Viaţa Românească, 1975 (Anul 28, nr. 1-12)
1975 / nr. 8
tr-o dialectică mai complexă cînd se apelează şi la această preţioasă sursă. C. TRANDAFIR • DIEGO VALERI IN ROMÂNEŞTE. — L-am cunoscut pe poetul DIegO Valeri în incinta magică a Veneţiei, în acest oraş unic care este o justificare a Italiei în Univers. Era în anul 1971, atunci cînd cultura întregii lumi sărbătorea centenarul naşterii marelui istoric Nicolae Iorga. Poetul prin excelenţă al Veneţiei care este Diego Valeri, el însuşi încărcat de nobleţea anilor (este născut în anul 1887), îl cunoscuse de aproape pe Iorga şi admirase nespus de mult efervescenţa românului, tot atît de îndrăgostit de Veneţia. Diego Valeri a fost acela care a condus lucrările simpozionului dedicat istoricului nostru, şi la care au participat reprezentanţi de seamă ai culturii italiene şi române. Marea umbră a lui Nicolae Iorga şi-a căpătat contururi de lumină în reverberaţiile evocării poetului italian. Ca şi Iorga, el nu admitea o descriere a cetăţii lagunelor într-o manieră melodramatică, pentru construirea unei imagini de „Veneţie a profanilor“. Valeri cunoştea fragmente caracteristice din lucrările lui Iorga dedicate Veneţiei. Era înspăimîntat de capacitatea fantastică de lucru a românului care avea să tipărească pînă la sfîrşitul tragic al vieţii, 1200 de cărţi şi mii de articole. El îşi amintea şi de mifindria justificată a lui Iorga de a fi creat Casa Romena, adăpost, nu numai spiritual, pentru oamenii de cultură români, călători întru cunoaşterea excepţionalei nestemate a Adriaticii. Diego Valeri aprecia şi intensa activitate a istoricului român în descifrarea vechilor documente aflate în arhivele Serenissimei, relative la îndepărtatele, în timp, raporturi istorice dintre Veneţia şi Ţările româneşti. Iar după solemnele evocări am putut să-l urmăm pe Diego Valeri drept înaltă călăuză pe străzile proteice ale oraşului unic, pe care îl poate descifra, mereu într-o altă ipostază, fiecare călător. Un astfel de ghid, de sensibilitate şi candori, de trăire intensă între culori şi umbre, este şi poezia lui Diego Valeri, înscris în istoria literelor italiene ca poetul oraşului în care — cum scrie Nicolae Iorga — „nicăieri nu se înfrăţesc mai deplin aceste două elemente, maitulburate şi mai senine de pe lume: apa vie şi sufletul omenesc. Nicăieri nu se coboară Zeul pînă la ce suntem noi, ca aici...“ Totdeauna — am putut scrie şi noi în Jurnalul italian — Veneţia va semnifica mitul undoiităţii sale. Mai sesizabil întoamna înaintată sau în zilele iernii, cînd mările se răstoarnă în ceruri, cînd ploile sânt zăbrele lichide ale unei uriaşe cupole care încarcerează, în acele momente unice, în care rătăceşti pe Străzile neverosimile, Veneţia este suspendată între ape şi nu se lasă descoperită. Hieratismul ei este comparabil cu al sfinţilor bizantini, verticali în conturul de aur al mozaicurilor. Atunci Veneţia îţi apare atemporală dar şi o prezenţă gravă de frumuseţe, echivalentă cu bătaia prelungă a Clocotului în apuis. Aceasta mi se pare a fi şi caracteristica poeziei lui Diego Valeri, dominată de odulce melancolie crepusculară. Lunga lui viaţă, act continuu de devoţiune intelectuală, este echivalentă cu servirea literaturii (a fost profesor universitar) şi a artei proprii în care a crezut cu o extraordinară tenacitate, dincolo de viziteibuldinile pe care i le-a creat activitatea sa antifascistă militantă, în perioada ventențiului dictatorial. Dar niciodată melancolia care i-a întovărăşit viaţa nu l-a abandonat pe un ţărm deumbre, la insulele disperării. Tristeţea lui a fost totdeauna gata (voioasă) aşa cumapare şi din titlul emblematic al primului său volum. Acul busolei sale a arătat ferm în navigări un punct cardinal fosforescent, nepierdut în ceţuri. S-a putut vorbi îndelung despre simplitatea primordială a poeziei sale, despre nonaderenţa la curente, despre echilibrul şi eleganţa expresiei, pe carenu le-a putut altera o copleşitoare melancolie. Versurile lui intonează sensurile caducităţii în oglindirea cea mai limpede. Există în poezia lui Diego Valeri o înaltă egidă a demnităţii morale,a atitudinii totdeauna profund umane în comportamentul existenţial. Există, chiar în afirmarea labilităţii, toată consolarea etică şi estetică pe care o aduce transfigurarea artei. După cum există şi conştiinţa de a fi un creator care crede, dincolo de orice îndoială asaltatoare, în propriul destin literar. Eseist important (exegeze relative la literatura franceză), Valeri este şi un traducător din lirica franceză sau germană. Minuieşte estetic şi limba franceză, în care a scris nu puţine versuri. Poezia lui Diego Valeri are transparenţa de cristal a apelor profunde din oglinzile de Murano. El îşi extrage seni