Viața Studențească, aprilie-iunie 1989 (Anul 34, nr. 14-26)

1989-06-14 / nr. 24

I Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor ? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor ! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ți minări aste le nutresc ; Căci rămîne stînca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormîntul Spada ta de singe dușman fumegînd Și deasupra idrei fluture cu vîntul Visul tău de glorii falnic triumfînd, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc, îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surîzînd, De pe Marte-n glorii să orbească-l face, Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd, El pe sînu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strînge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Tînăra mireasă, mamă cu amor ! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori, Viața în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mîndrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc ! EMINESCU. Șerban Cioculescu — vezi cele două „Viața lui...“ Dar bine ar fi să avem (cît se poate) un gînd „mioritic“. Fier­binte. Să avem o „inimă rece“ (ca a­­ceea a Meșterului Manole din varianta G. Dem. Teodorescu). Căci e bună și adevărată o inimă rece pentru o min­te înfierbîntată. O minte care, lichidă, ar curge în cupa cuprinzătoare a ini­mii reci și ar încălzi-o, luîndu-i forma, umplînd-o. 4. Ce poate însemna o poză a lui E­­minescu și/sau Caragiale ? Există un moment esențial pentru chipul oricărui om. Momentul în care fiecare — indi­ferent de străduințele și meritele sale — vede pînă dincolo. Vede ceea ce un mistic, un ascet (oricine de fapt, mai mult sau mai puțin conștient) încearcă să întrezărească încă din timpul vieții. Este un moment în care chipul fiecă­ 0 SUTĂ DE ruia pare de multe ori celui ce-l pri­vește — înspăimântat, crispat, chinuit. Dar ce văd ochii oricui în acea clipă numai și numai acel care se uită, știe. Este vorba despre momentul cînd fața noastră devine brusc și blind mască mortuară. Atunci sîntem purtați dincolo de noi. Este (poate) singura dată cînd ne bate prea tare (și cu adevărat) soa­rele în ochi. Este fața noastră ce răs­­frînge, oglindește (atît cu­ poate oglin­­­­da asta de pămînt) Lumina. Asta cred că ar putea însemna pen­tru noi toți poza lui Eminescu și/sau Caragiale. Fața noastră înminunată și strălucind de lumină. Cristian POPESCU Strălucind de lumină 1. Ce ar putea însemna UNDOIRE ÎNDOIALA ? Tot ceea ce este a­șezat sub semnul culturii stă, se pare, sub semnul cifrei 2. Sub zodia în­doie­­li. Este cifra umanului, cifra trecerii de la ceva spre altceva. Numărul in­tervalului. Sîntem aici, acum, dar în­cercăm (poetic, prozaic și mai­ cine­ știe­­cum) să trecem dincolo, să ne înălțăm — cît se poate — nepărăsindu-ne (în­că) pe noi cei de jos, de pe pămînt. Unitatea unei culturi, a unei spirituali­tăți cu ea însăși (sau unitatea unui scriitor cu propria sa operă sau chiar unitatea individului cu sine) nu poate fi altceva decît un scop de atins (fiind și o mult prea benefică utopie, bineîn­țeles). Hai să sărim cîteva trepte ale deduc­ției : ce ne-am face cu Eminescu fără Caragiale și viceversa ? Cred că nu poate fi sărbătorit unul în absența ce­luilalt. Cred că despre arhetipurile scrisului românesc ar trebui vorbit la persoana untîi singular. Subiectul pare doar a fi la numărul plural. Asta ar însemna (în contextul de față) UNDOI­RE sau UNDOIALA : a vorbi despre E­­minescu și/sau Caragiale cînd vor­bești despre unul dintre ei doi. 2. De ce în edițiile de „lux“ fotogra­fiile scriitorilor sînt acoperite cu un „văl“­de celofan ? (Vrînd : adică dorind din tot sufle­tul să străpungă cu privirea oglinda cerului. Nevrînd : adică, oricum, cupa auzului primind cuprinzător raza de sus, lichidă și înțeleasă). Vrînd-ne­­vrînd, Caragiale și/sau Eminescu au stat față către față cu acel Duh stabi­lit pentru noi, români de-aici, de-acum, de-atunci. Fața lor (una singură) s-a luminat, a devenit strălucitoare. Pen­tru­ că s-au privit în acea oglindă. Privind chipul lui Eminescu și/sau Caragiale, putem privi chiar acea ima­gine care a încăput în și a umplut O­­glinda de de-asupra noastră. Imagine — de fapt — a noastră, de sus nu poate, iubitoare Căci Oglinda imaginea chipului nostru cel fiind, fără de jos cel îndrăgostit. Eminescu și/sau­ragiale primind și ascultînd la ce Ca­sus și-au făcut o poză pe care ar tre­­­bui s-o purtăm noi, cu toții, în bule­tinele identității noastre. Poză de nun­tă (nuntă cu noi înșine, nuntă cu cei­­lalți) Din această cauză, se acoperă chipul lor, în edițiile de lux cu un „văl“ de celofan. DAR : scrisoarea noastră sunt ei (a­­dică unul singur). Scrisoare pe care ei doi au scris-o în inimile noastre. Scri­soare cunoscută și citită de noi toți Scrisoare slujită de noi, scrisă pe table­le de carne ale inimii. Scrisoare nu a a­duhului care ne face vii. Vălul de pe poza chipului lor trebuie dată (se dă) la o parte. Se ridică. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, chipul lor, ne prefacem în unul și același chip. Unul singur , al nostru, al tuturor. 3. „Sărmanul Mitică". Iată un posi­bil chip „fotografiat" după două des­crieri : cea eminesciană a lui Dionis și cea caragialiană a lui Mitică (din „In­­specțiune“): „Asupra feței palide, musculoase, ex­presive ca icoana unui martir în urma chinurilor, se ridică o frunte senină și rece. E alb ca varul, cu umbre albas­tre ; fălcile-i sunt încleștate. Asupra frunței se zburlește cu o genialitate sălbatică părul săl­ negru-strălucit ce cade pe niște umeri compacți și bine făcuți. Nasul tras , ochii pierduți în extaz, mari căpru­, ard ca un foc ne­gru. Buzele strîns lipite, vinete, de o asprime rară. Zîmbește — zîmbetul sfînt al martirului care-ntrevede, prin deschi­zătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne. Mina — asemenea albă, ca și cum sub piele n-ar mai curge pic de sînge. Frumos — de-o frumusețe demo­nică. ..“. Se pare că cele două descrieri con­lucrează. Atît de bine, încît există și diferența accentelor de ton, diferență care individualizează și dă viață. A­­vem de-a face cu una și aceeași față a „demonului patetic“ și a „ironicului martir“ (vezi „Non idem est si duo di­­cunt idem“). Poate fi un portret „mio­ritic“. Ar fi în el și pămîntul din „spi­cul griului“ și acvaticul din „spuma laptelui“ și cerescul din „pana corbu­lui“. Toate românești. Oricine ar putea suprapune in gînd imaginea din „Masca lui Eminescu“ scrisă de G. Călinescu peste imaginea lui Caragiale desenată în „Creion“ de Aparent o tentativă mult mai ambi­țioasă (prin sensul ce și-l propune), «creația» în acest înțeles e, în fond, solidară cu o atitudine de „modestie“ în contrast cu productivitatea epigoni­­că , căci, respectînd Adevărul, e încăr­cată de umilință față de adevăratul Creator, pe care nu-și propune să-l concureze prin construirea unei anti — sau meta-lumi, ci doar să «colaboreze» cu el, „participînd“ la creația neconte­nită (și „autentică“) în sensul cel mai tare al cuvîntului) a acestei lumi. Vizînd originarul și necăutînd „de­cît“­­ să-l exprime, autorul­ creator îm­bogățește de fapt lumea, „creează“, în măsura în care acest lucru e permis omului. Vizînd originalitatea și refuzîndu-se realului, căruia îi preferă tehnicile și cantonarea în meta-realitate, adică un discurs despre ființă, și nu întru aceas­ta (dacă nu chiar un discurs despre discurs, și mai îndepărtat de originar și mai opac față de lume, devenind la Izvorul curcubeului Intr-un fel, sintem­ cu toții eram nescologi. Căci, atunci cînd vine vremea sa vorbim despre paradigma Eminescu, nu putem decit sa repetăm și sa ne repetăm, paradigma cu pricina structurîndu-ne și re-structurîndu-ne intr-un ritm care este însuși ritmul nostru interior. Vom fi clar, cu toții, textualiști in numele unui intertextualism care așează un text, in abisul existenței ca formă a creației, atit viața cît și opera eroului. Atunci cînd distincția intre Eminescu erou eponim (autor al Luceafărului, adică) și Eminescu — erou civilizator („Luceafăr al poeziei românești44) caută sa devină inoperantă, abolind naveta esențială între identitate și entitate, nu putem decit să descoperim că sîntem guvernați de o forță stihială, exterioară nouă, dar care iși află singură, își creează în mod necesar, corespondențe tainice în forul nostru interior. Vom interpreta dar, cu toții, mai mult sau mai puțin de la mic la mare, de la profesor universitar la copii de școală, la primul sau al nu știu cîtelea contact cu opera, pe primul sau pe ultimul Eminescu. In același timp, vom fi cu toții epigoni, mai mult sau mai puțin reverenți, căci opera nu este atit textul, ci­ ideea despre text și deci, in orice caz, mai mult decît textul Este aici o transgresie vizibilă a nevoii de Eminescu, intervenită in imediata posteritate a poetului, către identificarea cu Eminescu, într-o reiterare continuă a acelui energic impuls Inițial, cînd noaptea s-a decis să devină lumină și, din adîncul vulcanic al secolului, a țîșnit spiritualitatea românească, proaspătă și vie ca izvorul din care se naște zîmbitor și curat, curcubeul. Sîntem, deci, cu toții, epigoni și deci, eminescologi. Vorbim cu cuvintele lui Eminescu, iubim cu cuvintele lui Eminescu, și tot cu ele polemizăm cu viața. Va fi fiind aceasta cea mai adincă formă de exegeză sau nu, existența rămîne formă a creației, iar creația — stare­a existenței. Și cum creația originală a fost reîntemeiată în spiritualitatea românească odată cu emergența paradigmei Eminescu, existența proprie își asumă mutația, că resimțim mai acut și explicit acest lucru la Centenar nu trebuie să ne îngrijoreze pr­ia tare. Are și ciclicitatea rostul ei pe lume. Lucian BRANEA 6 Viața studențească La porțile gindirii Relația autor (creator) — text (operă) — cititor (critic), foarte discutata as­tăzi, poate fi reanalizată într-o pers­pectivă eminesciană, anume în perspec­tiva „Criticilor mei“. Se degajă din poezia amintită exis­tența unei opoziții fundamentale între două atitudini posibile față de opera literară: cea a Poetului, și cea pe care Eminescu o numește a „criti­cilor“ (epigonilor“). Le voi numi ati­tudine autentică («poetică” toare) și atitudine inautentică sau crea­(«pro­ductivă”) față de text. Pentru a le dis­tinge, voi observa de la început că in­tre ele există o diferență ontologică­­ pentru Eminescu, creatorul caută «cu­­vîntul ce exprimă adevărul”, „criticii“, „epigonii“ produc «cuvinte goale» care «nimic nu au a spune”. E aici prezentă o deosebire esențiala între adevăr și nimic, care exprima sensul căutării artistice (în cele două cazuri amintite). Pentru „epigonii“ «arealul» nu exis­tă, sau, dacă există, el nu are nimic de-a face cu «creația»; căci aceasta îl e exterioară, e un act aparținînd «me­­tarealității” ; de fapt, unei realități con­venționale, «fabricată», produsă prin­­tr-un ansamblu de tehnici care rămîn formale. Dimpotrivă, Creatorul auten­tic caută Realul originar, iar creația e, pentru el, un act în interiorul Realu­lui, care schimbă statutul ontologic al lumii ; adevărul însuși se împlinește prin găsirea „cuvîntului ce exprimă a­­devărul“, limită „autoreferențial", intr-un înțeles­­ rău al termenului, rotindu-se la ne- ‘ sfîrșit, in jurul obiectului convențional constituit de propria-i rotire), autorul­­producător de text devine în fapt pri­zonier într-un plan superficial al rea­lității (cel al metatextului, care rămîne­ unicul referent — formal­­ — al tex­­­­tului său). La acestea se poate obiecta că dis­tincția între creația „autentică“ și cea „inautentică“ e relativă, depinzînd de modul de definire al termenului «Real» în frazele de mai sus. Căci, „epigoni“, «Realul» n-are nici un pentru sens în afara «metarealului», definit de pro­priile lor texte. însăși chestiunea „definirii realului" e o problemă „epigonică“, care nu e­­xistă pentru Creator. Expresia «Real originar“, pe care am folosit-o mai sus,­, e menită să sublinieze că acesta pre- i există textului, care nu are puterea (și „căderea“) să-l instituie. De aceea, el nu va putea fi finește­, ci doar definit (căci El ne­de­postulat (și, pe cit­e cu putință, rostit de către autor). Și totuși, întreabă epigonii, despre care Real e vorba ? «Ce este­ adevărul” pe care cuvîntul e menit să-l exprime ? Preexistînd textului, nu cumva el este realul „cotidian“, obiectiv și exterior, care ne e dat (pre­dat) în mod actual, anterior oricărei reflexivități ? In acest caz, pretenția epigonilor de producă­tori ai unor noi lumi e îndreptățită : universurile imaginare descrise de ope­ră nu pre-există în mod actual operei, (ele nu ne-au fost pre­date nicicînd). Pentru „critici“ și „epigoni“, care i­­lustrează condiția omului profan, lu­mea e alcătuită, în fond, din două com­ponente : realul pre­dat efectiv nouă și «meta-realul» produs efectiv de noi. Astfel, universul își pierde dimensiu­i­nea sa de adîncime, fiind redus la partea sa efectivă, actuală, totul fiind „dat la suprafață“, exprimat și „expli­­cabil“ (de aceea ei se constituie pe loc în judecători ai lumii și ai operei, „cu neîndurații ochi de gheață“). Căci to­tul e ușor, lumea e simplă in alcat­­uirea ei, o lume care și-a pierdut mie­­zul și a devenit în întregime coajă. De aici facilitatea „creației“ («E ușor a scrie versuri...”), lipsa de sfială a epi­­gonului înaintea cuvîntului, îndemînarea sa în jocul cu Logosul, care, desacrali­­zat, devine simplă joacă (inteligentă), netrimițînd nicăieri dincolo de ea în­­săși. Rostirea poetică, fiind exterioară lucrurilor, neafectînd condiția ontologi­că a celor rostite (decit în măsura in care acestea se reduc la «simple cu­vinte și fraze», ce sînt intr-adevăr fa­bricate de autor, o „noutate absolută“ în istoria lumii, dar... cu totul inutilă), de aici -productivitatea» acestui gen de autor, plictisit de real și îmbibat de „metareal“. Creatorul autentic presimte, în spa­tele stratului superficial al realității actuale (fie că e „dată“ sau „construi­tă“), un domeniu de adîncime al in­­frarealului, cuprinzînd virtualitățile, «dorurile» lumii, criticul­ e opac, in­capabil să perceapă universul ca lim­bă care l-a zămislit (ci, cel mult, ca limbaj pe care el îl construiește) ; crea­torul e deschis, atent la ritmurile tai­nice ale ființei, lumea îi apare transpa­rentă, străbătută de chemări neauzite, de „semne“ ale unei limbi neînțelese, de «glasuri», «doruri vii» și «patimi multe», plecînd urechea la toate (,,ș-a lor glasuri a ta minte / Stă pe toate să le-asculte“). Toate „putințele“ firii sînt receptate de Poet, grație atenției sale încordate, care rupe vălul tăcerii aparente a lucrurilor, reușind să prin­dă în „plasa“ Cuvîntului toate mesa­jele ce umplu de rost universul. Toate ale Lumii năzuiesc spre Cuvînt, toate se cer rostite, «cer veșmintele vorbirii», exprimind „visurile“ Realului. Poetul le conferă existență actuală; în acest sens, creația e cu adevărat an act de intrare în Ființă („Toate cer intrare-n lume“ tocmai prin faptul că

Next