Viaţa Românească, 1974 (Anul 27, nr. 1-12)
1974 / nr. 7
a îngemăna strîns destinele lui Italo Svevo şi Luigi Pirandello, „preparînd un teren comun de motive şi criterii şi totodată o unitate operaţională." Căci, după opinia autorului, cuplul Svevo-Pirandello constituie ceea ce el numeşte centrul de gravitate al producţiei narative contemporane italiene sau, mai exact, linia sa „purtătoare", întrucît este „singura care a atins un just grad de echilibru între tradiţie şi inovaţie, între autonomia valorilor interioare (tehnice, lingvistice) şi eteronomia de participare la cele mai mari probleme ale culturii contemporane". între altele, „blocul" Svevo-Pirandello reprezintă unul din acele capitole ideale ale literaturii italiene contemporane ce poate fi în mod sigur legat de marea tradiţie (de la Boccacio la romanul-poem, eroic al lui Boiardo, Ariosto şi Tasso, de la Manzoni la Giovani Verga). Totuşi Baribi recunoaşte că această „situare" a celor doi autori îşi are limitele sale, căci a plasa pe cineva într-un olimp înseamnă totdeauna să atenuezi aspectul revoluţionar al acelui scriitor, în sensul că se insistă mai mult asupra elementelor de continuitate cu tradiţia clasică decît asupra celor de ruptură. Dar Svevo şi Pirandello trebuie să fie consideraţi ca nişte etape fundamentale şi în marea producţie narativă europeană a secolului XX, alături de Proust, Kafka, Musil, Broch, Joyce. De un interes deosebit sînt remarcile asupra absenței de „caractere" sau de tipuri în opera narativă a lui Pirandello, ceea ce semnifică, mai ales, că obiectul analizei scriitorului sicilian nu este astfel simplul particular, ci mai degrabă comportamentul uman în general, care e totdeauna considerat în tragica sa ambiguitate. PETRE PINTILIE • • CENTENARUL LUI G. K. CHESTERTON. — G. K. CHESTERON s-a născut în anul 1874. Cu prilejul centenarului său presa britanică i-a consacrat numeroase articole. Au apărut și volume critice și reeditări ale operelor. Cronicile din ziare, studiile din reviste şi sintezele din lucrările mai ample au urmărit toate o apreciere globală a operei seniorului, întrebîndu-se ce a însemnat el pentru cultură engleză şi ce mai reprezintă pentru publicul de astăzi numele şi cărţile lui. S-a ajuns în general la concluzia că Chesterton, care a însemnat atît de mult în primele trei decade ale secolului nostru, a pierdut destul de mult din strălucirea şi răspîndirea de care s-a bucurat atunci. Se constată cu toate acestea că n-a încetat de a fi un autor iubit şi cerut de marele public. Dar întrebarea pe care şi-o pun criticii este mai ales aceea de a şti ce a fost cu adevărat proteicul Chesterton: romancier, nuvelist, autor de nuvele poliţiste, poet, ziarist, cronicar al epocii sale, apologet al unei credinţe, biograf ? Mai toţi îl califică ziarist de geniu, de unde se şi deduce relativa vremelnicie a operelor sale. Pînă şi în cărţile consacrate unor probleme abstracte comentatorii văd şi-l recunosc pe versatilul şi înflăcăratul ziarist. Dintre toate, mai puţin i se contestă calitatea de mare polemist şi de abil mînuitor al armelor controversei. Şi, fireşte, nimeni nu uită să spună că a excelat în paradoxuri. Paradoxele acestea pentru care Chesterton este aparent admirat, de fapt însă învinuit şi de la care i se trage reputaţia de scriitor de seamă, dar niţel neserios, sunt simple „maxime" în genul celor elaborate de marii moralişti francezi ai secolelor XVII şi XVIII (La Bruyère, La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort) ori simple adevăruri exprimate categoric şi nu întotdeauna potrivit gustului ori modei unei anumite perioade istorice. Ce este drept şi trebuie recunoscut fără menajamente ? Că Chesterton îşi presară filozofia pe unde se nimereşte : cugetările sale cele mai adînci le găsim în articole de ziar, în cuprinsul nuvelelor sale poliţiste, în romanele sale unde fantezia este elementul dominant. Oamenii sînt însă obişnuiţi a întîlni reflecţii, înţelepciune şi aforisme numai în cărţi groase cu titluri impunătoare. Cînd de ele — şi la gradul cel mai înalt — în cărţi „distractive" ori „uşoare", nu le vine a le lua în serios şi ca atare le numesc „paradoxuri", iar pe autor îl consideră un cu totul vrednic de acea veneraţie augustă pe care o rezervă făuritorilor de tratate şi compendii. Trecerea anilor ne permite să formulăm astăzi cîteva aprecieri oarecum definitive asupra lui Chesterton : nu încape îndoială că a fost o mare personalitate sinceră, entuziastă şi profund înţelegătoare a vremii sale. A fost poet autentic şi prozator, căruia nici o clipă nu i-a lipsit simţul poeziei. A fost curajos şi a spus lucrurilor pe nume, întotdeauna. A căutat ca nimeni altul principala formă de viaţă obştească a veacului nostru : oraşul. Dar mai presus de orice a fost filozof şi moralist. Paradoxurile sale sunt de cele mai multe ori adevăruri, adevăruri date uitării, nesocotite ori superficial şi degrabă condamnate. Cărțile lui : Clubul meseriilor bizare, Omul numit Joi, Napoleon din Notting Hill ră-