Viaţa Românească, 1988 (Anul 83, nr. 1-12)
1988 / nr. 12
PERMANENŢA CLASICILOR (it mele lui Socec, iar societatea s-a achitat faţă de el dîndu-i un post de registrator la Regie, după cum a făcut din Slavici un profesor, din Gherea un proprietar de restaurante...“ Idee reluată, în nr. 7357/15/28 ian. 1901, de VlahuţăCoşbuc dă meditaţii, Caragiale publică la Universul pentru 25 de lei/text, etc.), tot acolo, unde, însă, C. Miile şi N. Cane îi citează numai pe Eminescu şi Creangă drept spirite reprezentative în „evoluţia literaturii noastre“. Mai dur, M. Demetriade, în răspunsul publicat în nr. 7304 22 ian. 4 febr. 1901, reiterează mai vechile atacuri privind vulgaritatea mediului de inspiraţie al operei caragialiene, într-o ilegitimă caracterizare a literaturii realiste (din păcate, actuală şi azi) : „Caragiale a introdus în literatura noastră vulgaritatea, banalitatea, partea urîtă a vieţii într-un cuvint, realismul“. Cincinat Pavelescu (nr. 7371 29 ian. 11 febr. 1901) este mai concesiv şi pledează în subtext pro domo. Alături de Eminescu şi Vlahuţă este citat Caragiale în răspunsul lui V. A. Urechia (nr. 7377 5 18 febr.). Tot aici, realizatorii anchetei publică rîndurile primite din partea lui Maiorescu, pe o carte de vizită, derobîndu-se de la cele literare pe motive de ordin politic. „Astfel, previziunea d-lui Caragiale se vede în chip sinistru profetică“, adnotează autorii. în sfîrșit, C. Rădulescu-Motru declară fără drept de apel că „les meilleurs écrivains actuels“ sunt Caragiale şi Coşbuc. In nr. 7384 12 25 febr., Gr. Tocilescu, viitor aliat „canonic“, îi citează printre valorile sigure numai pe Alecsandri, Ilasdeu şi Ion Ghica, în vreme ce V. Cioflec, pomenindu-i pe Alecsandri, Creangă şi Eminescu, afirmă că „puternica inteligenţă a lui Caragiale nu şi-a dat încă întreaga măsură a strălucirii“. Cîteva numere mai tirziu, I. C. Bacalbaşa reia firul relaţiilor lui Caragiale cu oficialitatea, subliniind contracurentul instituit de adevăraţii scriitori împotriva gustului public (subînţeles, fatalmente, ca „mediocru“). Caragiale încheie, la Bacalbaşa, o listă de nume prestigioase, care începe cu Bălcescu, Bolliac şi Odobescu, pentru a continua cu Alexandrescu, Eminescu şi Delavrancea. Printre marile talente ale epocii este menţionat Caragiale şi de Gherea (nr. 7405 5 18 mart., 1901) : „Nu am avut autori de geniu, dar am avut talente remarcabile, ca Alecsandri, Alexandrescu, Ilaşdeu, Eminescu, Coşbuc, Caragiale etc.“ (în partea a doua a intervenţiei, nr. 7438 9 22 apr.) .Gr. Constantinescu observă, apoi, „o anume apatie la cei cîţiva autori notabili pe care-i avem, Vlahuţă, Coşbuc, Caragiale, D. Zamfirescu, Nanu, Rosetti“. Atunci cînd survine incidentul Caion, L’Indépendance Roumaine, alături de stilul neutru al ştirilor, îşi va dezvălui parti pris-ul, fie prin minimalizarea conflictului, de prin pledoarii în favoarea dramaturgului. După ce, în nr. 7726 16 febr. I mart., 1902, la rubrica Réunions et convocations, sînt menţionate „epitetele violente“ proferate la Ateneu de Macedonski (altminteri un autor publicat cîndva de revistă, pentru, fireşte, deschiderea sa către simbolismul francez) la adresa lui Sihleanu, Vlahuţă şi Caragiale, se adaugă faptul că publicul a strigat „jos calomniatorii“, făcîndu-i lui Caragiale „o manifestaţie de simpatie“ în faţa casei. Cîteva numere mai tîrziu (7744 - 19 mart., 1902, p. 3) la „Gazeta tribunalelor“ nu se face decît o înregistrare neutră a procesului, pentru ca a doua zi Diogene (Oscar Brio!) să-și intituleze editorialul Plagiat, pledînd în favoarea lui Caragiale, acuzat precum Sardou de false împrumuturi. Din păcate, atuul lui Briol este șubred, el vizează numai calitatea juraţilor. Informaţiile vor continua cu aceeaşi imparţialitate (v. nrele 7750, 7775, 7832, 7833, 7756, 7757, 7769, 7805, ş.a.) dar vor fi dublate de un alt articol intitulat Plagiat (nr. 7834 13 26 iun. 1902), unde se arata