Viaţa Românească, 1979 (Anul 32, nr. 1-12)
1979 / nr. 5
CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 47 prezentativă cu sens de parabolă a existenţei, care, prin extindere, suprapune destinului singular pe cel general-uman. Victimă (pînă la persecuţie) a obsesiilor onirice,, proiectate pe un fond psihic dezechilibrat, Galilei participă la arderea pe rug a păsării Phoenix, condamnată de Inchiziţie, ce suspecta şi paraliza orice împotrivire care ar fi periclitat, cit de puţin, o autoritate iraţională, bestial menţinută. Se aşteaptă miracolul (re)creaţiei, dar, în locul păsării fabuloase, se întrupează, într-un extaz demenţial şi stupoare, un alt Galilei cu „cenuşă pe buze, pe ochi şi în păr“. Pentru savantul din Pisa, silit în 1633 la actul umil al abjurării în faţa unei Inchiziţii apărătoare a arbitrariului şi dogmei, semnificaţia ar fi că revendicarea condiţiei superioare a fiinţei, a demnităţii, a dreptului la afirmare şi fericire, cu amînarea sentinţei de singurătate şi retragere în anonimat (ca mod provizoriu de soluţionare a unui impact ideatic) sunt posibile doar prin experienţe danteşti. Chiar dacă acceptăm că viaţa este o convenţie ce nu contrazice adevărul dialectic al evoluţiei, suportăm, şi dincolo de ea, povara inconsecvenţei noastre, prin conştiinţa acuzatoare a posterităţii . „Nimic nu-l dezvinovăţeşte pînă la capăt pe cel ce a abjurat“, ni se aminteşte mereu, ca un avertisment împotriva diminuării fiinţei. „Galilei — ne spune Octavian Paler în acest grav şi tulburător eseu, scris cu elevaţie intelectuală şi nerv — este o problemă umană mai mult decit una ştiinţifică. El şi-a făcut un cult din celebrarea vieţii şi a permanenţelor ei, dar i-a căzut victimă acceptînd presiunea unui instrument iraţional de intimidare. A iubit prea mult constantele care dau dimensiune existenţei — lumina, arborii, soarele“. Nu este un truc artistic procedeul autorului de a supralicita termenii unei opoziţii : noapte-zi, întuneric-lumină, viaţă-moarte, în virtutea dreptului personajului său de a participa firesc la „umplerea unui abis cu ceva mult mai durabil : adevărul şi inima unui om" (v. şi Oedip în Mitologii subiective). Galilei trăieşte acut drama abjurării. Seducţia sa a fost dragostea de terestru, de material, mai mult decît orice altă himeră. Dar a făcut eroarea de a confunda prudenţa cu înţelepciunea, rezolvînd dilema în alţi termeni decît Socrate care, prin asumarea destinului, şi-a eternizat opera. Alegînd viaţa Galilei şi-a negat convingerile fără a intui că se abandona unei singurătăţi transformată curînd în irepresibilă anxietate („Singurătatea mea e aproape un destin“) şi că din privilegiu viaţa devine supliciu, sclavie a remuşcărilor, adică o altă formă a morţii, latentă dar cu atît mai dureroasă. Încît, coşmarurile, visele in care e imobilizat de şerpi sau nopţile cînd împrumută chipul unui Nero sau Caligula sunt „compensaţii“ absurde pentru o vină ce se cere ispăşită. întreagă această carte a lui Octavian Paler, ce continuă Mitologiile subiective, pe aceleaşi coordonate morale şi estetice, este un continuu dialog între o conştiinţă lucidă (nu şi vindicativă) ce acuză (eul interogativ) şi o alta torturată de remuşcări ce se apără prin dezvinovăţiri şi apel la neîntrerupte mărturisiri : („în faţa amintirilor sîntem egali cu zeii“). De fapt, accedem prin diplomaţia şi subtilitatea autorului la audierea unui amplu şi dramatic monolog pe tema inconsecvenţei morale şi a consecinţelor acesteia în planul spiritual al personajului-narator-actor, dar mai ales fiinţă umană. Desprindem cîteva obsesii ce sînt tot atîtea simboluri şi care, dacă nu multiplică imaginea abjuratului, îi amplifică tragismul. Una ar fi cea a şerpilor predestinaţi unui ritual terorizant . „Mă simt ca Laocoon“, exclamă Galilei, într-un prim demers spre solicitudine. Fiindcă, dacă ziua spiritul intră în stare de mortificare, lăsînd liberă fiinţa de a se bucura şi apăra, graţie luminii, naturii, noaptea, fiinţa este cea care somnolează, iar spiritul veghează sub ameninţarea rece a şerpilor. Ziua reprezintă pentru Galilei certitudinea condiţiei sale de abjurat, nopţile redeschid procesul şi-i dau un curs şi un deznodămînt firesc : „Ard în fiecare noapte pe rug şi aceste cuvinte sînt cenuşa rămasă din mine“. Rugul deci (ca şi deşertul) rămîne obsesia fundamentală ; este un rug simbolic, implantat în fiinţă asemeni unui organ (cel real fusese refuzat), ce trebuie să ardă veşnic pentru ca flacăra şi căldura lui să întreţină viaţa abjuratului. Şi totuşi, există o şansă a salvării de disoluţia totală : „Tot ce exaltă viaţa mă îndepărtează de rug (...) Mă număr printre cei care nu vor să deznădăjduiască“. Ironia fină a autorului răstoarnă la un moment dat planurile : inchizitorii sunt supuşi ritualului repetării invariabile a sintagmei lui Galilei, eppur şi muove şi neputînd rezista, cer ei înşişi rugul. Cenuşa înflorită a rugurilor poate reprezenta, în acelaşi context larg al problematicii umane dezbătute, simbolul purificării prin suferinţă, şi, mai ales statuarea gestului de împotrivire la constrîngeri şi continue abjurări, în schimbul unei utopice libertăţi. Nu numai pasărea Phoenix poate renaşte, de fiecare dată alta, dar şi spe