Viaţa Românească, 1974 (Anul 27, nr. 1-12)
1974 / nr. 9
Din 99Istoria literaturii române“ LUCA ION CARAGIALE Modernismul poetului Luca Ion Caragiale, cosmopolit şi ostentativ, în versuri libere adaptate civilizaţiei contemporane, iroiic tratînd sentimentele, pe o linie comună cu F. Aderca, Adrian Maniu sau Ion Vinea, la începuturile lor, e pe cît de abundent pe atît de crispat tributar lui Ion Minulescu, mai convingător fiind în momentele cînd nostalgia blîndă scaldă îndrăsnelile formale : „Fără să vreau, îl confundam / cu Horia, Cloşca şi Crişan / şi alţii care muriseră pentru noi, / ca de pildă, Isus sau alţi eroi. / In ziua aceea mi-am închipuit şi eu / că sînt, ca Tudor Vladimirescu un erou, / şi de aceea am urmărit / motanul roşu, şiret şi somnoros / care se pitula în calea părăginită din dos. / Spre seară însă l-am uitat“ , cînd simplitatea contribuie la adîncirea afectivă : „Sînt dimineţi cu întristări uşoare şi copilăreşti, / cu străzi, înguste prin cartierele sărace“ , cînd imaginea insolită e prinsă cald în curata melancolie : „Şi noaptea de zăpadă la geamuri stînd să moară, / Sînt zările mai triste ca piersici putrezite“. Cerul cuprins de furtună apare într-o viziune nesilit temerară : „Deodată crude străluciri / de-alamă şi de-oglindă / incendiază iarmarocul tot, / şi-un răget de fiară plictisită / despică aşteptarea“ , cuvintele mari ori sentenţioase topindu-se în apa tulbure a unui simţămînt de a cărui tonalitate lirică sufletul pustiit se umple : „Banal şi searbăd / ca un decor de tragedie, / peste oraş cloceşte / convenţionalul farmec / al nopţilor greoaie şi adînci / de vară“. Autentic, atare ponderat modernism nu se mai teme de clasicităţile formei : „Şi-n gîtul ca tulpina unei lacustre flori“ sau „Cum au plouat de-a rîndul trei zile cenuşii, / E sufletul ca drumul, murdar şi-ntunecat. / Găinile umflate, prin curţi, s-au strecurat, / Şi-au spintecat cocoşii văzduhu-n glasuri vii“. De fapt, asemeni marelui său părinte, ori fratelui său Matei, poetul se impune ca un dăruit şi acerb îngrijitor de cuvinte. Dacă matern sună „acra tînguire“ a preoţilor şi nemilostivul geamăt al corului „strepezit“ din Prohodul Domniţei, iată cadenţele dolorificului extaz somptuos, ce amintesc de autorii Pajerelor: „Să nu-mi spui că-ntristarea îmi tremură pe pleoape / Şi gura-mi de durere zîmbeşte-mbătrînită, / Ci lasă desnădejdea să crească liniştită / Ca nuferii-n podoabă pe înverzite ape. //...// O să-ţi destram povestea durerii ce-nfloreşte, / Înaltă şi trufaşă, cum pururea sporeşte / Şi nu cerşeşte vremii netrebnica uitare“ sau „De mi-ai vorbi acuma-n tăcere şi-nserare, / Mi-ai spune-ncet că toamna în frunze line plînge, / Că viţa se agaţă în aripe de singe, / Şi viaţa e aceeaşi şi