Viaţa Românească, 1991 (Anul 86, nr. 1-12)

1991 / nr. 11-12

CARAGIALE CENZURAT De mai mulţi ani, o ştia asta şi prea fericitul Antonie Plămădeală, căruia i-am trimis textul de faţă, am încercat în fel şi chip să tipăresc articolul Sfintele Sărbători, pe care l-am identificat în ziarul jurismit ieşean Era Nouă, decembrie 1889. Era pe vremea bunelor corespondenţe între Caragiale şi amicii săi convorbirişti, în afara lui Maiorescu. Petre Th. Missir, cu autoritatea sa independentă de „ruptura“ produsă între Caragiale şi Maiorescu, con­tinua a-i acorda prietenului său o consideraţie constantă. Se ştie că în nr. 38, din 24 ianuarie 1890,îi va publica schiţa Om cu noroc, sub sem­nătură. Timpul a trecut şi ne­ am fi mulţumit şi cu acest semn al pre­zenţei lui Caragiale la Era Nouă, dacă nu am fi fost surprinşi de dezvă­luirea unei notiţe redacţionale care însoţea republicarea unui text anonim, în numărul de Crăciun pe anul 1897 al aceluiaşi ziar : „Repro­ducem această scriere apărută în ziarul nostru la finele anului 1889. O reproducem drept omagiu către un talent viguros şi eminent care a stră­lucit pe atunci în coloanele „Erei Noi“ (în nr. 359, 28 decembrie 1897, p. 2—3). Anonimul text Sfintele Sărbători aparţinea, deci, unei personalităţi „talent viguros şi eminent“. Care putuse fi în 1889, după moartea lui Eminescu, acest „talent eminent“ care onorase paginile ziarului Era Nouă şi cu care ţinea să se mîndrească peste ani redacţia ieşeană ? Colabora­­torii de vază ai ziarului, citabili, fuseseră V. A. Urechia, N. A. Bogdan, A. C. Cuza. „Talent viguros şi eminent care a strălucit pe atunci", ori­cit­ă simpatie şi amiciţie ar fi fost între ei, nu fusese nici unul ! Mai ales V. A. Urechia, cel care a avut şi insistente producţii literare, nu putea fi numit un „talent viguros şi eminent“ ! Fata ziarului lui Petre Th. Missir nu era decît Ion Luca Caragiale. Superlativele i se potriveau numai lui. Şi intr-adevăr, coroborând acest text cu articolul Noi şi­ Bi­serica, publicat de Caragiale în Universul din 7 ianuarie 1900, am avut revelaţia descoperirii a două versiuni ale aceluiaşi subiect. Sfintele Săr­bători era prima formă a plângerii din Noi şi Biserica. Procedeul reluării şi al rescrierii este cunoscut la Caragiale cu texte chiar din anii debu­tului gazetăresc. Nu mai constituie o surpriză nici anonimatul acestei piese, cînd pînă în prezent au fost identificate volume de articole, mo­mente, „mofturi“, toate nesemnate, după tradiţia epocii. Faptul că nici în 1897, redacţia nu dezvăluia numele autorului ţinea de păstrarea unui a­rbitrariu amical, mai ales că Ion Luca avea capriciile şi cochetăriile sale de autor. Să ne amintim că în 1907, a organizat un adevărat scenariu cu fabula trimisă de la Berlin lui Mihail Dragomirescu : „Anonimele“ lui Caragiale !

Next