Viaţa Românească, 1989 (Anul 84, nr. 1-12)

1989 / nr. 4

EMINESCU ŞI AMURGUL ROMANTISMULUI 29 Molière, Voltaire, Schiller, Goethe, Caragiale), alteori ei se află in afara acestui perimetru, fiind mai apropiaţi de baroc (Shakespeare, Lope, Calderon, Cervantes,­Gongora) sau de romantism (marii poeţi ai litera­turilor est-europene : Mickiewicz, Puşkin, Petőffi, Eminescu). Importantă e strălucirea la care ajunge, prin aceşti mari creatori, limba naţională pe care o slujesc, atitudinea fundamentală ce reuneşte clasicismul cu romantismul şi cu barocul este cea de încredere în capacitatea nelimitată de denominare şi expresie a cuvîntului, de încredere în excelenţa in­strumentului lingvistic. Ulterior, odată cu primele semne ale modernis­mului, tocmai această încredere in limbaj s-a diminuat — altminteri, de ce să fi pus la punct simboliştii tehnicile sugestiei, esenţiale pentru dinşii, şi cum ar fi putut dadaiştii proclama hazardul drept principiul selectiv al limbajului literar şi suprarealiştii, dicteul automat drept metodă creativă ? Care ar fi, pe acest temei comun, diferenţele caracteristice ? Ne-ar trebui un tom Întreg spre a Înşira, cu exemplificarea adecvată, toate aceste diferenţieri rezultate din operaţii binare ; aici, însă, ne vom opri la esenţa acestor deosebiri, la acel ceva care face ca în chip necesar un clasic să fie deosebit de un barochist sau de un romantic­­ şi reciproc. Avem in faţă un sistem de trei atitudini stilistice care, pe fundamentul comun al unei încrederi absolute în limbaj, încredere bazată, la rîndul său, pe principiul logic tradiţional al identităţii, se deosebesc între ele prin modul in care concep relaţiile dintre entităţi. Intr-un limbaj cam abstract, dar, convenabil prin concizie, vom vorbi aşa : dacă avem două entităţi A şi B, concepute, fiecare, ca identitate cu ele însele, clasicismul va avea, pe de o parte, tendinţa să accentueze individualitatea fiecăruia, graniţa dintre ele şi, pe de altă parte, să le ierarhizeze, proclamînd pre­dominanţa unei în dauna celeilalte ; barocul, recunoscînd contrastul dintre A şi B, va urmări modalităţile prin care acest contract se re­soarbe într-o sinteză C, entitate nouă, care depăşeşte elementele prime componente ; in sfîrşit, romantismul, accentuind contrastele dintre A şi B pînă la antiteză, va resimţi opusele ca ireconciliabile, într-un conflict etern. Sînt, în ultimă instanţă, trei modalităţi de a concepe lumea, pornind de la o bază comună. Clasicul, spre a disinge individualitatea în contu­rurile sale ferme, opreşte mişcarea şi proiectează totul intr-o lume ideală, cu entităţi bine delimitate şi subtil ierarhizate ; de la Dante şi pină la Goethe el va preţui puritatea imaginii şi claritatea ei ; retorica clasică va fi dominată de figurile discursive, raţionale, la loc de cinste ştind alegoria. Barochistul, dimpotrivă, va pune în evidenţă mişcarea, tinzînd însă spre armonizarea superioară a contrariilor ; numai barocul putea naşte un geniu muzical ca Bach sau unul pictural, ca Rembrant, preţuită fiind ingeniozitatea în a obţine un efect armonios. Retorica barocului e dominată de o „figură de stil“ numită concept, acuteţe, sau poantă, constând din reunirea surprinzătoare a unor termeni contrarii într-un nou sens, superior 5. Romanticul percepe şi el lumea în perechi contrarii, dar acuitatea de opoziţii atinge valori maxime datorită pesi­mismului cu privire la posibilitatea concilierii intre ele ; scriitura roman­tică va fi, în consecinţă, dominată de antiteză şi de figurile înrudite. Eminescu s-a prins, nu odată, de dificultatea de a găsi „cuvîntul ce exprimă adevărul“, dar nu a dat glas nicicînd unei eventuale neîncre­deri in limbaj, nu a crezut niciodată că verbul nu ar fi capabil să sur­prindă și să reflecte realitatea lumii în care trăim. Eminescu nu a fost un modernist, nu a experimentat tehnici poetice menite să suplinească

Next