Viaţa Românească, 1979 (Anul 32, nr. 1-12)

1979 / nr. 5

CĂRŢI — OAMENI — FAPTE 47 prezentativă cu sens de parabolă a exis­tenţei, care, prin extindere, suprapune destinului singular pe cel general-uman. Victimă (pînă la persecuţie) a obsesiilor onirice,, proiectate pe un fond psihic de­zechilibrat, Galilei participă la arderea pe rug a păsării Phoenix, condamnată de Inchiziţie, ce suspecta şi paraliza orice împotrivire care ar fi periclitat, cit de puţin, o autoritate iraţională, bestial men­ţinută. Se aşteaptă miracolul (re)creaţiei, dar, în locul păsării fabuloase, se întru­pează, într-un extaz demenţial şi stu­poare, un alt Galilei cu „cenuşă pe buze, pe ochi şi în păr“. Pentru savantul din Pisa, silit în 1633 la actul umil al ab­jurării în faţa unei Inchiziţii apărătoare a arbitrariului şi dogmei, semnificaţia ar fi că revendicarea condiţiei superioare a fiinţei, a demnităţii, a dreptului la afir­mare şi fericire, cu amînarea sentinţei de singurătate şi retragere în anonimat (ca mod provizoriu de soluţionare a unui impact ideatic) sunt posibile doar prin experienţe danteşti. Chiar dacă acceptăm că viaţa este o convenţie ce nu contra­zice adevărul dialectic al evoluţiei, su­portăm, şi dincolo de ea, povara incon­secvenţei noastre, prin conştiinţa acuza­toare a posterităţii . „Nimic nu-l dezvino­văţeşte pînă la capăt pe cel ce a abju­rat“, ni se aminteşte mereu, ca un aver­tisment împotriva diminuării fiinţei. „Ga­lilei — ne spune Octavian Paler în acest grav şi tulburător eseu, scris cu elevaţie intelectuală şi nerv — este o problemă umană mai mult decit una ştiinţifică. El şi-a făcut un cult din celebrarea vieţii şi a permanenţelor ei, dar i-a căzut victimă acceptînd presiunea unui instrument ira­ţional de intimidare. A iubit prea mult constantele care dau dimensiune existen­ţei — lumina, arborii, soarele“. Nu este un truc artistic procedeul autorului de a supralicita termenii unei opoziţii : noapte-zi, întuneric-lumină, viaţă-moarte, în virtutea dreptului personajului său de a participa firesc la „umplerea unui abis cu ceva mult mai durabil : adevărul şi inima unui om" (v. şi Oedip în Mitologii subiective). Galilei trăieşte acut drama abjurării. Seducţia sa a fost dragostea de terestru, de material, mai mult decît orice altă himeră. Dar a făcut eroarea de a confunda prudenţa cu înţelepciunea, rezolvînd dilema în alţi termeni decît Socrate care, prin asumarea destinului, şi-a eternizat opera. Alegînd viaţa Gali­lei şi-a negat convingerile fără a intui că se abandona unei singurătăţi transfor­mată curînd în irepresibilă anxietate („Singurătatea mea e aproape un destin“) şi că din privilegiu viaţa devine supli­ciu, sclavie a remuşcărilor, adică o altă formă a morţii, latentă dar cu atît mai dureroasă. Încît, coşmarurile, visele in care e imobilizat de şerpi sau nopţile cînd împrumută chipul unui Nero sau Caligula sunt „compensaţii“ absurde pen­tru o vină ce se cere ispăşită. întreagă această carte a lui Octavian Paler, ce continuă Mitologiile subiective, pe aceleaşi coordonate morale şi estetice, este un continuu dialog între o conştiinţă lucidă (nu şi vindicativă) ce acuză (eul interogativ) şi o alta torturată de remuş­­cări ce se apără prin dezvinovăţiri şi apel la neîntrerupte mărturisiri : („în faţa amintirilor sîntem egali cu zeii“). De fapt, accedem prin diplomaţia şi subtili­tatea autorului la audierea unui amplu şi dramatic monolog pe tema inconsec­venţei morale şi a consecinţelor acesteia în planul spiritual al personajului-nara­­tor-actor, dar mai ales fiinţă umană. Desprindem cîteva obsesii ce sînt tot atî­­tea simboluri şi care, dacă nu multiplică imaginea abjuratului, îi amplifică tra­gismul. Una ar fi cea a şerpilor predes­tinaţi unui ritual terorizant . „Mă simt ca Laocoon“, exclamă Galilei, într-un prim demers spre solicitudine. Fiindcă, dacă ziua spiritul intră în stare de mor­tificare, lăsînd liberă fiinţa de a se bucura şi apăra, graţie luminii, naturii, noaptea, fiinţa este cea care somnolează, iar spi­ritul veghează sub ameninţarea rece a şerpilor. Ziua reprezintă pentru Galilei certitudinea condiţiei sale de abjurat, nopţile redeschid procesul şi-i dau un curs şi un deznodămînt firesc : „Ard în fiecare noapte pe rug şi aceste cuvinte sînt cenuşa rămasă din mine“. Rugul deci (ca şi deşertul) rămîne obsesia fun­damentală ; este un rug simbolic, implan­tat în fiinţă asemeni unui organ (cel real fusese refuzat), ce trebuie să ardă veşnic pentru ca flacăra şi căldura lui să întreţină viaţa abjuratului. Şi totuşi, există o şansă a salvării de disoluţia to­tală : „Tot ce exaltă viaţa mă îndepăr­tează de rug (...) Mă număr printre cei care nu vor să deznădăjduiască“. Ironia fină a autorului răstoarnă la un moment dat planurile : inchizitorii sunt supuşi ri­tualului repetării invariabile a sintagmei lui Galilei, eppur şi muove şi neputînd rezista, cer ei înşişi rugul. Cenuşa înflo­rită a rugurilor poate reprezenta, în ace­laşi context larg al problematicii umane dezbătute, simbolul purificării prin sufe­rinţă, şi, mai ales statuarea gestului de împotrivire la constrîngeri şi continue abjurări, în schimbul unei utopice liber­tăţi. Nu numai pasărea Phoenix poate renaşte, de fiecare dată alta, dar şi spe­

Next