Viaţa Românească, 1990 (Anul 85, nr. 1-12)

1990 / nr. 3

ANUL LXXXV — MARTIE 1990 — NR. 3 LITERATURA ROMÂNĂ ȘI STRĂINĂTATEA Titlul de mai sus trimite la un celebru studiu în care cel mai mare critic român al epocii încerca să fixeze jaloanele staturii europene a lite­raturii române, aflate în plină belle époque. Fixa, e drept, locul unei literaturi care număra în acea clipă, printre scriitorii în viaţă, pe Emi­­nescu, Caragiale, Creangă, H­aşdeu şi Odobescu şi care se plasa într-o lume — cultural vorbind — infinit mai restrînsă decît lumea contempo­rană nouă. Alte timpuri ! Oricît ar părea de curios, Titu Maiorescu se afla într-o postură net avantajată. Problema proiecţiei universale a lite­raturii române, atît de pasionat şi de inutil dezbătută în ultimii ani, ar trebui probabil reformulată plecîndu-se de la cel mai spinos şi mai de­licat aspect al ei, anume de la însăşi definirea, spirituală şi geografică, a literaturii române. Este uşor să atacăm această chestiune în regim sentimental. A ne plînge cu privire la situaţia atîtor scriitori români necunoscuţi în afara hotarelor ţării şi a ne lamenta asupra unui nefericit destin istoric nu mai slujeşte astăzi la nimic. Aceasta deoarece însăşi situaţia literaturii române în lume se inserează actualmente într-o schemă mult mai ge­nerală, o schemă căreia nu i se poate în nici un chip sustrage. Dar căreia trebuie să-i facă faţă. Schematizînd poate excesiv, afirmăm că astăzi, cel puţin în Europa, există două tendinţe fundamentale în ceea ce priveşte raportul naţional­universal pe terenul culturii, două tendinţe de aparenţe opuse, care îşi împart însă în mod complementar spaţiul vechiului continent. O ten­dinţă pe care am putea-o numi imperială (acţionînd prin înglobare şi prin aducere la numitorul comun al unei mari limbi) şi o tendinţă regio­nalistă (acţionînd prin exacerbarea particularului şi a pitorescului local), în cadrul primei tendinţe, o mare limbă purtătoare a unei mari culturi se extinde radial, atrăgînd în orbita ei limbi regionale, culturi arhaice sau incipiente, populaţii bilingve şi intelectualitatea periferică. Prestigiul secular (uneori multisecular) este pus ferm în acţiune. Rezultă o imensă cultură unificată şi unificatorie, intens slujită de mass media la un înalt nivel tehnic şi extrem de răspîndită sub aspectul difuzării. Poate

Next