Viaţa Românească, 1985 (Anul 80, nr. 1-12)

1985 / nr. 8

CLASICII ŞI VREMEA NOASTRĂ17 amendabile, deja !), este actul de conştiinţă al unei întregi culturi, nu o dato­rie editorială sau un act profesional. Cultul valorii înseamnă, într-o cultură „majoră“, cultul pentru geniul unui popor. în Franţa, toate experimentele noii critici se fac numai pe... Racine... Nerval... Baudelaire. Istoria literară furnizează, dealtminteri, materie pentru permanenţa relaţiei spirituale dintre o generaţie şi istorie. Producţia de ediţii, de o înaltă competenţă filologică şi culturală, cum sunt acelea de Opere Alecsandri, Maiorescu, Al. Odobescu, Arghezi, ca să nu mai pomenim de ediţiile de vechi scrieri, ori de facsimilarea unor reviste de la începuturile presei culturale româneşti, arată o mişcare serioasă de studiu şi interes pentru istoria literară , şcoală şi laborator de cercetare umanistă, complementară tabloului spiritual al timpului respectiv. O ediţie, sau mai bine zis un nou volum din corpusul unei ediţii naţionale este, de aceea, un indice al gradului de trăire şi de veghe a unei culturi pentru a se păstra în albia fi­rească a destinului ei. „Arheologia“ istorico-literară este de multe ori mai con­temporană şi mai prezentă decit cantităţi şi stocuri de versificaţii şi de impro­vizaţii pe tema prezentului. Un volum din Eminescu mişcă profunzimile eului mai mult decit o tonă de scrieri planificate pe anul editorial în curs. Vorbesc mereu de Eminescu, pentru că evit să numesc tot planul de editare a scriitorilor din trecut, un plan de editare a clasicilor. De atîtea ori am citit statistici cu ciţi s-au tipărit, sau cit ! Cantitatea, însă, este importantă ca un coeficient al sociologiei culturii. Producţia de carte are legile ei, ca şi piaţa de carte. Se produce pentru că se consumă ! Din tot ce trebuie să se tipărească, pentru a se acoperi harta trecutului literar, marea semnificaţie o păstrează şi şi-o încorporează numai operele cu adevărat. Clasicii nu trebuie, de aceea, confundaţi cu restul scriitorilor. Bilanţul real se face, după părerea mea, cu ce s-a tipărit. Acest coeficient are prioritate. Şi, din nou, revenim la Poet. Seriei de cinci volume, cite ne lăsase Perpessicius la moartea sa, i s-au adăugat încă cinci tomuri, intr-un termen record de execuţie (deşi fără luxu­rianţa şi grandoarea pe care i-o impregnase seriei, ctitorul său !). Dacă mai punem la socoteală şi cit aşteaptă, de obicei, un volum pînă să fie tipărit, examenul ne dă satisfacţie. în acest ritm, sunt şanse, ca în 1989 Eminescu să fie sărbătorit aducîndu-i la altar moştenirea ce ne-a lăsat-o sub manşeta, primei serii naţionale de Opere complete ! Opere complete şi nu Opere. Este o diferenţă! Genericul Opere devine, nu o dată, o mască, sau, mai bine zis, o mascare a fragmentariului, a selecţiei şi a umblării la texte. Oricît de bună ar fi o ediţie, lucrată cu migală filologică, cum se pregătesc cele mai multe dintre ediţii, de la opera lui Ion Budai De­­leanu pină la Mihail Sadoveanu ori Lucian Blaga, dacă apar croşetele şi punc­tele de suspensie (nu o dată acestea dispar, pentru a nu se mai vedea că textul a fost amputat), întreaga lucrare este pusă sub semnul îndoielii. Atunci totul a fost compromis şi din nou se caută orice ediţie veche — chiar dacă este infe­rioară ca acurateţe filologică —, numai pentru că ea conţine textul integral. Sunt, din această nefericită cauză, ediţii foarte bune ca text, incomparabile oricărei ediţii din colecţia „Fundaţiilor“, dar deficitare din punctul de vedere al garantării integrităţii textului. Există, o excepţie-două : Bălcescu, Ion Ghica, dar, în numeroase cazuri, ciuntirea textelor compromite nobila osârdie a editorului, în cazul, pe care l-am putea numi fericit, nu s-a mai continuat publicarea operei complete. Stopîndu-se editarea s-au căutat numeroase motive, deşi cel real, mărturisit sau subînţeles, era imposibilitatea păstrării integrităţii textului. Bălcescu apare, cu pauze exagerat de mari, deşi ar fi trebuit să nu se piardă ocazia re­alcătuirii operei sale complete de către cel mai în măsură să onoreze această operaţie, G. Zanne. Şi, pentru că am adus vorba de un istoric, să nu uităm încă doi titani ai istoriografiei şi culturii naţionale : Hasdeu şi Iorga. Pentru primul există ediţii de o mare exigenţă profesională, ca aceea a Curen­telor... aparţinând slavistului Gheorghe Mihăilă ; pentru al doilea, Valeriu Râm­peanu — care a avut iniţiativa unei colecţii de opere ale istoricilor români mo­derni — este autorul unei serii de ediţii varii din scrierile lui Iorga, bazate pe selecţie —, dar e timpul să se înceapă adunarea şi publicarea unor corpusuri naţionale ale operelor celor doi istorici ca două monumente clădite în arderea şi în plămada geniului românesc. O altă problemă, de maximă urgenţă în domeniul istoriei literare este salvarea de la pierdere iremediabilă a colecţiilor de ziare şi reviste fie din seco­lul trecut, fie din secolul nostru. Cred că peste o treime din fondurile periodi­celor de la Academie (depozit naţional unic) sunt de neconsultat, în curs de a deveni stive de hârtie măcinată şi de zumigai, din care cu greu ar mai putea fi reconstituite pagini. Am consultat, de pildă, un editorial al lui Caragiale, într-un număr din liberalul Voinţa naţională, fără ultimul paragraf, pentru că lipseşte

Next