Viaţa Românească, 1989 (Anul 84, nr. 1-12)
1989 / nr. 2
„EMINESCIANISMUL“ ZIARULUI „TIMPUL 35 rescu, Hasdeu şi Odobescu să scoată această medalie de pe piepturile lor (nr. 142, 22 iun. 1876) N. Bălcescu era prezent în galeria eroică a Timpului, alături de Heliade, Goleşti, Bolintineanu („marii noştri martiri“) (Vezi nr. 62, 63, 199) „spiritul de coterie“ (nr. 172, 12 nov. 1876) „S-ar crede cineva în palatul maimuţelor dintr-o grădină zoologică“ (nr. 18, 23 ian. 1877) compensat cu singura medalie cu care la noi se recunosc merite ştiinţifice şi literare“ (II, 175) — Icoane vii în conştiinţa poetului. — „spiritul de gaşcă“ (II, 176) — „gaşca roşie“ (I, 430) — „d. C. A. Rosetti struneşte menajeria“ (II, 239) — „viaţa maimuţată după Occident“ (ibklem) — „Măsurile econmice ale demagogiei sunt o maimuţărie“ (II, 431) Exemple s-ar putea da în continuare dacă acesta ar fi scopul în sine. Eminescu, bineînţeles, va crea propriul său discurs politic antiliberal, expresie a personalităţii sale complexe, înglobînd în el, cum era şi normal, adaptînd, reformulînd, dezvoltînd discursul politic al Timpului, aşa cum el fusese creiat. Variaţiile vor fi în funcţie de personalităţile gazetăreşti care vor utiliza tehnica generală a retoricii antiliberale. Eminescu, apoi Caragiale, Slavici, vor veni cu nuanţe,tonuri, accente, argumente, cu viziuni şi cu documente care ţineau de natura conservatorismului fiecăruia dintre ei. Pledoaria nu se consuma într-o parodie a discursului anonim, depersonalizat. Poetul îşi ,va subsuma discursul politic general, cu toate elementele sale de bază, atît ca principii cit şi ca tehnică formală. Eminescu îşi creiază discursul său cu piese care se potriveau pe tiparele sale ideatice şi expresive. La venirea sa, marea apărare — şi acuzare în acelaşi timp —, fusese lansată cu toată vehemenţa. Poetul descindea în plină luptă şi va folosi, ca orice combatant, armele şi muniţiile pe care le găsise. Altele noi nu se puteau fabrica pe loc. Va fi deci şi o mişcare de adaptare a lui Eminescu la discursul politic al conservatorilor, într-o gazetă, care avea misiune politică de acoperire a retragerii conservatorilor învinşi de la putere, cu o ploaie de atacuri verbale, nelăsîndu-se descurajaţi, noul sosit nu putea altcum proceda decit printr-o înrolare conştient acceptată, corespunzătoare crezurilor sale politice şi civice. Eminescu răspundea chemării lui T. Maiorescu, de voie, nu de nevoie. Discursul politic era gata, dar lipsea Eminescu, şi Maiorescu a intuit genial aceasta. MARIN BUCUR