Viața Studențească, aprilie-iunie 1978 (Anul 23, nr. 14-24)

1978-04-26 / nr. 17

Misterul a devenit, în critica poeziei blagiene, o temă supralicitată pină la golirea de sens. Nu­mai că deși referințele păreau a fi îndreptățite de filosofia lui Blaga nu s-a observat că despre mister nu se poate vorbi decit via negationis , misterul este ceea ce nu poate fi cuprins de gîndire și deci de limbaj. Nu cuvintele ci tăcerea cuprind miste­rul. Este semnificativ că nu numeroasele aforisme și însemnări răzlețe *­ consacrate artei nu prote­jarea misterului este tema esențială a preocupă­rilor lui Blaga, ci puterea de a numi („lirismul este izvorul ce curge dintr-un substantiv“), capa­citatea de a interpreta lucrurile lumii („Fenome­nele cele mai simple, cele mai elementare ale na­turii sunt susceptibile de infinit de multe inter­pretări. Cu cit fenomenele devin mai complexe, cu atît posibilitățile de variată interpretare se Împuținează. De aceea marii poeți se întorc la lucrurile simple“), arta de a domestici haosul („Recitesc o antologie de poezie franceză apărută intre cele două războaie și sunt speriat de propor­țiile pe care haosul le-a luat in arta timpului... Haosul poate fi izvor, dar nu țintă a creației"). Poezia este convertire­a haosului în cosmos, fiind la fel ca și metafizica lui Blaga o călăto­rie sub orizontul misterului, dar nu o celebrare a acestuia ci putință de cunoaștere (poezia tinde să fie un „izvor domesticit“). Aforismele lui Blaga mai mult decât ideile desfășurate în contextul sistematic al volumelor de filosofie conturează efigia esen­țială a artei sale poetice, una ce discre­ditează meșteșugul in favoarea inspirației. Denunțarea tehnicii ca profund antipoetică il așează pe Blaga intr-o poziție paradoxală față de conștiința poetică modernă al cărui punct de por­nire este o nouă conștiință a limbajului înainte de a fi o nouă conștiință a lumii. Blaga însuși nu produce o răsturnare radicală a conștiinței lumii ci se află in căutarea eternului centru ira­diant al conștiinței poetice : „Drumul poetului e mereu către izvoare“. Despre implicațiile tehnicii la poezie Blaga vorbește cu o „răutate“ care ne face să credem că dacă el nu a fost fascinatul unei retorici anume a cuvintelor a resimțit insă In sine primejdia tehnicizării poeziei : „De ce, cind este a spiritului, o virtuozitate excesivă ne displace . Fiindcă această virtuozitate e un semn că spiritul a fost invadat de mecanisme, care nu sunt ale lui“. Aceeași primejdie, in alte aforisme nu mai puțin lipsite de o tonalitate sarcastică : „Cind intr-o poezie sau intr-o operă de artă esen­țele mor, periferialul și decorativul cresc ca părul și unghiile morților“, „Barocul este stilul norilor", „Stelele-n zori se văd de altfel cu atit mai precis cu cit se anunță secetă mai mare“. Virtuozitatea in poezie este o dezumanizare care ucide esența poe­ziei cită vreme „Cultura este antropo­morfism“ iar un virtuos „seamănă mai mult cu o mașină electronică decât cu un om", împotriva virtuozi­tății care nu e niciodată de bun augur fiindcă ea e condiționată de un minim substanțial, împotriva frumuseților de detalii care debordează o operă de artă distrugând-o precum celulele canceroase in organism, nu ajunge doar conștiința teoretică a capodoperei care are întotdeauna desărvișirea unei schițe, ci este necesară o contratehnică, o cenzură interioară. Aceasta este tăcerea. Și astfel misterul funcționează in poetica blagiană ca o tehnică îndreptată împotriva virtuozității vide. Ceea ce în filosofie era o cenzură transcendentă devine aici o modalitate antiretorică : „Tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă in poezie", „Poetul care se silește să convertească in cuvinte poartă substanța unei poezii ce-i Încearcă, și-o distruge. In fața unei poezii in stare născundă poe­tul trebuie să devină, dintr-o dată, un om foarte tăcut“. Căci „poezia se naște din cuvint, dar datorită unei anume rezerve față de cuvint". De­și sigur că o tehnicitate anume există în orice poe­zie și orice artist își dezvoltă pînă la urmă teh­nica sa, dar, spune Blaga, „o poezie, pentru ca să fie eminentă, nu e nevoie să dea deloc impresia că a fost clădită pe dinafară și cu multe materiale. Ea trebuie să pară făcută pe dinăuntru, cum se alcătuiește un vas, inchis și translucid, de sticlă, din grația unică a unei respirații ce se retrage apoi din el fără a-l sparge". In punctul teoretic definit de tăcere Blaga se desparte încă o dată de modernismul poetic ilustrat de direcția rațio­­nalistă mallarme-valeryană în care tăcerea era tema însăși a poeziei, nucleul său metaforic, co­respondent al unei vorbiri despre frumusețea i­­deală, se desparte și de tăcerea religioasă care este o formă a obedienței spirituale, se desparte de orice tradiție care întemeiază poezia pe o re­torică. Dar originalitatea poeziei lui Blaga nu se definește desigur pe această cale negativă. El în­suși face insă in aforismele despre căile afirma­tive ale poeziei sale sugerînd astfel că experiența autenticei cunoașteri poetice este neteoretizabilă. Pentru că poezia începe acolo unde se sfirșește fi­losofia. Ion BUDUCA *­ Lucian Blaga „Elanul insulei", Ed. Dacia, 1977 Funcția tăcerii carte UN SUCCES DATORAT TINERILOR • Fata din Andros de Terențius Afer • La Teatrul Național „Ion Luca Caragiale“, Sala Atelier • cu Mihai Mălaimare, Radu Gheorghe, Alexan­dru Georgescu, Gheorghe Visu, Olga Delia Mateescu, Tamara Crețulescu, Eugenia Maci, Mihai Niculescu . Re­gia : Grigore Gonța. In ciuda certelor calități ale ma­jorității actorilor tineri din echipa Naționalului și mai ales datorită montărilor în formulă „clasică“ mulți dintre ei au trecut chiar fără să re­țină în mod deosebit atenția specta­torului. Foarte rar protagoniștii, lăsați adesea pentru roluri secundare in ideea generoasă a „formării“, gene­rația mai tinără a Naționalului a ie­șit la rampă în premieră absolută cu o comedie, nu neapărat dintre cele trecute pe lista succeselor sigure. Poate că opțiunea pentru această pie­să a dramaturgiei antice vine și din­tr-o intenție polemică. Aceea de a demonstra potențialul actoricesc al interpreților puși in fața unui text cu resurse cît de cu­ limitate, plus dorința de a arăta că o piesă clasică într-un teatru de aceeași formulă poate fi montată în cel mai modern înțeles al cuvîntului. Piesa lui Teren­­țius Afer, o comedie de situație, cu un limbaj simplu, chiar greoi prin topică, este un pretext pentru pune­rea in evidență a registrului deosebit de complex a fiecăruia dintre inter­preți. Mihai Mălaimare, un actor dintre cei mai dotați pentru comedie, se dezlănțuie cu fiecare mișcare și replică, reușindu-i totul, de la gro­tescul măștilor antice, la mobilitatea clown-ului și pînă la recuzita come­diei moderne. Constantin Diplan, cu totul altfel decit ne obișnuise în pie­se și filme, posedînd personajul și situația lui în subiectul piesei cu o deosebită expresie, Tamara Crețules­cu sensibilă și plină de lirism, Olga Delia Mateescu cu certă vocație atit pentru roluri caricaturale cit și pen­tru cele de profunzime, capabilă să facă o creație dintr-o partitură apa­rent simplă. Ea și Eugenia Maci pot fi considerate vedetele feminine „in nuce“ ale acestei echipe care a reușit să transforme în eveniment teatral o piesă spre care puțină lume își îndreptase atenția. Radu Gheorghe și Gheorghe Visu sunt și ei dezinvolți și demni de o soartă mai bună in alte distribuții. Meritul acestui succes trebuie pus și pe seama regizorului Grigore Gonța care a intuit posibilitățile fie­căruia și le-a subordonat unei con­cepții nu ultramoderne, dar în nici un caz prăfuită sau obosită. „Fata din Andros“ reprezintă o convingă­toare demonstrație că Teatrul Națio­nal poate întineri chiar și cu piese clasice, dar mai ales prin viziuni scenice și prin distribuții pe măsură piesei. Cornel NISTORESCU modernă nu se vede din cauza cul­turii române (a autorului), desprinsă parcă dintr-un manual de liceu ( Oc­­tavian Șchiau, Cărturari și cărți in spațiul românesc medieval (Ed. Da­cia). Utile incursiuni in istoria cărții și tipăriturilor românești din secolele XVII-XVIII • Al. Voitin, Cinema Splendid, Mintul rătăcit, prima parte din trilogia anunțată de autor (Ed. Eminescu). • A apărut Magazin isto­ric, nr. 4. SIMPLITATEA MATURITĂȚII • Expoziție de sculptură Octavian Olariu « Galeriile „Simeza“ Din satul Bretea Mureșană, pre­zentat în cîteva fotografii ca un pre­ludiu generic al expoziției, Olariu a­­duce frumosul lemn de nuc sălbatic și ingeniozitatea tehnică a dezghio­cării unor forme complexe, mobile și totuși echilibrate de o interdependen­ță imuabilă. Acesta e mirajul tehnic al „monoxilelor“, acela al unor forme complexe dintr-un scoaterii bloc unitar, creînd totodată readucerii acestor forme la posibilitatea unitatea primară. Această dialectică dintre inerție și mișcare, dintre necreatul amorf și creația conținută in el e rezultatul unei gîndiri ce a ajuns la simplitatea maturității. Logică și simplă în succesiunea des­fășurării ei precum o demonstrație geometrică, sculptura lui Olariu nu are insă ariditatea acesteia. Optînd pentru un material care denunță fără greș lipsa de har și pentru o tehnică necesitînd o imaginație anticipativă și precisă, sculptorul desface organic for­mele din grinzile sale de nuc, plop și dud. El pornește de la o sinteză pe care o putem bănui intuitivă, deci sinceră, a formelor familiare ce i-au înconjurat copilăria. Compunerea a­­xială a scaunelor de Beiuș, sau a răz­boaielor de țesut orizontale, a virtel­­nițelor, blidarelor și lingurarelor (in piesele sugestiv at­rnate de pereți), a cleștilor de spart alune și a roților de moară, toate acestea le intuim în formele mobile ale lui Olariu. Sepa­­rînd din funcționalitatea uneltelor țărănești calitatea estetică pe care aceasta o implică, sculptorul creează o lume originală, dar în care privi­torul păstrează permanent bucuria mirată a unei reîntilniri cu forme fa­miliare. Lumea formelor plastice ale lui Olariu, nu șochează ci integrează privitorul, neavind, de aceea, nevoie de titluri explicative. Perfect integra­tă într-un interior modern cu forme simple, sculptura lui Octavian Olariu își așteaptă o nouă afirmare la scara monumentalului citadin, căruia ii a­­parține prin vizualizarea modernă a unor modele ancestrale. Călin DAN SCHIMB DE ȘTAFETA • Orchestra de cameră „București“ in mijlocul studenților • Prezența maestrului Ion Voicu • Interprete : violonistele Mihaela Martin și Liliana Ciulei . Dirijor : Mădălin Voicu # ln program : Vivaldi, Schubert, Beetho­ven. După ce, seri la rind, pe scena Ca­sei de cultură a studenților s-au pe­rindat formațiile artistice ale insti­tutelor și facultăților bucureștene, joi, 20 aprilie a.c., marea sală a cunoscut animația de o severă fervoare a iu­bitorilor de muzică simfonică. Sute de studenți au salutat cu sim­patie și, am îndrăzni să spunem, cu satisfacție competentă, prezența lui Ion Voicu și a orchestrei de cameră „București“ în mijlocul lor, prezență pe care au de ce s-o invidieze multe instituții de cultură din țară și chiar din străinătate, Ion Voicu fiind, cum bine se știe, prima vioară a unei țări care nu a dus lipsă de viori. Dar Ion Voicu, oaspetele de onoare al serii, a ținut să fie înconjurat și stimulat de pasiunea unor tineri interpreți ca violonistele Mihaela Martin și Liliana Ciulei și dirijorul Mădălin Voicu, care, deși foarte tineri, au depășit demult condiția debutului, fiind deja acope­riți de laurii unor prestigioase con­cursuri internaționale. Așa incit, de la începutul programului, care a fost marcat de interpretarea Concertului pentru patru viori in si minor, op. 3 nr. 10 de Vivaldi, spectatorii au fost martorii unui semnificativ și exem­plar dialog intre generații. O moște­nire de îndemnuri era parcă trecută sub ochii noștri: Ion Voicu, Varujan Cosîghian, Mihaela Martin și Liliana Ciulei, sub bagheta lui Mădălin Voi­cu, au îmbogățit cu aceste nobile co­­notații interpretarea uneia dintre piesele reprezentative ale marelui abate Venetian. In continuare, Ion Voicu a reliefat cu inteligență și, mai ales, virtuozitatea caracteristică, unda lirică dominată în Romania în Sol major de Biethoven, pentru ca in Rondoul lui­­ Mozart să ne acapareze ritmurilor mozartiene maiestuoase, neliniștitoare. In sfîrșit, în ipostază de dirijor, de această dată, Ion Voicu a găsit cu­lorile, modulațiile adecvate Simfoniei a V-a de Schubert, însoțind cu surdină clasică această operă încă... o clasică a unui mare romantic. Așadar, o sală plină de tineri a vi­brat (în ciuda unei acustici, s-o recunoaștem, defectuoase) la muzica interpretată de alți tineri (trebuie să adăugăm că în orchestră numărul ti­nerilor era predominant), într-o seară in care și cei experimentați și repu­tați se vor fi simțit tineri. Roxana PASCU susți­nne O inițiativă binevenită : revista Lu­ceafărul (nr. 15) publică un amplu fragment (Dragoș-vodă și „vinătoarea rituală") din cartea De la Zamolxis la Gingis-Han de Mircea Eliade. Pe cind traducerea și editarea ei inte­grală ? • Editura Minerva ține cu orice preț (chiar așa) să ne convingă că Anton Hulban a scris o carte inti­tulată Pseudojurnal (Tiraj, 5110 ex.). De fapt, e vorba de o curioasă pseudo­­istorie literară, prozatorului repug­­nindu-i un asemenea gen. • In B.P.T. a apărut volumul Lacrimi perpendicu­lare de Ion Caraion, cu un studiu in­troductiv datorat regretatului Mihail Petroveanu. • O „ciudățenie“ la Ed. Junimea. In volumul Cum am scris Medelenii de Ionel Teodoreanu (ediție Îngrijită de Nicolae Ciobanu) aflăm că scriitorul a stat „de vorbă“ cu I. Valerian, A. P. Samson, N. Crevedia și Valer Donea. Noi știam că lucru­rile s-au petrecut tocmai invers : re­porterii cu numele de mai sus au stat de vorbă cu Ionel Teodoreanu. Dovadă, interviurile din presa timpu­lui, nu acestea din volum, cu titlurile schimbate . In Nostalgia comunicării de Constantin Crișan (Ed. Dacia), cu­legere eteroclită de articole și inter­viuri, autorul citează din Jurnalul unui critic naiv (al semnatarului, a­­dică). Curat naiv, curată nostalgie ! • Alexandru Duțu, Cultura română in civilizația europeană modernă (Ed. Minerva), în care civilizația europeană Viața studențească 9

Next