Viața Studențească, aprilie-iunie 1989 (Anul 34, nr. 14-26)
1989-06-14 / nr. 24
I Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor ? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor ! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ți minări aste le nutresc ; Căci rămîne stînca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormîntul Spada ta de singe dușman fumegînd Și deasupra idrei fluture cu vîntul Visul tău de glorii falnic triumfînd, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc, îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surîzînd, De pe Marte-n glorii să orbească-l face, Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd, El pe sînu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strînge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Tînăra mireasă, mamă cu amor ! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori, Viața în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mîndrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc ! EMINESCU. Șerban Cioculescu — vezi cele două „Viața lui...“ Dar bine ar fi să avem (cît se poate) un gînd „mioritic“. Fierbinte. Să avem o „inimă rece“ (ca aceea a Meșterului Manole din varianta G. Dem. Teodorescu). Căci e bună și adevărată o inimă rece pentru o minte înfierbîntată. O minte care, lichidă, ar curge în cupa cuprinzătoare a inimii reci și ar încălzi-o, luîndu-i forma, umplînd-o. 4. Ce poate însemna o poză a lui Eminescu și/sau Caragiale ? Există un moment esențial pentru chipul oricărui om. Momentul în care fiecare — indiferent de străduințele și meritele sale — vede pînă dincolo. Vede ceea ce un mistic, un ascet (oricine de fapt, mai mult sau mai puțin conștient) încearcă să întrezărească încă din timpul vieții. Este un moment în care chipul fiecă 0 SUTĂ DE ruia pare de multe ori celui ce-l privește — înspăimântat, crispat, chinuit. Dar ce văd ochii oricui în acea clipă numai și numai acel care se uită, știe. Este vorba despre momentul cînd fața noastră devine brusc și blind mască mortuară. Atunci sîntem purtați dincolo de noi. Este (poate) singura dată cînd ne bate prea tare (și cu adevărat) soarele în ochi. Este fața noastră ce răsfrînge, oglindește (atît cu poate oglinda asta de pămînt) Lumina. Asta cred că ar putea însemna pentru noi toți poza lui Eminescu și/sau Caragiale. Fața noastră înminunată și strălucind de lumină. Cristian POPESCU Strălucind de lumină 1. Ce ar putea însemna UNDOIRE ÎNDOIALA ? Tot ceea ce este așezat sub semnul culturii stă, se pare, sub semnul cifrei 2. Sub zodia îndoieli. Este cifra umanului, cifra trecerii de la ceva spre altceva. Numărul intervalului. Sîntem aici, acum, dar încercăm (poetic, prozaic și mai cine știecum) să trecem dincolo, să ne înălțăm — cît se poate — nepărăsindu-ne (încă) pe noi cei de jos, de pe pămînt. Unitatea unei culturi, a unei spiritualități cu ea însăși (sau unitatea unui scriitor cu propria sa operă sau chiar unitatea individului cu sine) nu poate fi altceva decît un scop de atins (fiind și o mult prea benefică utopie, bineînțeles). Hai să sărim cîteva trepte ale deducției : ce ne-am face cu Eminescu fără Caragiale și viceversa ? Cred că nu poate fi sărbătorit unul în absența celuilalt. Cred că despre arhetipurile scrisului românesc ar trebui vorbit la persoana untîi singular. Subiectul pare doar a fi la numărul plural. Asta ar însemna (în contextul de față) UNDOIRE sau UNDOIALA : a vorbi despre Eminescu și/sau Caragiale cînd vorbești despre unul dintre ei doi. 2. De ce în edițiile de „lux“ fotografiile scriitorilor sînt acoperite cu un „văl“de celofan ? (Vrînd : adică dorind din tot sufletul să străpungă cu privirea oglinda cerului. Nevrînd : adică, oricum, cupa auzului primind cuprinzător raza de sus, lichidă și înțeleasă). Vrînd-nevrînd, Caragiale și/sau Eminescu au stat față către față cu acel Duh stabilit pentru noi, români de-aici, de-acum, de-atunci. Fața lor (una singură) s-a luminat, a devenit strălucitoare. Pentru că s-au privit în acea oglindă. Privind chipul lui Eminescu și/sau Caragiale, putem privi chiar acea imagine care a încăput în și a umplut Oglinda de de-asupra noastră. Imagine — de fapt — a noastră, de sus nu poate, iubitoare Căci Oglinda imaginea chipului nostru cel fiind, fără de jos cel îndrăgostit. Eminescu și/sauragiale primind și ascultînd la ce Casus și-au făcut o poză pe care ar trebui s-o purtăm noi, cu toții, în buletinele identității noastre. Poză de nuntă (nuntă cu noi înșine, nuntă cu ceilalți) Din această cauză, se acoperă chipul lor, în edițiile de lux cu un „văl“ de celofan. DAR : scrisoarea noastră sunt ei (adică unul singur). Scrisoare pe care ei doi au scris-o în inimile noastre. Scrisoare cunoscută și citită de noi toți Scrisoare slujită de noi, scrisă pe tablele de carne ale inimii. Scrisoare nu a aduhului care ne face vii. Vălul de pe poza chipului lor trebuie dată (se dă) la o parte. Se ridică. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, chipul lor, ne prefacem în unul și același chip. Unul singur , al nostru, al tuturor. 3. „Sărmanul Mitică". Iată un posibil chip „fotografiat" după două descrieri : cea eminesciană a lui Dionis și cea caragialiană a lui Mitică (din „Inspecțiune“): „Asupra feței palide, musculoase, expresive ca icoana unui martir în urma chinurilor, se ridică o frunte senină și rece. E alb ca varul, cu umbre albastre ; fălcile-i sunt încleștate. Asupra frunței se zburlește cu o genialitate sălbatică părul săl negru-strălucit ce cade pe niște umeri compacți și bine făcuți. Nasul tras , ochii pierduți în extaz, mari căpru, ard ca un foc negru. Buzele strîns lipite, vinete, de o asprime rară. Zîmbește — zîmbetul sfînt al martirului care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne. Mina — asemenea albă, ca și cum sub piele n-ar mai curge pic de sînge. Frumos — de-o frumusețe demonică. ..“. Se pare că cele două descrieri conlucrează. Atît de bine, încît există și diferența accentelor de ton, diferență care individualizează și dă viață. Avem de-a face cu una și aceeași față a „demonului patetic“ și a „ironicului martir“ (vezi „Non idem est si duo dicunt idem“). Poate fi un portret „mioritic“. Ar fi în el și pămîntul din „spicul griului“ și acvaticul din „spuma laptelui“ și cerescul din „pana corbului“. Toate românești. Oricine ar putea suprapune in gînd imaginea din „Masca lui Eminescu“ scrisă de G. Călinescu peste imaginea lui Caragiale desenată în „Creion“ de Aparent o tentativă mult mai ambițioasă (prin sensul ce și-l propune), «creația» în acest înțeles e, în fond, solidară cu o atitudine de „modestie“ în contrast cu productivitatea epigonică , căci, respectînd Adevărul, e încărcată de umilință față de adevăratul Creator, pe care nu-și propune să-l concureze prin construirea unei anti — sau meta-lumi, ci doar să «colaboreze» cu el, „participînd“ la creația necontenită (și „autentică“) în sensul cel mai tare al cuvîntului) a acestei lumi. Vizînd originarul și necăutînd „decît“ să-l exprime, autorul creator îmbogățește de fapt lumea, „creează“, în măsura în care acest lucru e permis omului. Vizînd originalitatea și refuzîndu-se realului, căruia îi preferă tehnicile și cantonarea în meta-realitate, adică un discurs despre ființă, și nu întru aceasta (dacă nu chiar un discurs despre discurs, și mai îndepărtat de originar și mai opac față de lume, devenind la Izvorul curcubeului Intr-un fel, sintem cu toții eram nescologi. Căci, atunci cînd vine vremea sa vorbim despre paradigma Eminescu, nu putem decit sa repetăm și sa ne repetăm, paradigma cu pricina structurîndu-ne și re-structurîndu-ne intr-un ritm care este însuși ritmul nostru interior. Vom fi clar, cu toții, textualiști in numele unui intertextualism care așează un text, in abisul existenței ca formă a creației, atit viața cît și opera eroului. Atunci cînd distincția intre Eminescu erou eponim (autor al Luceafărului, adică) și Eminescu — erou civilizator („Luceafăr al poeziei românești44) caută sa devină inoperantă, abolind naveta esențială între identitate și entitate, nu putem decit să descoperim că sîntem guvernați de o forță stihială, exterioară nouă, dar care iși află singură, își creează în mod necesar, corespondențe tainice în forul nostru interior. Vom interpreta dar, cu toții, mai mult sau mai puțin de la mic la mare, de la profesor universitar la copii de școală, la primul sau al nu știu cîtelea contact cu opera, pe primul sau pe ultimul Eminescu. In același timp, vom fi cu toții epigoni, mai mult sau mai puțin reverenți, căci opera nu este atit textul, ci ideea despre text și deci, in orice caz, mai mult decît textul Este aici o transgresie vizibilă a nevoii de Eminescu, intervenită in imediata posteritate a poetului, către identificarea cu Eminescu, într-o reiterare continuă a acelui energic impuls Inițial, cînd noaptea s-a decis să devină lumină și, din adîncul vulcanic al secolului, a țîșnit spiritualitatea românească, proaspătă și vie ca izvorul din care se naște zîmbitor și curat, curcubeul. Sîntem, deci, cu toții, epigoni și deci, eminescologi. Vorbim cu cuvintele lui Eminescu, iubim cu cuvintele lui Eminescu, și tot cu ele polemizăm cu viața. Va fi fiind aceasta cea mai adincă formă de exegeză sau nu, existența rămîne formă a creației, iar creația — starea existenței. Și cum creația originală a fost reîntemeiată în spiritualitatea românească odată cu emergența paradigmei Eminescu, existența proprie își asumă mutația, că resimțim mai acut și explicit acest lucru la Centenar nu trebuie să ne îngrijoreze pria tare. Are și ciclicitatea rostul ei pe lume. Lucian BRANEA 6 Viața studențească La porțile gindirii Relația autor (creator) — text (operă) — cititor (critic), foarte discutata astăzi, poate fi reanalizată într-o perspectivă eminesciană, anume în perspectiva „Criticilor mei“. Se degajă din poezia amintită existența unei opoziții fundamentale între două atitudini posibile față de opera literară: cea a Poetului, și cea pe care Eminescu o numește a „criticilor“ (epigonilor“). Le voi numi atitudine autentică («poetică” toare) și atitudine inautentică sau crea(«productivă”) față de text. Pentru a le distinge, voi observa de la început că intre ele există o diferență ontologică pentru Eminescu, creatorul caută «cuvîntul ce exprimă adevărul”, „criticii“, „epigonii“ produc «cuvinte goale» care «nimic nu au a spune”. E aici prezentă o deosebire esențiala între adevăr și nimic, care exprima sensul căutării artistice (în cele două cazuri amintite). Pentru „epigonii“ «arealul» nu există, sau, dacă există, el nu are nimic de-a face cu «creația»; căci aceasta îl e exterioară, e un act aparținînd «metarealității” ; de fapt, unei realități convenționale, «fabricată», produsă printr-un ansamblu de tehnici care rămîn formale. Dimpotrivă, Creatorul autentic caută Realul originar, iar creația e, pentru el, un act în interiorul Realului, care schimbă statutul ontologic al lumii ; adevărul însuși se împlinește prin găsirea „cuvîntului ce exprimă adevărul“, limită „autoreferențial", intr-un înțeles rău al termenului, rotindu-se la ne- ‘ sfîrșit, in jurul obiectului convențional constituit de propria-i rotire), autorulproducător de text devine în fapt prizonier într-un plan superficial al realității (cel al metatextului, care rămîne unicul referent — formal — al textului său). La acestea se poate obiecta că distincția între creația „autentică“ și cea „inautentică“ e relativă, depinzînd de modul de definire al termenului «Real» în frazele de mai sus. Căci, „epigoni“, «Realul» n-are nici un pentru sens în afara «metarealului», definit de propriile lor texte. însăși chestiunea „definirii realului" e o problemă „epigonică“, care nu există pentru Creator. Expresia «Real originar“, pe care am folosit-o mai sus,, e menită să sublinieze că acesta pre- i există textului, care nu are puterea (și „căderea“) să-l instituie. De aceea, el nu va putea fi finește, ci doar definit (căci El nedepostulat (și, pe cite cu putință, rostit de către autor). Și totuși, întreabă epigonii, despre care Real e vorba ? «Ce este adevărul” pe care cuvîntul e menit să-l exprime ? Preexistînd textului, nu cumva el este realul „cotidian“, obiectiv și exterior, care ne e dat (predat) în mod actual, anterior oricărei reflexivități ? In acest caz, pretenția epigonilor de producători ai unor noi lumi e îndreptățită : universurile imaginare descrise de operă nu pre-există în mod actual operei, (ele nu ne-au fost predate nicicînd). Pentru „critici“ și „epigoni“, care ilustrează condiția omului profan, lumea e alcătuită, în fond, din două componente : realul predat efectiv nouă și «meta-realul» produs efectiv de noi. Astfel, universul își pierde dimensiuinea sa de adîncime, fiind redus la partea sa efectivă, actuală, totul fiind „dat la suprafață“, exprimat și „explicabil“ (de aceea ei se constituie pe loc în judecători ai lumii și ai operei, „cu neîndurații ochi de gheață“). Căci totul e ușor, lumea e simplă in alcatuirea ei, o lume care și-a pierdut miezul și a devenit în întregime coajă. De aici facilitatea „creației“ («E ușor a scrie versuri...”), lipsa de sfială a epigonului înaintea cuvîntului, îndemînarea sa în jocul cu Logosul, care, desacralizat, devine simplă joacă (inteligentă), netrimițînd nicăieri dincolo de ea însăși. Rostirea poetică, fiind exterioară lucrurilor, neafectînd condiția ontologică a celor rostite (decit în măsura in care acestea se reduc la «simple cuvinte și fraze», ce sînt intr-adevăr fabricate de autor, o „noutate absolută“ în istoria lumii, dar... cu totul inutilă), de aici -productivitatea» acestui gen de autor, plictisit de real și îmbibat de „metareal“. Creatorul autentic presimte, în spatele stratului superficial al realității actuale (fie că e „dată“ sau „construită“), un domeniu de adîncime al infrarealului, cuprinzînd virtualitățile, «dorurile» lumii, criticul e opac, incapabil să perceapă universul ca limbă care l-a zămislit (ci, cel mult, ca limbaj pe care el îl construiește) ; creatorul e deschis, atent la ritmurile tainice ale ființei, lumea îi apare transparentă, străbătută de chemări neauzite, de „semne“ ale unei limbi neînțelese, de «glasuri», «doruri vii» și «patimi multe», plecînd urechea la toate (,,ș-a lor glasuri a ta minte / Stă pe toate să le-asculte“). Toate „putințele“ firii sînt receptate de Poet, grație atenției sale încordate, care rupe vălul tăcerii aparente a lucrurilor, reușind să prindă în „plasa“ Cuvîntului toate mesajele ce umplu de rost universul. Toate ale Lumii năzuiesc spre Cuvînt, toate se cer rostite, «cer veșmintele vorbirii», exprimind „visurile“ Realului. Poetul le conferă existență actuală; în acest sens, creația e cu adevărat an act de intrare în Ființă („Toate cer intrare-n lume“ tocmai prin faptul că