Viaţa Românească, 1975 (Anul 28, nr. 1-12)

1975 / nr. 8

tr-o dialectică mai complexă cînd se ape­lează şi la această preţioasă sursă. C. TRANDAFIR • DIEGO VALERI IN ROMÂNEŞTE. — L-am cunoscut pe poetul DIegO Valeri în incinta magică a Veneţiei, în acest oraş unic care este o justificare a Italiei în Univers. Era în anul 1971, atunci cînd cultura întregii lumi sărbătorea centena­rul naşterii marelui istoric Nicolae Iorg­a. Poetul prin excelenţă al Veneţiei care este Diego Valeri, el însuşi încărcat de nobleţea anilor (este născut în anul 1887), îl cunoscuse de aproape pe Iorga şi ad­mirase nespus de mult efervescenţa ro­mânului, tot a­tît de îndrăgostit de Vene­ţia. Diego Valeri a fost acela care a con­dus lucrările simpozionului dedicat isto­ricului nostru, şi la care au partici­pat reprezentanţi de seamă ai culturii ita­liene şi române. Marea umbră a lui Ni­­cola­e Iorga şi-a căpătat contururi de lu­mină în reverberaţiile evocării poetului italian. Ca şi Iorga, el nu admitea o de­scriere a cetăţii lagunelor într-o­ manieră melodramatică, pentru construirea unei imagini de „Veneţie a profanilor“. Valeri cunoştea fragmente caracteristice din lu­crările lui Iorga dedicate Veneţiei. Era înspăimîntat de capacitatea fantastică de lucru a românului care avea să tipărească pînă la sfîrşitul tragic al vieţii, 1200 de cărţi şi mii de articole. El îşi amintea şi de mifindria justificată a lui Iorga de a fi creat Casa Romena, adăpost, nu numai spiritual, pentru oamenii de cultură ro­mâni, călători întru cunoaşterea excepţio­nalei nestemate a Adriaticii. Diego Va­leri aprecia şi intensa activitate a istori­cului român în descifrarea vechilor docu­mente aflate în arhivele Serenissimei, relative la îndepărtatele, în timp, rapor­turi istorice dintre Veneţia şi Ţările ro­mâneşti. Iar d­upă solemnele evocări am putut să-l urmăm pe Diego Valeri drept înaltă călăuză pe străzile proteice ale oraşului unic, pe care îl poate descifra, mereu într-o altă ipostază, fiecare călător. Un astfel de ghid, de sensibilitate şi candori, de trăire intensă între culori şi umbre, este şi poezia lui Diego Valeri, înscris în istoria literelor italiene ca poe­tul oraşului în care — cum scrie Nicolae Iorga — „nicăieri nu se înfrăţesc mai deplin aceste două elemente, mai­­tulbu­rate şi mai senine de pe lume: apa vie şi sufletul omenesc. Nicăieri nu se coboară Zeul pînă la ce suntem­ noi, ca aici...“ Totdeauna — am putut scrie şi noi în Jurnalul italian — Veneţia va semnifica mitul undoiităţii sale. Mai sesizabil în­­toamna înaintată sau în zilele iernii, cînd mările se răstoarnă în ceruri, cînd ploile sânt zăbrele lichide ale unei uriaşe cupole care încarcerează, în acele momente uni­ce, în care rătăceşti pe Străzile nevero­simile, Veneţia este suspendată între ape şi nu se lasă descoperită. Hieratismul ei este comparabil cu al sfinţilor bizantini, verticali în conturul de aur al mozaicu­rilor. Atunci Veneţia îţi apare atemporală dar şi o prezenţă gravă de frumuseţe, echivalentă cu­ bătaia prelungă a Cloco­tului în apuis. Aceasta mi se pare a fi şi caracteristica poeziei lui Diego Valeri, dominată de o­­dulce melancolie crepus­culară. Lunga l­ui viaţă, act continuu de devoţiune intelectuală, este echivalentă cu servirea literaturii (a fost profesor uni­versitar) şi a artei proprii în care a cre­zut cu o extraordinară tenacitate, dincolo de viziteib­uldinile pe care i le-a creat acti­vitatea sa antifascistă militantă, în peri­oada ventențiului dictatorial. Dar niciodată melancolia care i-a înto­vărăşit viaţa n­u l-a abandonat pe un ţărm de­­umbre, la insulele disperării. Triste­ţea lui a fost totdeauna gata (voioasă) aşa cum­­apare şi din titlul emblematic al primului său volum. Acul busolei sale a arătat ferm în navigări un punct cardi­nal fosforescent, nepierdut în ceţuri. S-a putut vorbi îndelung despre simplitatea primordială a poeziei sale, despre nona­­derenţa la curente, despre echilibrul şi eleganţa expresiei, pe care­­nu le-a putut altera o copleşitoare melancolie. Versurile lui intonează sensurile caducităţii în oglindirea cea mai limpede. Există în poe­zia lui Diego Valeri o înaltă egidă a demnităţii morale,­­a atitudinii totdeauna profund u­mane în comportamentul exis­tenţial. Există, chiar în afirmarea labili­tăţii, toată consolarea etică şi estetică pe care o aduce transfigurarea artei. După cum există şi conştiinţa de a fi un creator care crede, dincolo de orice îndoială asal­tatoare, în propriul destin literar. Eseist important (exegeze relative la literatura franceză), Valeri este şi un tra­ducător din lirica franceză sau germană. Min­uieşte estetic şi limba franceză, în care a scris nu puţine versuri. Poezia lui Diego Valeri are transpa­renţa de cristal a apelor profunde din oglinzile de Murano. El îşi extrage seni­

Next