Viitorul, august 1921 (Anul 15, nr. 4013-4038)
1921-08-31 / nr. 4038
Anul a patru-spre 7ecelea No. 4038 ABONAMENTE IN ȚARA; IN STREIN AT ATT. In «n . . . . Lei 120 N Un an . . . . Lei 210 Sase Ani ... * CO 11 Șase luni ...«120 Trei » ... « 300 Trei » . . . * BO 4K gAGIUNI P PANUNCIURI COMERCIALE Se primesc Direct la AdministrițiU ruralii, slalt Academiei No. 17 si la toți» A?atiie de piblicititi Manuscriptele nepublicate se distrug REDACȚIA STRADA EDSARD QUINET No. 2 (Vis-a-vis de Hotel Capsa) ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI No 17 Telefoanele: Direcția 51/23 Redacția si Administrația 4 9/21 și 3111 «SfrIif'.VSAUt ■ [UNK] [UNK] [UNK]«I.'Illeni ii 7 Mercur! 31 August_lg £ 1 50 BÜII GUVERNULUi tendințele minorităților In momentul când miniștrii își cedează unii altora interimatele și când băile și vilegiatura, chiamă pe aproape toți consilierii Tronului în locuri mai plăcute decât Capitala României, se rezolvă cele mai însemnate probleme naționale și de stat, cu mai multă înlesnire și grabă decât s’ar soluționa numirea unui funcționar inferior dintr’o administrație oarecare. Astfel se iau hotărâri ce privesc raporturile noastre ca stat unitar etnic, față de minorități, după capriciul, interesele sau neprevederea — ori toate la un loc*— ale unor miniștri ca d-ni. Groza, Goga ori Take Ionescu. Declarațiunile d-lui P. Groza, despre care am vorbit pe larg într-un număr trecut al ziarului nostru, ne arată astfel cum ministrul acesta este foarte satisfăcut că a putut ralia guvernul și pe d. general Averescu la ideia sa ca statul român să organizeze partidul sau partidele maghiare ! Am arătat că partidul național ardelenesc, care avea la spatele lui btasia compactă a poporului român, nu a putut să capete sub vechiul regim unguresc, și în special de la contele Tisza, dreptul de a fi recunoscut ca organ politic reprezentativ, al ardelenilor. Statul român, însă, sub inspirațiile d-lui Groza, care se arată drept un vrednic imitator al „cântărețului Ardealului“, d. Goga merge cu umanitatea până la naivitatea de-a organiza el însuși partidele maghiare de pe teritoriul românesc. Concepția este cu adevărat originală ! O altă problemă pe care au rezolvat-o cu înlesnire ad-interimii și miniștii în vilegitură, a fost aceea a școlilor confesionale de pe teritoriul românesc Cu o seninătate ce este apanajul celor ce nu caută să se obosească cu studierea adâncită a problemelor complexe, un consiliu de miniștri — ne destăinuește același domn Groza — a hotărât ca să nu se facă nici o deosebire între școlile confesionale toate beneficiind de ajutorul statului. Iar alte informații ne vesteau că ajutorul s’a cifrat la 20 milioane, sumă trecută în bugetul statului. Chestiunea școlilor confesionale este, însă, ceva mai delicată, decât așa cum o văd guvernanții de azi. Ei ar trebui să știe că școala confesională în înțelesul de învățământ subordonat religiei — este contrară atât spiritului public ele la noi, organizărei învățământului românesc și constituției, care nu conferă religiei ortodoxe dreptul de a conduce ea învățământul, esențialmente laic. Conform tradiției noastre, școlile rămân astfel cu totul deosebite de confesiune, și această largă concepție ne-a pus la adăpostul acelor lupte violente dintre învățământ laic și religios, care in alte state, din occident, au produs atâtea zguduiri in viața publică. Neîngăduind deci, școli cu caracter confesional, nici când ele sunt școli românești, suntem oare obligați a autoriza școli confesionale străine? Și tolerând funcționarea lor, am fi, în al doilea rând, obligați de a le susține bănește ? Dar școlile confesionale străine și lucrul acesta e curios cum așa de ușor l’au uitat d-nii Groza și Goga! — sunt de fapt instrumentele cele mai proprii prin care șovinismul, și curentele centrifuge ale minorităților se întrețin, susțin și se încurajează. Un caz recent, acela al Episcopului din Timișoara care a refuzat să facă serviciul religios cu ocazia aniversarei nașterei Regelui României, este un exemplu de modul cum prin biserică se urmărește de către șoviniștii minoritari, slăbirea statului nostru. Ne putem închipui, astfel, ce efect pot avea școlile confesionale, străine, organizate și susținute de statul român, după concepțiile d-lor Groza ori Qoga — miniștri cari dau impresia că fac parte dintr’un cabinet al României Mari, ca reprezentanți ai intereselor maghiare ! Față de aceste manifestațiuni ale guvernului în chestiuni atât de grave , de gingașe ce privesc raporturile noastre, ca stat unitar, față de minoritățile etnice, suntem în drept a ne arăta toată îngrijorarea posibilă. Când minoritățile etnice găsesc în interpretarea clauzelor tratatelor de pace de la Versailles și Trianon, motive de a se considera ca stat în stat, atitudinea guvernului român, atât de încurajatoare, față de ele, constitue un adevărat pericol național. iggaMiiBBgKa^EB^asBBBEBgs^aaaaaHB' NOTE M iticul gresiilor Constatăm de câtva timp o regretabilă tendință de a trivializa graiul nostru, care totuși prin savoarea cronicelor și ■prin distilarea scriitorilor ajunsese la o rafinare ce ne făcea pe drept mândri, de el. Astfel cităm, ca titlu de exemplu unele cuvinte ce pătează noblețea limbei noastre și o trivializează în felul cum o necinstesc cântecele „improvizate" ale lăutarilor. De câtva timp — este ne domnii autori ai revistei cu același nume — aud zicându-se „Brambura“, „Nu mă lua așa brambura“. Ce va fi însemnând această expresie ? Macher este un nemțism ce vrea să fie spiritual și glumeț, dar care în fond e o importație fără gust ca deșertul rău tradus din aceiași limbă. Expresia oribilă „Mă să fie al dracului !“ a avut cinstea să fie pusă în gura actorilor de pe scenă ! Unde e limba lui Creangă și a lui Eminescu ? Ce-ar zice Caragiale de aceste expresii noi, cari sunt mai urâte decât cuvintele lui Rică Venturiano, pentru că nu sunt neologisme schilodite, ci triviali sări cari miros a șatră și-a sălaș de lingurari ! Se mai aude și a hali în loc de-a mânca ! Știm că Malherbes nu desprețuia aribagiul halelor, și că Victor Hugo găsea în argint ce s'a născut în Cour des Miracles din jurul lui Notre Dame, isvoare de unde culegea „perle“. Dar simțul artistic al scriitorilor alegea ceea ce strălucea, cum face culegătorul de aur care scoate bucata de metal nobil din pământul noroios, pe când cei ce au pus in circulație cuvintele triviale dela noi, nefiind nici Malherbes, nici Hugo, au pus în piața literară o marfă ce necinstește graiul pitoresc al țăranilor noștri... Se impune o epurație din limba noastră a mitocănismelor cari sunt obscene în trivialitatea lor ca sunet și ca înțeles... Pelronius REFACEREA DUPĂ ÎNFRÂNGERE Ofille novisiuIe din Germania — Importanta id efsige a economicii a Reichului — In timpul imperiului, statele germane s'au folosit mai mult de căile ferate decât de navigațiunea interioară. Abia la sfârșitul secolului trecut, guvernul german s-a gândit la canalele de navigațiune. Rețeaua lor era încă în stare embrionară. In câteva provincii prusiene existau câteva canale de racord în basinul fluviilor, mai ales în jurul Berlinului, și unul ce fusese construit în scop strategic și care este trăsătura de unire dintre Baltica și Marea Nordului. Dar marile căi de navigație interioară cari trebuiau să lege toate bazinele de la Vistula până la Rin, lipseau. In 1901 guvernul prusian recunoscând necesitatea, a prezentat un proect de construcțiune între Rift și Elba. Dar proiectul nu a reușit din motive politice. Cu câțiva ani înaintea războiului, proiectul a reapărut. De data aceasta el a fost acceptat, și în 1914 cea dintâi rețea lega Rinul de Ems. Operațiunile militare, în loc să întrerupă lucrările, le-a accelerat, și ele s-au întins până la Weiser. Astăzi mai rămâne ca ele să atingă Elba și Oderul, Vistula nefiind un program. Prin realizarea acestora, viitorul Germaniei va fi asigurat, căci dacă ar mai surveni o nouă blocadă a porturilor germane, navigațiunea interioară va înlocui cabotajul dealungul coastelor nordului. Binssortasțta e SS vor nav> <?ais>^Se pentru Germania Dar toate aceste căi navigabile nu formează în prezent decât cele dintâi ochiuri izolate ale unei rețele care nu există decât in stare de proiect. Astfel se poate vedea pe o hartă specială, că, afară de canalele de care am vorbit nu se văd la est decât una sau două linii roșii sinuose, și la sud nimic, pe când Franța în întregime este brăzdată de un sistem de canale ramificate pretutindeni. De aceea germanii fac de câteva luni o vie propagandă pentru racordarea Rinului cu Dunărea cu ajutorul Meinului și a unui canal de joncțiune. Construirea acestui racord de o mare importanță va da posibilitatea Germaniei meridionale și marilor centre industriale ale Bavariei, să intre în comunicație directă, de o parte la porturile mării Nordului și de alta cu cele ale mării Negre și Levantului. Proiectul a fost discutat în ultimul timp la München de reprezentanții celor trei societăți, germană, austriacă și ungară, cari își propun să-l realizeze. La congres asistau și ingineri suedezi. Soluțiunea primei probleme este o chestiune vitală pentru Germania. Deocamdată tariful căilor ferate s‘a dublat și s‘a întreit, și el va deveni în curând inabordabil. Cum să se desvolte comerțul în aceste condițiuni ? Cum să se intensifice producțiunile industriale, cari nu sunt in apropierea unei căi navigabile ? Numai prin înființarea acestor căi, și prin întrebuințarea șlepurilor care vor aduce produsele minelor și vor transporta în toate părțile până la frontiere produsele uzinelor, Germania va putea deveni un vast domeniu economic. De altă parte aceasta va însemna și o consecință politică : apropierea anti-separatistă a estului de vest și a nordului de sud. Câi vor sesla căile na Construirea căilor navigabile și amenajarea râurilor pentru utilizarea forțelor motrice, sunt două proiecte cari s-ar putea realiza în acelaș timp. Lucrările vor costa firește un număr respectabil de miliarde. Cele privitoare la racordul Dunării cu Rinul au fost evaluate înainte de război la 680 milioane în aur. Astăzi ar Înseamnă zece miliarde în hârtie, sau un miliard anual într’o perioadă de construcție de zece ani. Cum să se găsească această sumă enormă într‘0 țară ruinată? Nici d. Stinnes n‘ar putea să răspundă. Totuși perspectiva este seducătoare pentru capitaliști. Fondurile lor vor fi bine plasate într-o întreprindere care va putea transporta zece milioane tone de mărfuri pe an prin căile navigabile. Tariful șlepurilor in comparație cu acela al căilor ferate va putea astfel să scadă cheltuelile cu 57 la sută pentru fier, cu 52 la sută pentru cărbuni, cu 56 la sută pentru lemne și 46 la sută pentru produsele agricole. Exploatarea surselor de gniarșgge motrice în ce privește a doua problemă, exploatarea surselor de energie motrice, se interesează în special Bavaria. Aceasta e explicabil, deoarece ea posedă lignit, dar nu are huilă în solul său. Cărbunii de calc are nevoe pentru fabricele sale sunt aduși din Silezia, Sarra și Ruhr. Și dacă astăzi Bavaria suferă de lipsa de combustibil ca de un rău latent, mâine, în urma deriziunilor luate de Aliați, ea va suferi și mai mult. De aceea industria ei nu va intra în stare normală decât în ziua când va substitui cărbunelui natural, huila albă, pe care o are la dispoziție in cantități considerabile. Astfel ea va putea întrebuința turbina obișnuită în cele mai multe din viitoarele sale instalațiuni hidraulice, și în curenții mai slabi, aceea a profesorului Kaplan de la Universitatea din Brünn, a cărui invenție a făcut senzație la congresul inginerilor germani de la Cassel. ZI CU ZI Prima întrunire pe care partidul care a avut meritul de-a face oameni mari pe d-nii Tăzlăoanu și Schuller va fi la băile Buziaș. Se vede că înși și avertescanii simt că au nevoe de băi. Sunt prea pătați. <1* D. Titulescu de abia s’a văzut în concediu, și-a cerut din nou prelungirea lui. Ministrul de fianțe e un incorigibil, căci patima concediilor îl stăpânește. Un scriitor care, spre deosebire de boema literară, are norocul să poată adăuga și numele său particula de, se pronunță categoric pentru amestecul frățesc într-un congres al scrisorilor unguri, nemți, sași, șvabi ai românii. Chestie desigur de apreciere și de sentiment. Dar scriitorul acesta voește să convingă și poate că face bine susținând congresul artiștilor amestecați, și de aceea ca argument dhefts's'o ser'“ ,să nu se pună ps tapet chestiunea patriotismului, căci un Octavian Goga n’ar propune și n’ar patrona un lucru care să fie în contrazicere cu interesele și sentimentele neamului românesc“. Dacă atât arem de spus scriitorul nostru pentru a-și susține părerea putem să-i spunem că procesul său e pierdut în fața bunilor români. S» Dacă aducerea aminte a zilei mari de la care au trecut 5 ani, — a zilei când s’a declarat războiul nostru, e prilej de duioasă și înălțătoare sărbătoare pentru toți românii, —• acea zi pentru „Adevărul“ are și o altă notă sentimentală: ea aduce aminte timpurile fericite când legația rusească punea la dispoziția patrioților de la „Adevărul“ rublele mântuitoare. Ce plăcut era martiriul național și antantismul convins, fin mâinile în casa de bani a Irigației! ! . D. Take Ionescu a declarat că revizuirea tratatelor de pace ar fi cea mai mare nenorocire. Se vede că ministrul nostru de externe s’a gândit cu groază că prin revizuirea Uzitatelor s’ar putea să căpătăm Banatul întreg. Ce sa fac atunci sârba?, s’a întrebat îngrijorat d. Take Ionescu. „EVOLUȚIA" Mosmalul Bolșevismul „evoluează !"... O veste care, venind după dezastrul foametei și epidemiilor ce ucid milioane, de oameni în Rusia sovietică, ne arată adevărata origină a acestei „evoluții“. Amintindu-ne însă de înțeleptul cuvânt „mai bine mai târziu decât niciodată“,să analizăm noua evoluție a bolșevismului, așa cum reiese din cele mai recente manifestări ale conducătorilor sovietiști. In materie economică comunismul a trebuit să facă în ultimile zile, un mare pas înapoi: libertatea complectă a comerțului, înapoierea proprietăților urbane, foștilor stăpănitori, încetarea gratuităței serviciilor publice și o sumă de noui impozite pentru „echilibrarea“ bugetului, — au fost primele efecte ale acestei „mea culpa" făcută de bolșevism. După această primă „evoluție“ telegramele anunță noui și ulrmtoare concesiuni în materie politică. Astfel într-un interview acordat corespondentului din slaga al ziarului „Chicago Tribune", Cicerin a declarat că guvernul sovietic nu numai că renunță la ideia revoluției mondiale dar își recunoaște obligațiile față de străinătate. Mai mult, Internaționala 111-a, acest copil monstruos al bolșevismului, după declarațiile aceluiași Cicerin, are o acțiune revoluționară, ce nu obligă guvernul sovietic, între ea și acest guvern fiind „o mare deosebire". Și pentru a termina acest nesfârșit șir de capitulări, trebue să amintim că Lenin a chemat la Moscova pentru a-i hotăra la o colaborare, pe foștii miniștri în cabinetul socialist al lui Kerenski. Iată unde a dus cei patru ani de intransigență bolșevică, sutele de mii de victime nevinovate căzute pradă setei nestăpânite de sânge și în sfârșit dezastrul total de azi ! Bolșevismul silit să se „adapteze" lasă utopiile la o parte pentru a se transforma complect, rămănăndu-i doar vechea titulatură, ca o amintire a crimelor săvârșite în trecut. Pentru a ajunge la acest rezultat, a trebuit să prefacă Rusia în ruine și situația sovietelor să fie atât de periclitată încât căderea să se apropie cu pași repezi. In ultimul moment, bolșevicii s’au arătat însă oameni practici, au aruncat peste bord principiile spre a ușura nacela sovietică. Crimele săvârșite în trecut nu le vor putea însă arunca, și ele vor atârna greu de picioarele maximalismului, taansformat într-un cuminte minimalism. I L ECOURI a ministerul de aprovizionare al Rusiei care are la conducere pe Maxim Gorki, se petrec lucruri care amintesc vestitele bonuri ale primăriei noastre, Insă cu un caracter ceva tragic. Un înfometat prezentându-se la acest minister pentru obținerea unei cantități de grâu i s’a pus rezoluția ca se da din recolta anilor viitori». Zilele acestea s’a pronunțat la Constantinopol divorțul ex kedivului Abbasililmi și frumoasa sa Sheherazade 1 Kibai care prinsă în mrejele politicei a conspirat contra propriului său soț. Ca și ultimul Abencerat, detronatul iCediv al Egiptului iși plânge dubla sa nenorocire pe malurile Bosforului. Exploratorul colonel Howard Bury face comunicări interesante în ziarul «Times» asupra ascensiunii sale pe muntele Everest. Expedițiunea continuă în mod normal cu toate că exploratorii au pierdut dintre ei pe un alpinist emerit, cu toate efectele grave ale altitudinei asupra organismului și cu toate ploile potopitoare ale Iimalayei. O floră bogată de clematite, iriși și orhidee cari luminează nopțile cu fosforescența lor, îi atrage pe exploratori tot mai sus. Iată o culme care pare mai greu de urcat decât oricare alta ! Sexgenarul Mahut din Sedan a pus capăt zilelor sale, aruncându-se în canalul Toreg. Mahut, își comandase dinnainte coșciugul, și l’a adus acasă, și înainte de saltul final s’a ospătat copios. In ziua de 18 iulie 1821 se năștea în Paris, în apropierea Bursei, Pauline Garcia, marea cântăreață, care, sub numele de Pauline Viardot avea să fie una din personalitățile artistice cele mai de seamă ale secolului al 19-lea. Fiică a lui Manuel Garcia, cântăreț celebru, și soră cu Malibran, incomparabila artistă a cărei glorie melancolică a fost imortalizată de stanțele lui Alfred de Musset, „eile avait de qui tenir". Pentru a caracteriza începuturile muzicale ale Paulinei Viardot, vom împrumuta aprecierea ce i-a inspirat lui Musset, concertul pe care Pauline Garcia l’a dat în 1839, adică înainte de a împlini optsprezece ani. Era prima manifestare publică a talentului sorei lui Malibran. D-ra Garcia se afla în Londra. In aceiași casă, într’un apartament vecin, Lablache dedea lecțiuni unei englezoaice, care tocmai trebuia, sub conducerea profesorului ei, să cânte ceva din Norma. Inevitabil, sfaturile maestrului îi amintiau și felul personal și neîntrecut cum interpretase acel rol La Malibran. Deodată, insă, o voce se auzi, care tulbură pe englezoaică. Pauline Garcia, printr’o coincidență bizară, începuse să cânte Cavatina din Norma. Englezoaica, speriată, a leșinat, putând de abia să strige: „E vocea lui Malibran“, își închipuise că era o fantomă, că Malibrian revenise, și de aceia și-a pierdut cunoștința. Musset adaugă: „II me semble qu’en pareil cas j’aurais été ouvrir la porte au fantome. Im premiere fois que j’cui entendu M-lle Garcia., j’ai cru aussi un peu voir un revenant, mais j’avoue que ce revenant de dix-sept ans m’a inspiré tout autre chose que Venvie de me trouver mal". Și vorbind de asemănarea dintre cele două surori: „C’est le mérne timbre, clair, so-0ire, hardi, ce coup de gosicr espagvol qui a quelque chose de si rude et de si dotix a la fois, et qui produii sur nous une impression a peu prés analogue_ ă la saveur d’un fruit sauvage“ . „Si Pauline Garcia a la voix de sa soeur, eile en a l'âme en mérne temps, et, sans la moindré imitation, c’est le merne génié". Sfaturile lui Musset Concertul Paulinei Viardot a dat prilej lui Musset să se ridice contra exagerațiunilor, de care nu erau lipsiți nici cei mai mari artiști ai timpului. Văzând în sora lui Malibran o artistă de aceiași valoare ca și aceia pe care o cântase în stanțele lui, îi cere să caute a imprima teatrului liric o directivă sănătoasă, pe care numai un geniu muzical își poate permite de a o da. El spune, uvf această privință: „Trebue curaj și energie ca cineva să îndrăznească a vorbi atât de clar, mais quand on s’appelle Garcia, qu’on est soeur de Ninette et fille de Don Juan, on pentrenir un pareil langage“. Debutând într’un moment când avea să lupte, nu numai cu creațiunile altor artiste, dar mai ales cu faima lui Malibran, Pauline Garcia a ieșit victorioasă din prima ei interpretare. Alfred de Musset ne vorbește despre reprezintarea lui Otello la Odeon, ne arată deosebirea dintre eroul Shakespearian și acela al lui Rossini, cel dintâi fiind portretul viu al geloziei, cel de-al doilea simpla poveste a unei copile calomniate și care moare nevinovată. „Nimeni, spune Musset, n’a înțeles mai bine rolul Desdemonei, decât d-ra Garcia. Și este interesant a se arăta deosebirea ce există între cele două surori. Malibran juca pe Desdemona ca Venețiană și eroină; dragostea, mânia, groaza, totul în ea era expansiv; chiar melancolia ei era energică, iar romanța Sălciei isbucnia pe buzele ei ca un lung plânset. S’ar fi spus că punea în acțiune acest cuvânt al lui Otello debarcând și îmbrățișându-șî femeia . O frumoasa mea războinică , și cuvântul acesta mândru trebue să fi plăcut geniului ei arzător. Pauline Garcia, care, de altmintreli, n’a putut vedea pe sora sa jucând decât de câteva ori, a dat rolului întreg un caracter de mare blândețe și de resemnare“. Și mai departe: „Ce n’est plus la belle guerrière c’est une jeime fille qui aime naivement, qui voudrait qu’on lui pardonnat son amour, qui pleure dans lebras de son père au moment même ou il va la maudire, et qui n’a decourage qu’â l’instant de la mort, en ormot, pour citer encore Shakespeare, c’est d’un boute Vautre de la piece „une excellente creature“/ Cita-wa aprecieri Pauline Garcia măritându-se cu Louis Viardot, cunoscut critic de artă, parcurge sub numele de Viardot, cea mai glorioasă carieră artistică a secolului trecut. La moartea Paulinei Viardot, în 1910, când artista ajunsese la vârsta de 89 de ani, Gabriel Fauré publica în „Gigaro“, un articol în care se încerca să caracterizeze marele talent al dispărutei. El spunea: „Prin inteligența ei vastă, printr’un simț artistic, desvoltat în chip minunat de „serioasa ei educație muzicală, de sensibilitatea ei, de fineța ei de pătrundere, nu a fost ea, in nenumărate împrejurări pentru Berlioz, sau pentru Gounod, ori pentru Saint-Saëns, pentru aceia în sfârșit, pe cari îi entuziasma, mai mult decât o interpretă, mai mult decât o sfătuitoare, aproape o colaboratoare?“ Berlioz analizează cu o admirație vibrândă de entuziasm geniul muzical al Paulinei Viardot, aplicat cu pricepere în interpretarea neîntrecută a lui Orfeu, Fidelio și Alcest. Théophile Gautier vorbia, în termenii următori, despre Pauline Viardot: „Le timbre cn est admirable ; ni trop clair ni trop voilé!; Ies tons du médium ont je ne sois quoi de doux et de pénétrant qui remue le coeur, L’étcndue est prodigieuse... la note est toujours attaquée. avec une grande netteté, sans hésitation ni port de voix; cette derniére qualité est rare et précicuse". Dacă ar fi să reproduc tot ce s’a scris și se scrie în continuu despre Pauline Viardot, ar trebui să umplu volume întregi. Atât de copleșitoare este influența artistică a neîntrecutei cântărețe. Puțini din cei cari au auzit-o cântând, mai trăesc astăzi. Totuși geniul ei artistic îi supraviețuește cu aceiași putere ca și în viața ei. Și intrând în salonul nepoatei Pauline Viardot, auzind pe d-na Alice Viardot, reprezintanta vie a talentului bunicei sale, ți se pare că trăești in lumea de visuri, pe care presa o evoacă astăzi cu ocazia centenarului marei artiste. D-na Alice Viardot, un remarcabil talent, posedă, după cum însăși Pauline declara înaintea morței sale, aceleași aptitudini artistice. „Elle est de la familie" spunea dânsa, și nu se înșela, căci d-na Alice Viardot e, și d-sa, o artistă desăvârșită. Concertele sale sânt din cele cari contează în producerile artistice ale Parisului. Mai e nevoe să spun cititorilor că Alice Viardot, fermecătoarea nepoată a Paulinei Viardot, ne aparține întrucâtva prin căsătoria sa cu talentatul Paris, 8 August 1921, poet Cincinat Pavelescu? N. iA.iL scrisori mm CENTENARUL PAULINEI VIARDOT —O familie de mară artistL—La Malitoran— SE °fred de Musset și debut al Paulinei Mirid&t- Podgoria Cine a călătorit în părțile Mureșului de jos, nu se poate să nu fi auzit de „Podgoria Aradului“ sau sa nu fi gustat din nectarul produselor ei. E prea celebră în partea locului pentru ca din primele zile să nu se facă cunoscută. Dacă în județul vecin Hunedoarei viile sunt foarte rare, mici și neînsemnate, din cauza unui teren și a unui climat nepotrivit acestor plantațiuni, apoi în județul Arad viile constituesc o principală ocupațiune a unei mari părți din locuitori, ele sunt o podoabă nu numai pentru părțile ungurene ale țărei, dar pentru întreaga Românie Mare. Plecând din orașul Arad, așezat în câmpie și luând drumul dealungul Mureșului în spre răsărit, cam la o distanță de douăzeci și cinci km., te izbești de primele coline ale munților apuseni. Acest lanț muntos care lasă Aradului da Dr.HJEfS © £ f KETTA ici, colea, pe coastele lui abrupte, să se vadă scheletul de calcar sau granit începe din localitatea Radna și se întinde în semicerc dealungul localităților Paulis, Mineș, Cuvin, Covâșinț, Șiria, Galșa, Musca, Măgiarat, Pâncota și Apatelec. Și jos în câmpie întâlnim în județul Aradului vii, dar adevărata „Podgorie a Aradului“ pe înălțimile și în comunele acestui semicerc muntos se întinde. Pe zeci de kilometri, dealungul drumului de fier ochiul nu vede decât suprafețe imense de țărușe înfipte în mijlocul cărora stau pivnițele încăpătoare de cele mai multe ori cu înfățișare foarte modestă. Cercetând în timp de primăvară de mai multe ori această parte bogată a țărei, atunci când fiecare din țărușii decorați cu diferite semne albe de piatră de var se îmbracă în haina verde a plantei lui Bacus, când poți în sfârșit distinge mai vie podgoriile de restul covorului verde al naturii, am comparat aceste locuri, deși cineva n’ar găsi nici o asemănare, cu regiunea petroliferă din valea Prahovei. In Prahova, din dorința de a utiliza cât mai mult dărnicia în combustibil lichid a pământului, am văzut sonde așezate în marginea drumului, dealungul căei ferate, în curțile oamenilor sau în mijlocul plantațiunilor de arbori fructiferi. Tot așa și aici, pentru a utiliza cât mai mult sucuiiie unui pământ admiranl pentru vița de vie, nu vom vedea nici cutii mari, nici locuri neplantate, sau cu alte plantațiuni decât vie, dealungul drumului de fier sau dealungul șoselei. Satele se găsesc astăzi în mijlocul viilor cari se apropie până în tinda casei. Nici locurile râpoase n’au fost lăsate sterpe. Cu cheltueli mari și cu muncă multă și persistență s’au construit terase tot atât de interesante ca acelea pe cari le-am admirat în Italia, s’a adus pământ și s’au agățat vii acolo unde agenții naturei lăsase altă dată stânca goală. Câtă evlavie, pentru muncă, nu se naște în sufletele acelora cari privesc aceste terase, cu aspect de scări uriașe, chemate să scoată și din stânca aridă, rece și neproductivă nectarul limpede și prețios care constituește bogăția unei întregi regiuni . „Podgoria Aradului“ numără astăzi peste 6000 hectare de viță altoită. In anii șeaptezeci ai veacului trecut, podgoria avea aproape 5500 ha. viță indigenă. Până la ivirea filoxerei în anii 1880, numărul hectarelor plantate cu vie s-a ridicat la 6600. Odată apărută, filoxera face în plantațiunile indigene stricăciuni ne maipomenite. In interval de trei ani de la apariția ei, sunt atacate și distruse mai bine de 200 ha. Zece ani mai târziu, la 1893 întreaga podgorie a Aradului, de mii de hectare, este nimicită. Statul maghiar și-a dat de la început seama de pericolul cel mare care amenința o bogăție atât de însemnată a țărei. El a luat măsuri imediate și severe cari dacă nu au putut să oprească opera destructivă a filoxerei a ajutat în schimb foarte mult pe podgoreni la replantare viilor cu spețe americane. Filoxera a fost descoperită în Ungaria pentru prima oară la Vârșeț ,în anii 1875. Pentru a preîntâmpina dezastrul care avea să urmeze pentru via indigenă statul pune imediat bazele mai multor școale de viticultură, între care se numără și școala de viticultură de la Miniș, înființată în anul 1882. Politica ungurească pentru replantarea viilor se urma după un plan bine studiat care trebuia în sfârșit să-și dea roadele. In fiecare regiune de vii, statul plantează pe întinderi destul de însemnate viță americană. Aceste vii aveau să servească pe deoparte de model podgorenilor izbiți atât de greu și dezorientați tot deodată, iar pe de altă parte serveau drept câmpuri de experiență în care prin observațiuni și studii neîntrerupte se selecționau port-altoii cei mai proprii pentru fiecare regiune de vii. Mai departe statul prin școalele sale de viticultură, aranjează cursuri gratuite de altoire pentru lucrători, pentru podgorenii mari și mici, pentru învățători și preoți, în sfârșit pentru oricare individ dornic să contribuiască cu ceva la refacerea viilor atât de necesară în urma dezastrului pe care îl lăsase în trecerea ei spre răsărit filoxera. N’au lipsit nici viticultori specialiști ambulanți, pe cari statul îî trimetea pretutindeni, chiar în via celor mai modești podgoreni, pentru ca acolo pe loc să ajute cu sfatul și cu fapta pe toți plantatorii cari duceau războiul contra filoxerei. In anul 1894 se înființează, în regiunea de vii de care ne ocupăm, pepinierile statului de la Baratca cu 150 ha. tren de lucru iar doi ani mai târziu se înființează încă o pepinieră la Ciala, cu 500 ha. teren. Aceste două pepiniere trebuiau să altoiască în fiecare an cel puțin zece milioane de vite. Vitele altoite erau apoi împărțite în întreaga țară, căutându-se și pe această vale o replantare cât mai urgentă a viilor distruse. Nici un fel de sacrificiu nu era socotit din partea statului ca prea mare. Statul mijlocește podgorenilor deschidere de credite cu dobândă mică și condițiuni de restituire foarte avantagioase, luând asupra sa garantarea creditelor acordate. Scutește de impozite pe un anumit timp pe podgoreni, cari replantează viile, le ușurează cumpărarea de terenuri proprii culturei viilor, etc., etc. Dar tot în ordinea aflare! celor mai bune și mai noi metode de altoire și de plantare a viei, trebue să amintesc că statul ungar aducea în fiecare an de la 15 Martie până la 15 Mai un specialist viticultor din Montpellier. Acesta însoțit de numeroase lucrătoare franceze a instruit în timp de zece sezoane pe toți viticultorii din diferitele regiuni ale Ungariei. Așa au fost inițiați în metodele moderne de tratare a viilor mai întâi funcționarii și lucratorii pepinierelor statului, cari apoi la rândul lor, după cum am arătat mai sus, au popularizat cunoștințele căpătate în massa mare a podgorenilor și a locuitorilor în general, învățătura primită a prins atât de bine în regiunea podgoriei Aradului, încât locuitorii români și șvabi din partea locului exercită meseria altoire de viță americană ca pe o industrie casnică. Nu sunt puțini locuitori în aceste părți cari produc anual între 3.500.000 altoi, asigurându-și astfel un trai bun pe lângă economii respectabile. Prin astfel de măsuri energice și hotărâte dacă nu s’a putut încă atinge cifra hectarelor de vie plantată înainte de anii optzeci, s’au păstrat totuși viile intr’un procent destul de ridicat față de suprafețele de atunci, cu toate greutățile prin cari au avut să treacă podgorenii. Tratarea viei contra boalelor indigene, cu sulfură de carbon, n’a dat rezultate și nici n’a putut să se răspândească în podgoria Aradului din cauza terenului care lasă fără efecte întrebuințarea acestei metode. Prin replantarea viilor distruse, județul Arad se găsește astăzi în fruntea județelor de peste munți în ceea ce privește producțiunea de vin, iar în ceea ce privește întinderea viilor ocupă locul al doilea fiind întrecut numai de județul Bihor. Asupra felului plantațiunilor și a producțiunei vinului în podgoria Aradului, vom vorbi într’o cronică viitoare.