Viaţa Românească, 1971 (Anul 24, nr. 1-12)
1971 / nr. 12
legat de curentul „destul de omogen, materialist, determinist şi libercugetător“ al naturaliştilor ieşeni. Altcineva ar putea valorifica acţiunea vechii societăţi pentru felul în care a promovat scriitorii de extracţie rurală . Intr-adevăr numai o dată cu ea pătrunde ţăranul ca subiect şi mentalitate în literatura română. Acţiunea „Junimii“ ar putea fi valorificată şi pe multe alte temeiuri. Toate aceste sumare exemple ne demonstrează cît de complicate sunt lucrurile şi cît de nejustificată e subsumarea unor artişti sau oameni de gândire unei formule generale, care e cînd prea generală cînd prea strimtă şi în total necorespunzătoare, chiar în cazul că nu avem a face cu „o simplă construcţie“ teoretică, elaborată ulterior, ci, după vorba lui T. Vianu, cu o realitate care a trăit îndelung „prin funcţiunea atracţiilor şi respingerile care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta al tuturor fiinţelor vii“. (Ist. Ut. rom. mod., 1944, p. 159). Consecinţa cea mai vădită a acestui mod de a vedea lucrurile e exagerarea rolului ideologilor „Junimii“ şi al reprezentanţilor ei mărunţi care i-au dat „omogenitate“. Un Naum, de pildă, sau un G. Panu îşi găsesc astfel un loc confortabil în tabloul lui Vianu, pe care G. Călinescu nu li-l acordase de fel. De altminteri, G. Călinescu a scos din capitolul „Junimea“ pe Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, poate nu pentru că nu-i considera junimişti, ci pentru că încadrarea aceasta nu i se părea interesantă. Desigur că alăturarea unor scriitori acţiunii „Junimii“ nu e un fapt lipsit de semnificaţie. Nu întîmplător câteva strălucite spirite s-au aflat împreună în lupta pentru „adevăr“ în ştiinţă, împotriva exagerărilor latiniste, a literaturii patriotarde, a lipsei de control în afirmaţii, a entuziasmului facil. Dar întrebarea e dacă programului cultural al societăţii, foarte uşor de precizat şi care înseamnă marea ei glorie, îi corespunde şi un program artistic. Ce ar însemna „junimist“ dacă am pune acest termen alături de alte formule în uz în literatura noastră sau în cele străine, de pildă, alături de romantic, realist, clasic, simbolist ? Răspunsul vine tare greu. Eventual i-am putea năimi pe cei patru mari scriitori junimişti „clasici“ pentru că ei reprezintă triumful unei formule, cristalizează prin personalitatea lor o anume evoluţie istorică, sânt deci exemplari pentru o anume tendinţă care a pornit înainte şi se continuă după ei. Dar fiecare dintre ei ar însemna la rândul său expresia clasică a unei formule : Eminescu e forma clasică a romantismului în literatura noastră, Caragiale a prozei şi a teatrului satiric, Creangă a povestirii, Slavici a realismului rural. Ca să-i poată totuşi grupa, Călinescu i-a trecut pe ultimii trei într-un capitol Marii prozatori, iar pe Eminescu, datorită importanţei, într-un capitol separat Poetul naţional. Tot atît de plină de dificulăţi e aplicarea unei formule generale definitorii şi în cazul numitului „Sămănătorism“. Şi acesta se caracterizează ca şi „Junimea“ prin nişte linii mari, mai curînd culturale, dar e cert că „Sămănătorismul“ are şi un programestetic şi că a realizat un stil. Există o literatură sămănătoristă mai precis definibilă decît aceea a „Junimii“ — numai că ea se realizează prin Silavici, Coşbuc şi Vilahuţă cu mult înainte de apariţia revistei care a dat numele „curentului“. Nu N. Iorga e părintele lui şi nici vreun alt ideolog oricît de înfierbîntat, ci aceşti trei scriitori numiţi de noi mai sus, şi în primul rând Coşbuc. Acesta realizează şi formulează un program nou în publicaţiile sale, dar mai ales acest stil de „foaie poporală“ specifică sămănătorismului şi care-l diferenţiază net de modul academizant, de cerc restrâns, profesoral, al „Junimii“. Lovinescu a combătut necontenit „Sămănătorismul“ şi, chiar când acesta a încetat să existe, a văzut în el o periculoasă fantomă în stare să tulbure conştiinţa literară cu bunele sale intenţii şi cu literatura lui proastă. Aceasta l-a făcut să lărgească noţiunea şi s-o aplice la mulţi scriitori dintrecele două războaie (Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, I. C. Vissarion) pentru lîris- scriitori şi curente