Viaţa Românească, 1974 (Anul 27, nr. 1-12)
1974 / nr. 9
exact literatura şi valorile ; chiar „balzaciene" — acordarea acestui epitet e un act critic — nu sunt, cum le consideră autorul, pasajele cam licenţioase din Însemnările zilnice ale lui Maiorescu (p. 513—514). Deşi intitulată „roman cronologic", cartea nu este un „roman" (poate un film ; sau este, dar numai la nivelul lecturii, adică poate fi citită ca un roman, nu al scriiturii, unde se decide tipologia literară. Acest bildungsroman, (ca să acceptăm şi să completăm terminologia dată) este, înainte de toate, o lecţie exemplară de morală. Drumul afirmării şi sensul contestărilor, travaliul zilnic, nomadismul perpetuu, galeria gazdelor, raţiunea (şi modul foarte divers) al prieteniilor şi adversităţilor, relaţiile sociale, totul se abstractizează treptat ca pînă la urmă să nu desluşim decit semnificaţia însăşi a condiţiei umane. Cartea începe cu data de 1 ianuarie 1866, cu momentul afirmării marelui poet, cînd putem vorbi de o personalitate creatoare. Deci nu omul îl interesează pe autor, ci personalitatea, cîtă vreme renunţă la perioada de absenţă publică. Ori — şi acesta era sensul obiecţiei de mai sus asupra excesului de factologie — din carte reiese mai clar individul, nu individualitatea, persoana, nu personalitatea. Şi nu individul real, ci unul contaminat de superioritatea artistului. E adevărat, toate celelalte personaje îl stimulează, îi recunosc valoarea, dar lectorul nu are dovada directă a dimensiunilor eroului. Toţi ştim cine este Eminescu, ori, cartea, fără să ne contrazică credinţele, rămîne la acest nivel de afirmaţie fără demonstraţie, concluzia şi-o poate oferi fiecare. După părerea mea, în această carte, care merită să facă obiectul unor discuţii mai ales sub aspectul deficienţelor ei — valoarea fiind indiscutabilă — omul cel mai complex, mai adevărat, este Maiorescu. Nu numai pentru că avem dovada directă a trăirilor sale prin însemnările zilnice — Eminescu vorbeşte foarte, foarte rar despre sine, iar cei care aduc mărturii despre el nu se ridică la valoarea lui — cît pentru nuanţata flexibilitate în relaţiile cu ceilalţi. Eminescu este admirat fără discuţie, dar prea puţin înţeles. Pe urmă, toţi care au scris amintiri despre Eminescu le-au scris tîrziu, după moartea lui, cînd faima sa copleşea amintirea, estompată, a omului. Toată lumea crede că vorbeşte despre om fără să disocieze cu exactitate unde începe artistul şi, mai ales, nimeni — în afara lui Maiorescu — nu realizează îmbinarea inextricabilă dintre eul social şi cel creator. Mult mai uman — chiar dacă prezentat defavorabil, leneş, intrigant — e Caragiale. Desigur, Petru Vintilă e în afară de orice culpă, dar iată şi riscurile obiectivităţii! Fiind foarte obiectiv cu nişte afirmaţii care nu puteau să fie decit subiective, el acceptă acreditarea unei imagini false. Nu autorul — repet — e vinovat, ci metoda. De aceea cred într-o biografie subiectivă, în sens de organizare personală în jurul unei ideimatrice a unui material factologic dat şi atestat. Autorul a ţinut să dispară din paginile cărţii, dar în acest fel şi eroul a rămas fragmentar. Nimeni nu este numai ce se spune despre el. Nu se rezolvă totul numai prin mozaic biografic. Chiar dacă din zece informaţii ştiam opt şi deci numai una ar fi noutate, efortul de unificare şi sistematizare merită toată atenţia şi stima noastră. AURELIU GOCI • GHEORGHE TOMOZEI IN „LUMINA ZĂPEZII". — In La lumina zăpezii (Cartea românească, 1974) Gheorghe Tomozei se dovedeşte tot un făurar de „maşinării romantice", iscate uneori anevoios datorită împotrivirii cuvîntului care este cînd „fier", cînd materie mlădioasă şi supusă şi caldă — şi atunci poetul încearcă să ivească „cocoşii dulci din carnea cuvintelor" ; bătrînii (citeşte strămoşii) din poema cu acelaşi titlul spun „cuvinte mari ca arşi cocoşi de nucă." Alteori cuvintele — ademenitoare — pot fi „vorbe ca merele de sunătoare, de pe grindă" ; mai există vorbele de sudalmă, „năduşite, borţoase". Insă dincolo de truda firească a izvoditorului de cuvinte există poezia, miracolul care poate răsplăti efortul şi zbaterea într-o firească, adesea neînţeleasă de alţii, sihăstrie : „Ce faci mi-a zis şi i-am răspuns / ning, rostind fără s-o ştiu / versul cel mai frumos / din cîte-am compus". „Zăpada supusă" din unele poeme de la începutul acestei noi plachete se învesteşte cu uimitoarea putere de a fi concomitent (sau alternativ) şi timp şi spaţiu. De remarcat că în actuala plachetă a lui Gheorghe Tomozei zăpada, ninsoarea, crinul, fildeşul, albul în genere, numesc culoarea esenţială a existenţei , de la spaţiul pur şi alb al copilăriei, la spaţiul şi timpul îngheţate sau potopite de ninsoarea unei alte vîrste — a trădărilor sau singurătăţii şi creaţiei. Ninsoarea este, ca şi la Bacovia, continuă