Viaţa Românească, 1987 (Anul 82, nr. 1-12)

1987 / nr. 6

EMINESCU ŞI CALEA SPIRITULUI Piramidele, fără privirea hieroglifelor, ar fi fost nişte movile moarte şi atît. Adevărata eternitate nu este aceea a pietrelor, ci a semnelor cu care spiritul le-a învestit. Pietrele, odată şi odată, tot vor dispare, dar hieroglifele vor rămîne. Hieroglifa cea mai sacră a gîndului nostru a fost şi va rămîne MIHAI EMINESCU. CEZAR BALTAG , EMINESCU ŞI CALEA SPIRITULUI ORGOLIU ŞI AMĂRĂCIUNE. în primăvara lui 1881, Eminescu reproduce şi comentează, în ziarul „Timpul“, aprecierile presei fran­ceze la adresa statului român, în „Journal des débats“ apăruse un arti­col laudativ despre România de după cîştigarea independenţei. Ziarul francez aprecia că „românii sînt, fără contestare, mai înaintaţi decît vecinii lor în cit priveşte cultura intelectuală“. Posedînd o tradiţie activă, deschişi la înnoiri, „ei pot fi educatori foarte utili pentru prin­cipatele slave care-i înconjoară“. După independenţă, apreciază ziarul francez, s-au creat condiţii ca acest ţinut să aibă „mai mult decit ori­­cînd un rol civilizator“. Eminescu preia aceste informaţii cu orgoliu şi amărăciune. Orgo­liu, pentru că el însuşi aspiră ca naţia lui să fie o putere spirituală. Excelarea culturală este una din obsesiile — sau poate una din şansele — naţiilor mici şi mijlocii. Scutite prin forţa lucrurilor de ambiţii militare, naţiile mici şi viguroase se centrează pe aspiraţia culturală. Calea minţii este curată, nesîngeroasă, şi conduce spre prim­­planul planetei, şi pare în stare să corecteze orice neşansă geografică sau istorică. Amărăciunea poetului vine dintr-o lucidă apreciere a stării de lucruri din România vremii sale : precaritate culturală, înapoiere so­cială, venalitate politică. „Stare sistematică de putrejiune şi corupţie“, zice poetul. Publicistica sa este o nesfîrşită polemică şi o febrilă pro­punere de îndreptări. Multe din articolele sale sunt axate pe situaţia jalnică a satului românesc, declinul său îngrijorător, blocarea sau inhi­barea energiilor sale. Dar poetul ia în discuţie ansamblul vieţii sociale. Observă : Starea noastră economică e primejdioasă, lîncezeşte ; nici cali­tatea, nici cantitatea produselor nu mai atrage pe cumpărători ; comer­ţul român dispare şi străinul îl înlocuieşte ; balanţa comercială este deficitară ; construcţiile nu se fac cu chibzuinţă ; „mergînd astfel ajun­gem la inaniţiune, la sleirea puterilor“, scrie poetul în 1882, vara. ÎNĂLŢARE ŞI DECĂDERE. Eminescu cunoaşte bine istoria ţării. Din epocile de înflorire, el extrage exemple pentru contemporani. E atent mai ales la fapta de spirit românească. El apreciază de pildă că, pe vremea lui Matei Basarab, „românii erau relativ unul din popoarele cele mai culte din Europa şi incomparabil mai cult decît germanii şi ungurii“. Tot din trecut, Eminescu apreciază că, în secolul XV, românii, aveau un loc de frunte pe scena „teatrului Universului“. .........

Next