Viaţa Românească, 1967 (Anul 20, nr. 1-12)
1967 / nr. 6
Caragiale putea să ştie aceste lucruri şi în acest caz, probabil, imputările sale ar fi mers în alte direcţii; se putea să nu le ştie, ceea ce e mai probabil, căci Maiorescu a vorbit numai în general relativ la ele în articolul Eminescu şi poeziile lui (1889), iar alţi junimişti aveau aceeaşi pudoare şi găseau că nu e cu cale să bată monedă din ceea ce făcuseră. Apoi, se petrecuse şi drama — moartea poetului — şi justificările puteau apare în lumină cu totul contrarie, cum au şi rămas. Dacă Eminescu s-ar fi însănătoşit, am fi găsit astăzi că ajutorul junimist a fost eficace, însă tragedia s-a consumat — deci trebuie să nu avem îndoială că se putea face mai mult, era obligatoriu să se facă mai mult, pentru ca Eminescu să aibă un alt destin ! „Nu ştiu dacă şi in alte ţări, in împrejurări analoge, s-a îngrijit vreodată undeva, de către o grupă de prieteni literari, de un mare scriitor lovit de nenorocire, aşa cum s-au îngrijit Titu Maiorescu şi amicii săi de la Convorbiri de marele lor prieten“ — scria I. Rădulescu-Pogoneanu în 1939, în prefaţa volumului al doilea din însemnări zilnice, pe care le edita. Şi tot el consemna că, deşi numeroase documente publicate în cei 50 de ani de la moartea poetului dovedeau grija junimiştilor pentru Eminescu, totuşi corul celor care susţineau contrariul era departe de a scădea. El a crescut chiar. Istorici contemporani au continuat o vreme cu aceleaşi susţineri, cu toată împotrivirea altora, în două piese de teatru, scrise prin 1950—1952 (Eminescu de Mircea Ştefănescu şi Caragiale şi vremea lui de Camil Petrescu) teza unui Maiorescu privind olimpian stingerea poetului adaugă acuzaţii noi vechilor afirmaţii. Se pare că orice lămuriri suplimentare nu îndreptăţesc o pledoarie care să absolve cu totul pe critic şi că el rămîne să poarte pentru mult timp sau pentru totdeauna semnul negru de a nu se fi îngrijit îndestul de soarta celui pe care l-a admirat şi sprijinit atît de mult. In fond, se pare că, dintre toţi criticii noştri, numai Ibrăileanu a fost — cel puţin pînă acum — ferit de reproşuri asemănătoare. Discuţia recentă, declanşată în umbra şi în luminile lui Călinescu, la nici doi ani după moartea lui, nu-i cruţă, după cum se vede, chiar unele din coordonatele operei sale de critic şi istoric literar, în alte sectoare decît la Maiorescu, dar cu rezultate nu mult diferite — şi trebuie ţinut seama că ea e abia la început, iar scriitorii propriu-zişi încă n-au intrat în arenă, ci războiul îl poartă deocamdată criticii. Totuşi, Călinescu se apără într-o măsură şi singur — el e, cel puţin, şi prozator, situaţie care-i creează o oarecare pavăză... Revenind la Maiorescu, va trebui măcar fugar să menţionăm că, în relaţiile sale cu scriitorii, aplicarea asupra manuscriselor lor era departe de a fi singura sau cea mai importantă sferă de manifestare a influenţei sale pozitive — dar, deşi nu cea mai cunoscută, de la ea literatura a profitat cel mai concret. Astăzi nu ştim cum îşi propusese Alecsandri iniţial pe Ovidiu, dar criticul i-a dat, spontan, cîteva idei pe care le regăsim în textul piesei — gîndite poate de poetul Pastelurilor chiar de la început, dar iată că figurînd şi în sugestia lui Maiorescu, şi încă împărţite pe acte, într-o succesiune căreia forma definitivă a piesei îi e destul de fidelă. Admirăm Luceafărul eminescian şi-l dăm drept exemplu de muncă îndîrjită a poetului asupra variantelor, în căutarea unei forme desăvârşite ; nu ştim însă care şi cîtă e contribuţia criticului la construirea acestui drum spre perfecţie, bătut cu nu mai puţin de patru versiuni autonome ale poemei, în afara celei publicate în Almanahul „România Jună" şi a celei din Convorbiri. Primele scheme ale întîmplării din poem sînt mai vechi, de prin 1874, arată Perpessicius şi ele aparţin integral poetului , dar cea mai intensă elaborare are loc în anii 1882— 1883, cînd însemnările zilnice ale lui Maiorescu consemnează lectura repetată a variantelor poemului de către cei doi. Duiliu Zamfirescu îi cerea lui