Viața Studențească, aprilie-iunie 1978 (Anul 23, nr. 14-24)
1978-04-26 / nr. 17
Misterul a devenit, în critica poeziei blagiene, o temă supralicitată pină la golirea de sens. Numai că deși referințele păreau a fi îndreptățite de filosofia lui Blaga nu s-a observat că despre mister nu se poate vorbi decit via negationis , misterul este ceea ce nu poate fi cuprins de gîndire și deci de limbaj. Nu cuvintele ci tăcerea cuprind misterul. Este semnificativ că nu numeroasele aforisme și însemnări răzlețe * consacrate artei nu protejarea misterului este tema esențială a preocupărilor lui Blaga, ci puterea de a numi („lirismul este izvorul ce curge dintr-un substantiv“), capacitatea de a interpreta lucrurile lumii („Fenomenele cele mai simple, cele mai elementare ale naturii sunt susceptibile de infinit de multe interpretări. Cu cit fenomenele devin mai complexe, cu atît posibilitățile de variată interpretare se Împuținează. De aceea marii poeți se întorc la lucrurile simple“), arta de a domestici haosul („Recitesc o antologie de poezie franceză apărută intre cele două războaie și sunt speriat de proporțiile pe care haosul le-a luat in arta timpului... Haosul poate fi izvor, dar nu țintă a creației"). Poezia este convertirea haosului în cosmos, fiind la fel ca și metafizica lui Blaga o călătorie sub orizontul misterului, dar nu o celebrare a acestuia ci putință de cunoaștere (poezia tinde să fie un „izvor domesticit“). Aforismele lui Blaga mai mult decât ideile desfășurate în contextul sistematic al volumelor de filosofie conturează efigia esențială a artei sale poetice, una ce discreditează meșteșugul in favoarea inspirației. Denunțarea tehnicii ca profund antipoetică il așează pe Blaga intr-o poziție paradoxală față de conștiința poetică modernă al cărui punct de pornire este o nouă conștiință a limbajului înainte de a fi o nouă conștiință a lumii. Blaga însuși nu produce o răsturnare radicală a conștiinței lumii ci se află in căutarea eternului centru iradiant al conștiinței poetice : „Drumul poetului e mereu către izvoare“. Despre implicațiile tehnicii la poezie Blaga vorbește cu o „răutate“ care ne face să credem că dacă el nu a fost fascinatul unei retorici anume a cuvintelor a resimțit insă In sine primejdia tehnicizării poeziei : „De ce, cind este a spiritului, o virtuozitate excesivă ne displace . Fiindcă această virtuozitate e un semn că spiritul a fost invadat de mecanisme, care nu sunt ale lui“. Aceeași primejdie, in alte aforisme nu mai puțin lipsite de o tonalitate sarcastică : „Cind intr-o poezie sau intr-o operă de artă esențele mor, periferialul și decorativul cresc ca părul și unghiile morților“, „Barocul este stilul norilor", „Stelele-n zori se văd de altfel cu atit mai precis cu cit se anunță secetă mai mare“. Virtuozitatea in poezie este o dezumanizare care ucide esența poeziei cită vreme „Cultura este antropomorfism“ iar un virtuos „seamănă mai mult cu o mașină electronică decât cu un om", împotriva virtuozității care nu e niciodată de bun augur fiindcă ea e condiționată de un minim substanțial, împotriva frumuseților de detalii care debordează o operă de artă distrugând-o precum celulele canceroase in organism, nu ajunge doar conștiința teoretică a capodoperei care are întotdeauna desărvișirea unei schițe, ci este necesară o contratehnică, o cenzură interioară. Aceasta este tăcerea. Și astfel misterul funcționează in poetica blagiană ca o tehnică îndreptată împotriva virtuozității vide. Ceea ce în filosofie era o cenzură transcendentă devine aici o modalitate antiretorică : „Tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă in poezie", „Poetul care se silește să convertească in cuvinte poartă substanța unei poezii ce-i Încearcă, și-o distruge. In fața unei poezii in stare născundă poetul trebuie să devină, dintr-o dată, un om foarte tăcut“. Căci „poezia se naște din cuvint, dar datorită unei anume rezerve față de cuvint". Deși sigur că o tehnicitate anume există în orice poezie și orice artist își dezvoltă pînă la urmă tehnica sa, dar, spune Blaga, „o poezie, pentru ca să fie eminentă, nu e nevoie să dea deloc impresia că a fost clădită pe dinafară și cu multe materiale. Ea trebuie să pară făcută pe dinăuntru, cum se alcătuiește un vas, inchis și translucid, de sticlă, din grația unică a unei respirații ce se retrage apoi din el fără a-l sparge". In punctul teoretic definit de tăcere Blaga se desparte încă o dată de modernismul poetic ilustrat de direcția raționalistă mallarme-valeryană în care tăcerea era tema însăși a poeziei, nucleul său metaforic, corespondent al unei vorbiri despre frumusețea ideală, se desparte și de tăcerea religioasă care este o formă a obedienței spirituale, se desparte de orice tradiție care întemeiază poezia pe o retorică. Dar originalitatea poeziei lui Blaga nu se definește desigur pe această cale negativă. El însuși face insă in aforismele despre căile afirmative ale poeziei sale sugerînd astfel că experiența autenticei cunoașteri poetice este neteoretizabilă. Pentru că poezia începe acolo unde se sfirșește filosofia. Ion BUDUCA * Lucian Blaga „Elanul insulei", Ed. Dacia, 1977 Funcția tăcerii carte UN SUCCES DATORAT TINERILOR • Fata din Andros de Terențius Afer • La Teatrul Național „Ion Luca Caragiale“, Sala Atelier • cu Mihai Mălaimare, Radu Gheorghe, Alexandru Georgescu, Gheorghe Visu, Olga Delia Mateescu, Tamara Crețulescu, Eugenia Maci, Mihai Niculescu . Regia : Grigore Gonța. In ciuda certelor calități ale majorității actorilor tineri din echipa Naționalului și mai ales datorită montărilor în formulă „clasică“ mulți dintre ei au trecut chiar fără să rețină în mod deosebit atenția spectatorului. Foarte rar protagoniștii, lăsați adesea pentru roluri secundare in ideea generoasă a „formării“, generația mai tinără a Naționalului a ieșit la rampă în premieră absolută cu o comedie, nu neapărat dintre cele trecute pe lista succeselor sigure. Poate că opțiunea pentru această piesă a dramaturgiei antice vine și dintr-o intenție polemică. Aceea de a demonstra potențialul actoricesc al interpreților puși in fața unui text cu resurse cît de cu limitate, plus dorința de a arăta că o piesă clasică într-un teatru de aceeași formulă poate fi montată în cel mai modern înțeles al cuvîntului. Piesa lui Terențius Afer, o comedie de situație, cu un limbaj simplu, chiar greoi prin topică, este un pretext pentru punerea in evidență a registrului deosebit de complex a fiecăruia dintre interpreți. Mihai Mălaimare, un actor dintre cei mai dotați pentru comedie, se dezlănțuie cu fiecare mișcare și replică, reușindu-i totul, de la grotescul măștilor antice, la mobilitatea clown-ului și pînă la recuzita comediei moderne. Constantin Diplan, cu totul altfel decit ne obișnuise în piese și filme, posedînd personajul și situația lui în subiectul piesei cu o deosebită expresie, Tamara Crețulescu sensibilă și plină de lirism, Olga Delia Mateescu cu certă vocație atit pentru roluri caricaturale cit și pentru cele de profunzime, capabilă să facă o creație dintr-o partitură aparent simplă. Ea și Eugenia Maci pot fi considerate vedetele feminine „in nuce“ ale acestei echipe care a reușit să transforme în eveniment teatral o piesă spre care puțină lume își îndreptase atenția. Radu Gheorghe și Gheorghe Visu sunt și ei dezinvolți și demni de o soartă mai bună in alte distribuții. Meritul acestui succes trebuie pus și pe seama regizorului Grigore Gonța care a intuit posibilitățile fiecăruia și le-a subordonat unei concepții nu ultramoderne, dar în nici un caz prăfuită sau obosită. „Fata din Andros“ reprezintă o convingătoare demonstrație că Teatrul Național poate întineri chiar și cu piese clasice, dar mai ales prin viziuni scenice și prin distribuții pe măsură piesei. Cornel NISTORESCU modernă nu se vede din cauza culturii române (a autorului), desprinsă parcă dintr-un manual de liceu ( Octavian Șchiau, Cărturari și cărți in spațiul românesc medieval (Ed. Dacia). Utile incursiuni in istoria cărții și tipăriturilor românești din secolele XVII-XVIII • Al. Voitin, Cinema Splendid, Mintul rătăcit, prima parte din trilogia anunțată de autor (Ed. Eminescu). • A apărut Magazin istoric, nr. 4. SIMPLITATEA MATURITĂȚII • Expoziție de sculptură Octavian Olariu « Galeriile „Simeza“ Din satul Bretea Mureșană, prezentat în cîteva fotografii ca un preludiu generic al expoziției, Olariu aduce frumosul lemn de nuc sălbatic și ingeniozitatea tehnică a dezghiocării unor forme complexe, mobile și totuși echilibrate de o interdependență imuabilă. Acesta e mirajul tehnic al „monoxilelor“, acela al unor forme complexe dintr-un scoaterii bloc unitar, creînd totodată readucerii acestor forme la posibilitatea unitatea primară. Această dialectică dintre inerție și mișcare, dintre necreatul amorf și creația conținută in el e rezultatul unei gîndiri ce a ajuns la simplitatea maturității. Logică și simplă în succesiunea desfășurării ei precum o demonstrație geometrică, sculptura lui Olariu nu are insă ariditatea acesteia. Optînd pentru un material care denunță fără greș lipsa de har și pentru o tehnică necesitînd o imaginație anticipativă și precisă, sculptorul desface organic formele din grinzile sale de nuc, plop și dud. El pornește de la o sinteză pe care o putem bănui intuitivă, deci sinceră, a formelor familiare ce i-au înconjurat copilăria. Compunerea axială a scaunelor de Beiuș, sau a războaielor de țesut orizontale, a virtelnițelor, blidarelor și lingurarelor (in piesele sugestiv atrnate de pereți), a cleștilor de spart alune și a roților de moară, toate acestea le intuim în formele mobile ale lui Olariu. Separînd din funcționalitatea uneltelor țărănești calitatea estetică pe care aceasta o implică, sculptorul creează o lume originală, dar în care privitorul păstrează permanent bucuria mirată a unei reîntilniri cu forme familiare. Lumea formelor plastice ale lui Olariu, nu șochează ci integrează privitorul, neavind, de aceea, nevoie de titluri explicative. Perfect integrată într-un interior modern cu forme simple, sculptura lui Octavian Olariu își așteaptă o nouă afirmare la scara monumentalului citadin, căruia ii aparține prin vizualizarea modernă a unor modele ancestrale. Călin DAN SCHIMB DE ȘTAFETA • Orchestra de cameră „București“ in mijlocul studenților • Prezența maestrului Ion Voicu • Interprete : violonistele Mihaela Martin și Liliana Ciulei . Dirijor : Mădălin Voicu # ln program : Vivaldi, Schubert, Beethoven. După ce, seri la rind, pe scena Casei de cultură a studenților s-au perindat formațiile artistice ale institutelor și facultăților bucureștene, joi, 20 aprilie a.c., marea sală a cunoscut animația de o severă fervoare a iubitorilor de muzică simfonică. Sute de studenți au salutat cu simpatie și, am îndrăzni să spunem, cu satisfacție competentă, prezența lui Ion Voicu și a orchestrei de cameră „București“ în mijlocul lor, prezență pe care au de ce s-o invidieze multe instituții de cultură din țară și chiar din străinătate, Ion Voicu fiind, cum bine se știe, prima vioară a unei țări care nu a dus lipsă de viori. Dar Ion Voicu, oaspetele de onoare al serii, a ținut să fie înconjurat și stimulat de pasiunea unor tineri interpreți ca violonistele Mihaela Martin și Liliana Ciulei și dirijorul Mădălin Voicu, care, deși foarte tineri, au depășit demult condiția debutului, fiind deja acoperiți de laurii unor prestigioase concursuri internaționale. Așa incit, de la începutul programului, care a fost marcat de interpretarea Concertului pentru patru viori in si minor, op. 3 nr. 10 de Vivaldi, spectatorii au fost martorii unui semnificativ și exemplar dialog intre generații. O moștenire de îndemnuri era parcă trecută sub ochii noștri: Ion Voicu, Varujan Cosîghian, Mihaela Martin și Liliana Ciulei, sub bagheta lui Mădălin Voicu, au îmbogățit cu aceste nobile conotații interpretarea uneia dintre piesele reprezentative ale marelui abate Venetian. In continuare, Ion Voicu a reliefat cu inteligență și, mai ales, virtuozitatea caracteristică, unda lirică dominată în Romania în Sol major de Biethoven, pentru ca in Rondoul lui Mozart să ne acapareze ritmurilor mozartiene maiestuoase, neliniștitoare. In sfîrșit, în ipostază de dirijor, de această dată, Ion Voicu a găsit culorile, modulațiile adecvate Simfoniei a V-a de Schubert, însoțind cu surdină clasică această operă încă... o clasică a unui mare romantic. Așadar, o sală plină de tineri a vibrat (în ciuda unei acustici, s-o recunoaștem, defectuoase) la muzica interpretată de alți tineri (trebuie să adăugăm că în orchestră numărul tinerilor era predominant), într-o seară in care și cei experimentați și reputați se vor fi simțit tineri. Roxana PASCU susținne O inițiativă binevenită : revista Luceafărul (nr. 15) publică un amplu fragment (Dragoș-vodă și „vinătoarea rituală") din cartea De la Zamolxis la Gingis-Han de Mircea Eliade. Pe cind traducerea și editarea ei integrală ? • Editura Minerva ține cu orice preț (chiar așa) să ne convingă că Anton Hulban a scris o carte intitulată Pseudojurnal (Tiraj, 5110 ex.). De fapt, e vorba de o curioasă pseudoistorie literară, prozatorului repugnindu-i un asemenea gen. • In B.P.T. a apărut volumul Lacrimi perpendiculare de Ion Caraion, cu un studiu introductiv datorat regretatului Mihail Petroveanu. • O „ciudățenie“ la Ed. Junimea. In volumul Cum am scris Medelenii de Ionel Teodoreanu (ediție Îngrijită de Nicolae Ciobanu) aflăm că scriitorul a stat „de vorbă“ cu I. Valerian, A. P. Samson, N. Crevedia și Valer Donea. Noi știam că lucrurile s-au petrecut tocmai invers : reporterii cu numele de mai sus au stat de vorbă cu Ionel Teodoreanu. Dovadă, interviurile din presa timpului, nu acestea din volum, cu titlurile schimbate . In Nostalgia comunicării de Constantin Crișan (Ed. Dacia), culegere eteroclită de articole și interviuri, autorul citează din Jurnalul unui critic naiv (al semnatarului, adică). Curat naiv, curată nostalgie ! • Alexandru Duțu, Cultura română in civilizația europeană modernă (Ed. Minerva), în care civilizația europeană Viața studențească 9