Viaţa Romînească, 1964 (Anul 17, nr. 1-12)
1964 / nr. 4-5
duc în conştiinţa artistului acel dezechilibru, acea criză dramatică, definitorii pentru ceea ce numim inadaptarea etică romantică. Cei care reprezintă epoca Eminescu — în afară de marele poet, Ibrăileanu mai era umeră pe Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, etc. — sunt „ieşiţi din pătura de jos, fără avere... trebuie să lupte pentru trai şi trăiesc din munca lor“. Ruina ameninţă clasa lor socială, de unde un anume fond de nelinişte şi atitudinea de revoltă intelectuală împotriva rînduielilor existente. Criticul urmăreşte deosebirile dintre scriitorii epocii Eminescu şi cei anteriori. Generaţia de la 1848, caracterizată printr-o bogată efervescenţă politică, socială, culturală, e o generaţie de întemeietori, într-un fel. Scriitorii pînă pe la 1870—1880 „erau multilaterali, scriau de toate, fiindcă trebuia să avem tot felul de lucruri ale civilizaţiei — idei, şcoli, căi ferate etc. Dar nu se mărgineau numai la literatură. Aveau activitate socială, erau propagandişti de idei, miniştri, gazetari“ ş.a.m.d. Aceasta ar putea explica lipsa de determinare a însuşi conceptului de literatură în acea epocă. Pînă în 1870—80, spune Ibrăileanu, se scrie mult şi divers, dar elementele străine, — în special franceze, — ca şi elementele autohtone, — literatura poporană, — nu sânt încă perfect asimilate într-un tot organic. Se constată adeseori înclinaţia scriitorilor de a traduce, de a prelucra, imita sau adapta opere din alte literaturi, fără o prea mare preocupare de originalitate. Mai întîi prin Eminescu, asimilînd în adîncime atît experienţa populară cât şi influenţele străine, literatura capătă o nouă organicitate. O altă deosebire esenţială o vede Ibrăileanu în specializarea scriitorilor de la Eminescu înainte. Specializare dublă: „Ca îndeletnicire a omului întîi, şi apoi din punct de vedere al genurilor literare“. Scriitorii epocii Eminescu „sînt numai scriitori. Dacă mai au o altă îndeletnicire, e o slujbă din care să poată trăi, şi aceasta este altceva. Tot sufletul îl dau literaturii „ Creangă, Caragiale, Eminescu, Vlahuţă, Delavrancea etc.“. Paşoptiştii, cu excepţia lui G. Alexandrescu (pe care Ibrăileanu îl găseşte şi în alte privinţe un „moder“) nu-şi puneau nici problema specializării după genuri. La 1880 se observă o marcată tendinţă în direcţia unei atari specializări, (nu lipsită de fireşti excepţii), — semn al unei conştiinţe estetice mai exigente. Apoi, deşi fac şi ei artă cu tendinţă (căci nu există artă fără manifestarea unei atitudini faţă de realitate), scriitorii de la 1880 nu mai sunt tezişti, ca mulţi dintre predecesorii lor. O altă trăsătură distinctivă ar constitui-o faptul că scriitorii epocii Eminescu manifestă un puternic simţ de autocritică (estetică). „Ce înseamnă autocritică? — se întreabă Ibrăileanu. Să nu-ţi placă tot ce ai scris, să fii nemulţumit de ce ai scris, să eliminezi ce nu e frumos. Acest lucru l-a avut odată Alecsandrescu, cel puţin în ce priveşte fondul. Ceilalţi, nu. — «Scrieţi băieţi, numai scrieţi!» spunea Eliade“. Pe cînd scriitorii de după 1880, uneori „merg cu spiritul de autocritică pînă la sterilitate“. Acest spor de „conştiinţă artistică“ e un progres însemnat. Ibrăileanu dă exemple edificatoare: Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Creangă, etc. Scriitorii aceş- tia se disting de predecesori şi prin faptul că sunt intelectuali, chiar „intelectualişti“ — îşi pun adică întrebări filozofice, sociale etc., sunt nişte reflexivi. Prima operă din literatura noastră în care se pune problema intelectualului îi aparţine lui Eminescu: „Sărmanul Dionis“. E atinsă, în sfîrşit, chestiunea mult discutată a pesimismului, a „decepţionismului“, cum spunea Gherea. Ibrăileanu tinde să vadă, în atmosfera pesimistă care domină sfîrşitul veacului XIX, un complex de cauze sociale şi temperamentale. Scriitorii sunt, de cele mai multe ori, săraci şi, în chip firesc, participă la durerile tuturor oropsiţilor. Lipsa unor soluţii eficiente şi imediate generează