentrarea vehemenţei sale­­polemice asupra lui C. A. Rosetti­­răspunde neîncrederii î­n obiectivele de altădată ale directo­rului „Rom­înului" : republicanismul şi sufragiul universal. Pentru Eminescu, C. A. Rosetti continuă a fi un­­blanquist impenitent, — un discipol rămas fidel ideilor lui Louis-Auguste Blanqui,­­rînd pe rînd carbonar, adversar al monar­hiei din Iulie­­și al imperiului al doilea, partizan al Comunei, — chiar dacă s-a încadrat vieții constituționale romane. Nu ne mai miră vehemenţa atacu­lui din „Scrisoarea IlI-a",­­deşi Eminescu nu poate articula nici o învinuire împotriva onorabilităţii acestui luptător rătăcit la liberali, care şi-a păstrat­­pî­nă la urmă idealurile paşoptiste şi nu s-a îmbogăţit ca ceilalţi conducători ai partidului, spre a constitui o burghezie economiceşte con­solidată. în fond, C. A. Rosetti este victima intransigenţei doctrinare a lui Eminescu, nu şi a unui poliu etic justificat. Nu mai poate surprinde faptul că, înainte de a fi vizat un redutabil teoretician de st­înga al partidului liberal, ca Rosetti, în cele două versuri pe­­nedrept vitriolante, poetul acordă spaţiu mai larg unui personaj i­nofensiv : „Vezi colo pe -urîciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şireticluri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i ni­micuri." Este vorba­­de fratele mai tînă­r al lui Ion Ghica, Pantazi, ziarist şi scrii­tor, fost magistrat şi avocat, lipsit de orice suprafaţă politică. Cruzimea poetului ni se pare excesivă faţă de acest diz­graţiat fiziceşte, de care a rîs şi Caragiale în „Din carnetul unui vechi sufleor“, dar­­nu şi dizgraţiat mora­liceşte sau adversar politic de talie. Alţii ocupă pe drept cuvînt­­primul plan în articolele politice din „Timpul”: Eugen Carada, fondatorul institu­ţiilor liberale de credit financiar al partidului, Emil Costinescu, primul redactor al „Romînului“, apoi director al Băncii Naţionale şi­­unul dintre întemeietorii industriilor liberale, Dimitrie Gianni, politician brătienist in­fluent, Simion Mi­hăilescu, afacerist­­notoriu, etc. Nici Pantazi Ghica,­­nici C. A. Rosetti n-au ilustrat liberalismul bancar şi industrial.­­C. A. Rosetti şi-a sfîrşit cariera ca adversar al vizitatului lui Ion C. Brătianu. Dacă Eminescu ar fi trăit mai mult, poate i-ar fi revizuit procesul.

Next