Viaţa Românească, 1981 (Anul 34, nr. 1-12)
1981 / nr. 7
VIAŢA ROMÂNEASCĂ 85 sanarea vieţii literare şi prin respectarea unor sever şi salutare norme estetice, apel care se integrează şi astăzi, firesc, eforturilor culturii noastre contemporane. RODICA FLOREA © EPOCA MARILOR CLASICI LA UNIVERSITATE*. — In genere, ştim că marile adevăruri despre Eminescu, Creangă, Caragiale s-au spus. Dar s-au spus oare, toate ? Şi cele ştiute îşi păstrează, nealterată, valabilitatea ? N-au mai rămas teritorii neexplorate ? Iată numai cîteva din întrebările pe care şi le pune orice istoric literar onest avînd conştiinţa profesiei sale şi pe care şi le-a pus, fireşte, şi George Munteanu. Cursul său (căci masiva carte este la origine un curs universitar) despre marii corifei ai literaturii şi culturii române moderne încearcă să vină în întîmpinarea unor interogaţii ca cele de mai sus, fiind semnificativ atît pentru spiritul critic iscoditor al autorului, pentru intuiţiile sale — unele remarcabile — cît şi în privinţa metodei (metodelor) folosite, domeniu în care, cel puţin la noi, demonstraţia critică rămîne prea adesea la simplul experiment, neefectuat în plan axiologic. Avînd să răspundă nu numai la exigenţele unui lector avizat, dar şi ale studentului, George Munteanu a prevăzut fiecare capitol cu o bogată Cronologie, unde se găsesc faptele îndeobşte cunoscute, interpretarea critică urmînd să se aplice unui aspect sau altuia al operei, luminat din unghiuri inedite, chiar dacă metoda nu este neapărat de ultimă oră. încă de pe acum se face vizibil talentul portretistic al criticului (ex. Ion Maiorescu) şi spiritul său polemic, avîndu-1 în vedere mai ales pe G. Călinescu. Nu lipsesc micile nedreptăţi, ca aceea care-l vizează pe Duiliu Zamfirescu, numit „un fel de Macedonski mai liliputan ca fire“, preluîndu-se evident ideea greşită ce se mai acredita pînă de curînd a ostilităţii autorului Vieţii la ţară faţă de poetul Luceafărului şi afirmîndu-se, fapt greu de demonstrat, superioritatea romanului Din bătrîni de Ion Slavici în raport cu un război al lui Duiliu Zamfirescu, înainte de a ajunge la discutarea propriu-zisă a operei, George Munteanu simte nevoia unui preambul, a unei biografii intelectuale și morale intitulată „biografie * George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura didactică şi pedagogică, 1980, interioară“, capitol ce revine, ca şi cronologia, la fiecare scriitor. Una din cele mai izbutite „biografii“ mi se pare aceea a lui Titu Maiorescu, bizuindu-se, cum era şi de aşteptat, în primul rînd pe Însemnările zilnice şi pe corespondenţă. Mai întii, o bună caracterizare a spiritului maiorescian, prin excelenţă, sintetizator : „Ca şi, de pildă, Macedonski, Titu Maiorescu reprezintă cazul paradoxal de a se fi ivit în cultura şi literatura română cu o falsă conştiinţă a propriei vocaţii, în ordinea tipologică a lucrurilor. Se credea un precursor, un începător a tot şi a toate, pe cînd, în realitate, era un tipic sintetizator, unul dintre cei meniţi să ducă la maxima împlinire un proces al căutărilor începute cu mult înainte“. Aplicînd metoda sondării psihanalitice, George Munteanu relevă „complexul“ de precocitate maioresciană, dar in același timp — lucru nou ! — argumentează, mereu pe baza Jurnalului, continuarea preocupărilor criticului și după terminarea studiilor, fapt în genere ignorat. Interesantă, mai ales ca portret polemic, asupra căruia vom reveni, este „biografia interioară“ a lui M. Eminescu, şi de reţinut prin punerea cîte unui alt accent sînt acelea consacrate lui Creangă şi Caragiale. Autorul însă pare foarte încîntat de „biografia“ realizată la capitolul Iori Slavici, unde alături de psihanaliză, convoacă masiv şi critica arhetipală. Se ajunge la descoperirea unor „straturi“ suprapuse de unde şi titlul Stratigrafia „biografiei interioare“ , reliefîndu-se, pe de o parte, forţa nativă de introspecţie a prozatorului şi preocupările lui de psihologie, egale cu ale lui Hasdeu şi Maiorescu, pe de alta, importanţa copilăriei ca furnizoare de nuclee narative şi implicit a scrierilor memorialistice, care, investigate cu ajutorul noilor metode (noutate, altfel, relativă), ne fac să luăm cunoştinţă de un Slavici mai complex şi mai problematic. Aşa de mult a fost absorbit autorul în elaborarea acestei „biografii“, încît n-a mai trecut la analiza literară a operei. A considerat oare suficiente consideraţiile despre Fapta omenească şi romanul istoric Din bătrîni, totuşi supralicitat ? Nu a dorit să repete unele judecăţi existente despre marile nuvele şi despre Mara ? Capitolul rămîne, din acest punct de vedere, oarecum derutant. A procedat mai bine George Munteanu, chiar dacă mai „didactic“ în restul covârşitor al cărţii. Aproape în tot locul se vede efortul de a descoperi colţuri mai