Viitorul, august 1921 (Anul 15, nr. 4013-4038)

1921-08-31 / nr. 4038

Anul a­ patru-spr­e­ 7­ecelea No. 4038 ABONAMENTE IN ȚARA; IN STREIN AT ATT. In «n . . . . Lei 120 N­ Un an . . . . Lei 210 Sase Ani ... * CO 11 Șase luni ...«120 Trei » ... « 30­0 Trei » . . . * BO 4K gAGIUNI P P­ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc Direct la AdministrițiU ru­ralii, sl­alt Academiei No. 17 si la toți» A?atii­e de piblicititi Manuscriptele nepublicate se distrug REDACȚIA STRADA EDSARD QUINET No. 2 (Vis-a-vis de Hotel Capsa) ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI No 17 Telefoanele: Direcția 51/23­ Redacția si Administrația 4­ 9/21 și 3111 «SfrIif'.VSAUt ■ [UNK] [UNK]­ [UNK]«I.'Illeni­­ ii 7 Mercur! 31 Augus­t_lg £ 1 50 BÜII GUVERNUL­Ui tendințele minorităților In momentul când miniștrii își cedează unii altora interimatele și când băile și vilegiatura, chiamă pe aproape toți consilierii Tronului în locuri mai plăcute decât Capitala Ro­mâniei, se rezolvă cele mai însemnate probleme naționale și de stat, cu mai multă înlesnire și grabă decât s’ar so­luționa numirea un­ui funcționar in­ferior dintr’o administrație oarecare. Astfel se iau hotărâri ce privesc ra­porturile noastre ca stat unitar etnic, față de minorități, după capriciul, in­teresele sau neprevederea — ori toate la un loc*— ale unor miniștri ca d-ni. Groza, Goga ori Take Ionescu. Declarațiunile d-lui P. Groza, des­pre care am vorbit pe larg într-un nu­măr trecut al ziarului nostru, ne a­­rată astfel cum ministrul acesta este foarte satisfăcut că a putut ralia gu­vernul și pe d. general Averescu la ideia sa ca statul român să organizeze­­ partidul sau partidele maghiare ! Am arătat că partidul național ar­delenesc, care avea la spatele lui b­tasia compactă a poporului român, nu a putut să capete sub vechiul re­gim unguresc, și în special de la con­tele Tisza, dreptul de a fi recunoscut ca organ politic reprezentativ, al ar­delenilor. Statul român, însă, sub inspirațiile d-lui Groza, care se arată drept un vrednic imitator al „cântărețului Ar­dealului“, d. Goga merge cu umani­tatea până la naivitatea de-a orga­niza el însuși partidele maghiare de pe teritoriul românesc. Concepția este cu adevărat originală ! O altă problemă pe care au rezol­vat-o cu înlesnire ad-interimii și mi­­niștii în vilegitură, a fost aceea a școlilor confesionale de pe teritoriul românesc Cu o seninătate ce este apanajul celor ce nu caută să se obosească cu studierea adâncită a problemelor com­­plexe, un consiliu de miniștri — ne destăinuește același domn Groza — a hotărât ca să nu se facă nici o deo­sebire între școlile confesionale toate beneficiind de ajutorul statului. Iar alte informații ne vesteau că ajutorul s’a cifrat la 20 milioane, sumă tre­cută în bugetul statului. Chestiunea școlilor confesionale este, însă, ceva mai delicată, de­cât așa cum o văd guvernanții de azi. Ei ar trebui să știe că școala confesio­nală în înțelesul de învățământ sub­ordonat religiei — este contrară atât spiritului public ele la noi, organiză­­rei învățământului românesc și con­stituției, care nu conferă religiei or­todoxe dreptul de a conduce ea în­vățământul, esențialmente laic. Conform tradiției noastre, școlile rămân astfel cu totul deosebite de confesiune, și această largă concepție ne-a pu­s la adăpostul acelor lupte vio­lente dintre învățământ laic și reli­gios, care in alte state, din occident, au produs atâtea zguduiri in viața publică. Neîngăduind deci, școli cu caracter confesional, nici când ele sunt școli românești, suntem oare obligați a au­toriza școli confesionale străine? Și tolerând funcționarea lor, am fi, în al doilea rând, obligați de a le susține bănește ? Dar școlile confesionale străine și lucrul acesta e curios cum așa de u­șor l’au uitat d-nii Groza și Goga! — sunt de fapt instrumentele cele mai proprii prin care șovinismul, și curentele centrifuge ale minorităților se întrețin, susțin și se încurajează. Un caz recent, acela al Episcopu­lui din Timișoara care a refuzat să facă serviciul religios cu ocazia ani­versarei nașterei Regelui României, este un exemplu de modul cum prin biserică se urmărește de către șovi­­niștii minoritari, slăbirea statului no­stru. Ne putem închipui, astfel, ce efect pot avea școlile confesionale, străine, organizate și susținute de statul român, după concepțiile d-lor Groza ori Qoga — miniștri cari dau impresia că fac parte dintr’un cabi­net al României Mari, ca reprezen­tanți ai intereselor maghiare ! Față de aceste manifest­ațiuni ale guvernului în chestiuni atât de gra­ve , de gingașe ce privesc raportu­rile noastre, ca stat unitar, față de minoritățile etnice, suntem în drept a ne arăta toată îngrijorarea posi­bilă. Când minoritățile etnice găsesc în interpretarea clauzelor tratatelor de pace de la Versailles și Trianon, mo­tive de a se considera ca stat în stat, atitudinea guvernului român, atât de încurajatoare, față de ele, consti­­tue un adevărat pericol național. iggaMiiBBgKa^EB^asBBBEBgs^aaaaaHB' NOTE M iticul gresiilor Constatăm de câtva timp o regretabilă tendință de­ a trivializa graiul nostru, care totuși prin savoarea cronicelor și ■prin distilarea scriitorilor ajunsese la o rafinare ce ne făcea pe drept mândri, de el. Astfel cităm, ca titlu de exemplu unele cuvinte ce pătează­ noblețea limbei noas­tre și o trivializează în felul cum o necin­stesc cântecele „improvizate" ale lăuta­rilor. De câtva timp — este­ ne domnii autori ai revistei cu același nume — aud zicându-se „Brambura“, „Nu mă lua așa brambura“. Ce va fi însemnând­­ această expresie ? Macher este un nemțism ce vrea să fie spiritual și glumeț, dar care în fond e­ o importație fără gust ca deșertul rău tra­dus din aceiași limbă. Expresia oribilă „Mă să fie al dracului !“ a avut cinstea să fie pusă în gura actorilor de pe scenă ! Unde e limba lui Creangă și­ a lui E­­minescu ? Ce-ar zice Caragiale de aceste expresii noi, cari sunt mai urâte de­cât cuvintele lui Rică Venturiano, pentru că nu sunt neologisme schilodite, ci triviali sări cari miros a șatră și-a sălaș de lin­gurari ! Se mai aude și a hali în loc de-a mânca ! Știm că Malherbes nu desprețuia ari­­bagiul halelor, și că Victor Hugo găsea în argint ce s'a născut în Cour des Mi­racles din jurul lui Notre Dame, isvoare de unde culegea „perle“. Dar simțul ar­tistic al scriitorilor alegea ceea ce strălu­cea, cum face culegătorul de aur care scoa­te bucata de metal nobil din pământul noroios, pe când cei ce au pus in circula­ție cuvintele triviale dela noi, nefiind nici Malherbes, nici Hugo, au pus în piața li­terară o marfă ce necinstește graiul pi­toresc al țăranilor noștri... Se impune o epurație din limba noas­tră a mitocănismelor cari sunt obscene în trivialitatea lor ca sunet și ca înțeles... Pelronius REFACEREA DUPĂ ÎNFRÂNGERE Ofille novisiuIe din Germania — Importanta id efsige a economicii a Reichului — In timpul imperiului, statele germane s'au folosit mai mult de căile ferate de­cât de navigațiunea interioară. Abia la sfârșitul secolului trecut, guver­nul german s-a gândit la canalele de na­­vigațiune. Rețeaua lor era încă în stare embri­onară. In câteva provincii pru­siene exis­tau câteva canale de racord în basinul fluviilor, mai ales în­ jurul Berlinului, și unul ce fusese construit în scop stra­tegic și care este trăsătura de unire dintre Baltica și Marea Nordului. Dar marile căi de navigație interioară cari trebuiau să lege toate bazinele de la Vis­tula până la Rin, lipseau. In 1901 guver­nul prusian recunoscând necesitate­a, a prezentat un proect de construcțiune în­tre Rift și Elba. Dar proiectul nu a reușit din motive politice. Cu câțiva ani înaintea războiului, pro­iectul a reapărut. De data aceasta el a fost acceptat, și în 1914 cea dintâi rețea lega Rinul de Em­s. Operațiunile mili­tare, în loc să întrerupă lucrările, le-a accelerat, și ele s-au întins până la We­iser. Astăzi mai rămâne ca el­e să atingă Elba și Oderul, Vistula nefiind un pro­gram. Prin realizarea acestora, viitorul Ger­maniei va fi asigurat, căci dacă ar mai surveni o nouă blocadă a porturilor ger­mane, navigațiunea interioară va înlocui­ cabotajul dealungul coastelor nordului. Binssortasțta e SS vor nav­> <?ais>^Se pentru Germania Dar toate aceste căi navigabile nu for­mează în prezent de­cât cele dintâi ochiuri izolate ale unei rețele care nu există de­cât in stare de proiect. Astfel se poate vedea pe o hartă specială, că, afară de canalele de care am vorbit nu se văd la est decât una sau două linii roșii sinu­­ose, și la sud nimic, pe când Franța în întregime este brăzdată de un sistem de canale ramificate pretutindeni. De aceea germanii fac de câteva luni o vie pro­pagandă pentru racordarea Rinului cu Dunărea cu ajutorul Meinului și a unui canal de joncțiune. Construirea acestui racord de o mare importanță va da posi­bilitatea Germaniei meridionale și mari­­lor centre industriale ale Bavariei, să in­tre în comunicație directă, de o parte la porturile mării Nordului și de alta cu cele ale mării Negre și Levantului. Proiectul a fost discutat în ultimul timp la München de reprezentanții celor trei societăți, germană, austriacă și ungară, cari își propun să-l realizeze. La congres asistau și ingineri suedezi. Soluțiunea primei probleme este o ches­tiune vitală pentru Germania. Deocam­dată tariful căilor ferate s‘a dublat și s‘a întreit, și el va deveni în curând inabor­dabil. Cum să se desvolte comerțul în a­­ceste condițiuni ? Cum să se intensifice producțiu­nile industriale, cari nu sunt in apropierea unei căi navigabile ? Numai prin înființarea acestor căi, și prin în­trebuințarea șlepurilor care vor aduce pro­dusele minelor și vor transporta în toate părțile până la frontiere produsele uzi­nelor, Germania va putea deveni un vast domeniu economic. De altă parte a­ceasta va însemna și o consecință politică : a­­propierea anti-separatistă a estului de vest și a nordului de sud. Câi vor sesla căile na­ Construirea căilor navigabile și amen­a­­jarea râurilor pentru utilizarea forțelor motrice, sunt două­ proiecte cari s-ar pu­tea realiza în acelaș timp. Lucrările vor costa firește un număr respectabil de mi­liarde. Cele privitoare la racordul Dună­rii cu Rinul au­ fost evaluate înainte de război la 680 milioane în aur. Astăzi ar Înseamnă zece miliarde în hârtie, sau un miliard anual într’o perioadă de construc­ție de zece ani. Cum să se găsească a­­ceastă sumă enormă într‘0 țară ruinată? Nici d. Stinnes n‘ar putea să răspundă. Totuși perspectiva este seducătoare pen­tru capitaliști. Fondurile lor vor fi bine plasate într-o întreprindere care va putea transporta zece milioane tone de măr­furi pe an prin căile navigabile. Tari­ful șlepurilor in comparație cu acela al căilor ferate va putea astfel să scadă chel­tuelile cu 57 la sută pentru fier, cu 52 la sută pentru cărbuni, cu 56 la sută pen­tru lemne și 46 la sută pentru produsele agricole. Exploatarea surselor de gniarșgge motrice în ce privește a doua problemă, exploa­tarea surselor de energie motrice, se in­teresează în special­ Bavaria. Aceasta e explicabil, deoarece ea posedă lignit, dar nu are huilă în solul său. Cărbunii de calc are nevoe pentru fabricele sale sunt aduși din Si­lezi­a, Sarra și Ruhr. Și dacă astăzi Bavaria suferă de lipsa de combustibil ca de un rău latent, mâine, în urma deriziunilor luate de Aliați, ea va suferi și mai mult. De aceea industria ei nu va intra în stare normală decât în ziua când va substitui cărbunelui natural, huila albă, pe care o are la dispoziție in cantități considerabile. Astfel ea va pu­tea întrebuința turbina obișnuită în cele mai multe din viitoarele sale instalați­­uni hidraulice, și în curenții mai slabi, aceea a profesorului Kaplan de la Univer­sitatea din Brünn, a cărui invenție a fă­cut senzație la congresul inginerilor ger­mani de la Cassel. ZI CU ZI Prima întrunire pe care partidul care a avut meritul de-a face oa­meni mari pe d-nii Tăzlăoanu și Schuller va fi la băile Buziaș. Se vede că înși și avertescanii simt că au nevoe de băi. Sunt prea pătați. <1* D. Titulescu de abi­a s’a văzut în concediu, și-a cerut din nou prelun­girea lui. Ministrul d­e f­ianțe e un incorigibil, căci patima concediilor îl stăpânește.­­ Un scriitor care, spre deosebire de boema literară, are norocul să poată adăuga și numele său parti­cula de, se pronunță­ categoric pen­tru­ amestecul frățesc într-un con­gres al scrisorilor unguri, nemți, sași, șvabi ai românii. Chestie desigur de apreciere și de sentiment. Dar scriitorul acesta vo­­ește să convingă și po­a­te că face bine susținând congresul artiștilor amestecați, și de aceea ca argument dhefts's'o ser'“­­ ,să nu se pună ps tapet chestiunea patriotismului, căci un Octavian Goga n’ar propune și n’ar patrona un lucru care să fie în contrazicere cu interesele și senti­mentele neamului românesc“. Dacă atât arem de spus scriitorul nostru pentru a-­și susține părerea putem să-i spunem că procesul său e pierdut în fața bunilor români. S» Dacă aducerea aminte a zilei mari de la care au trecut 5 ani, — a zilei când s’a declarat războiul nostru, e prilej de duioasă și înălțătoare săr­bătoare pentru toți românii, —• acea zi pentru „Adevărul“ are și­ o altă notă sentimentală: ea aduce aminte timpurile fericite când legația ru­sească punea la dispoziția patrioților de la „Adevărul“ rublele mântui­toare. Ce plăcut era martiriul național și antantismul convins, fin­ mâinile în casa de bani a Irigației! ! . D. Take Ionescu a declarat că re­vizuirea tratatelor de pace ar fi cea mai mare nenorocire. Se vede că mi­nistrul nostru de externe s’a gândit cu groază că prin revizuirea Uzitate­lor s’ar putea să căpătăm Banatul întreg. Ce sa fac atunci sârba?, s’a întrebat îngrijorat d. Take Ionescu. „EVOLUȚIA" Mosmalu­l Bolșevismul „evoluează !"... O ves­te care, venind după dezastrul foa­metei și epidemiilor ce ucid milioane, de oameni în Rusia sovietică,­­­ ne arată adevărata origină a acestei „e­­voluții“. Amintindu-ne însă de înțe­leptul cuvânt „mai bine mai târziu decât nici­odată“,să analizăm noua e­­volu­ție a bolșevismului, așa cum re­­iese din cele mai recente manifestări ale conducătorilor sovietiști. In materie economică comunismul a trebuit să facă în ultimile zile, un mare pas înapoi: libertatea complec­tă a comerțului, înapoierea proprietă­ților urbane, foștilor stăpănitori, în­cetarea gratuităței serviciilor publice și­ o sumă de noui impozite pentru „e­­chilibrarea“ bugetului, — au fost pri­mele efecte ale acestei „mea culpa" făcută de bolșevism. După această primă „evoluție“ te­legramele anunță noui și ulrmtoare concesiuni în materie politică. Ast­fel într-un interview acordat cores­pondentului din slaga al ziarului „Chicago Tribune", Cicerin a decla­rat că guvernul sovietic nu numai că renunță la ideia revoluției mondiale dar își recunoaște obligațiile față de străinătate. Mai mult, Internaționala 111-a, acest copil monstruos al bolșe­vismului, după declarațiile aceluiași Cicerin, are o acțiune revoluționară, ce nu obligă guvernul sovietic, între ea și acest guvern fiind „o mare deo­sebire". Și pentru a termina acest ne­sfârșit șir de capitulări, trebue să a­­mintim că Lenin a chemat la Mos­cova pentru a-i hotăra la o colabora­re, pe foștii miniștri în cabinetul so­cialist al lui Kerenski. Iată unde a dus cei patru ani de in­transigență bolșevică, sutele de mii de victime nevinovate căzute pradă se­tei nestăpânite de sânge și în sfârșit dezastrul total de azi ! Bolșevismul silit să se „adapteze" lasă utopiile la o parte pentru a se transforma com­­plect, rămănăndu-i doar vechea titu­latură, ca o amintire a crimelor să­vârșite în trecut. Pentru a ajunge la acest rezultat, a­ trebuit să prefacă Rusia în ruine și situația sovietelor să fie atât de periclitată încât căde­rea să se apropie cu pași repezi. In ultimul moment, bolșevicii s’au arătat însă oameni practici, au arun­cat peste bord principiile spre a u­­șura nacela sovietică. Crimele săvâr­șite în trecut nu le vor putea însă a­­runca, și ele vor atârna greu de pi­cioarele maximalismului, taansformat într-un cuminte minimalism. I L ECOURI a ministerul de aprovizionare al Rusiei care are la conducere pe Maxim Gorki, se petrec lucruri care amintesc ves­titele bonuri ale primăriei noastre, Insă cu un caracter ceva tragic. Un înfometat prezentându-se la acest minister pentru obținerea unei cantități de grâu i s’a pus rezoluția ca se da din re­colta anilor viitori». Z­ilele acestea s’a pronunțat la Constan­­tinopol divorțul ex­ kedivului Abbas­­ililmi și frumoasa sa Sheherazade 1 Ki­bai care prinsă în mrejele politicei a con­spirat contra propriului său soț. Ca și ultimul Abencerat, detronatul iCe­­div al Egiptului iși plânge dubla sa neno­rocire pe malurile Bosforului. E­xploratorul colonel Howard Bury face comunicări interesante în ziarul «Ti­mes» asupra ascensiunii sale pe mun­­tele Everest. Ex­ped­iți­unea continuă în mod normal cu toate că exploratorii au pierdut dintre ei pe un alpinist emerit, cu toate efectele grave ale altitudinei asupra organismului și cu toate ploile potopitoare ale Ii­malayei. O floră bogată de clema­­tite, iriși și orhidee cari­ luminează nop­țile cu fosforescența lor, îi atrage pe ex­ploratori tot mai sus. Iată o culme care pare mai greu de ur­cat decât ori­care alta ! S­exgenarul Mahut din Sedan a pus ca­păt zilelor sale, aruncându-se în­ ca­nalul Toreg. Mahut, își­ comandase dinnainte coșciugul, și l’a adus acasă, și înainte de saltul final s’a ospătat copios. In ziua de 18 iulie 1821 se năștea în Paris, în apropierea Bursei, Pauli­ne Garcia, marea cântăreață, care, sub numele de Pauline Viardot avea să­ fie una din personalitățile artisti­ce cele mai de seamă ale secolului al 19-lea. Fiică a lui Manuel Garcia, cân­tăreț celebru, și soră cu Malibran, in­comparabila artistă a cărei glorie me­lancolică a fost imortalizată de stan­țele lui Alfred de Musset, „eile avait de qui tenir". Pentru a caracteriza începuturile muzicale ale Paulinei Viardot, vom­ împrumuta aprecierea ce i-a inspirat lui Musset, concertul pe care Pauline Garcia l’a dat în 1839, adică înainte de a împlini optsprezece ani. Era pri­ma manifestare publică a talentului sorei lui Malibran. D-ra Garcia se afla în Londra. In aceiași casă, într’un apartament ve­cin, Lablache dedea lecțiuni unei en­glezoaice, care tocmai trebuia, sub conducerea profesorului ei, să cânte ceva din Norma. Inevitabil, sfaturi­le maestrului îi amintiau și felul per­sonal și neîntrecut cum interpretase acel rol La Malibran. De­odată, insă, o voce se auzi, care tulbură pe en­glezoaică. Pauline Garcia, printr’o coincidență bizară, începuse­ să cânte Cavatina din Norma. Englezoaica, speriată, a leșinat, putând de abia să strige: „E vocea lui Malibran“, își închipuise că era o fantomă, că Ma­­librian revenise, și de aceia și-a pier­dut cunoștința. Musset adaugă: „II me semble qu’en pareil cas j’aurais été ouvrir la porte au fantome. Im premiere fois que j’cui entendu M-lle Garcia., j’ai cru aussi un peu voir un revenant, mais j’avoue que ce revenant de dix-sept ans m’a inspiré tout autre chose que Venvie de me trouver mal". Și vor­bind de asemănarea dintre cele două surori: „C’est le mérne timbre, clair, so-0ire, hardi, ce coup de gosicr espa­­gvol qui a quelque chose de si rude et de si dotix a la fois, et qui produii sur nous une impression a peu prés analogue_ ă la saveur d’un fruit sau­vage“ . „Si Pauline Garcia a la voix de sa soeur, eile en a l'âme en mérne temps, et, sans la moindré imitation, c’est le merne génié". Sfaturile lui Musset Concertul Paulinei Viardot a dat prilej lui Musset să se ridice contra exagerațiunilor, de care nu erau lip­siți nici cei mai mari artiști ai tim­pului. Văzând în sora lui Malibran o artistă de aceiași valoare ca și aceia pe care o cântase în stanțele lui, îi ce­re să caute a imprima teatrului liric o directivă sănătoasă, pe care numai un geniu muzical își poate permite de­ a o da. El spune, uvf această pri­vință: „Trebue curaj și energie ca ci­neva să îndrăznească a vorbi atât de clar, mais quand on s’appelle Garcia, qu’on est soeur de Ninette et fille de Don Juan, on pent­renir un pareil lan­gage“. Debutând într’un moment când a­­vea să lupte, nu numai cu creațiunile altor artiste, dar mai ales cu faima lui Malibran, Pauline Garcia a ieșit victorioasă din prima ei interpretare. Alfred de­­ Musset ne vorbește despre reprezintarea lui Otello la Odeon, ne arată deosebirea dintre eroul Shakes­pearian și acela al lui Rossini, cel dintâi fiind portretul viu al geloziei, cel de-al doilea simpla poveste a u­­nei copile calomniate și care moare nevinovată. „Nimeni, spune Musset, n’a înțeles mai bine rolul Desdemonei, decât d-ra Garcia. Și este interesant a se arăta deosebirea ce există între cele două surori. Malibran juca pe Des­­demona ca Venețiană și eroină; dra­gostea, mânia, groaza, totul în ea era expansiv; chiar melancolia ei era e­­nergică,­ iar romanța Sălciei isbucnia pe buzele ei ca un lung plânset. S’ar fi spus că punea în acțiune acest cu­vânt al lui Otello debarcând și îm­­­brățișându-șî femeia . O frumoasa mea războinică , și cuvântul acesta mândru trebue să fi plăcut geniului ei arzător. Pauline Garcia, care, de altmintreli, n’a putut vedea pe­­ sora sa jucând decât de câteva ori, a dat rolului întreg un caracter de mare blândețe și de resemnare“. Și mai de­parte: „Ce n’est plus la belle guerrière c’est une jeime fille qui aime naive­­ment, qui voudrait qu’on lui pardon­­nat son amour, qui pleure dans le­­bras de son père au moment mêm­e ou­ il va la maudire, et qui n’a de­cou­­­rage qu’â l’instant de la mort, en or­mot, pour citer encore Shakespeare, c’est d’un bout­e Vautre de la piece „une excellente creature“/ Cita-wa aprecieri Pauline Garcia măritându-se cu Louis Viardot, cunoscut critic de artă, parcurge sub numele de Vi­­ardot, cea mai glorioasă carie­ră ar­tistică a secolului trecut. La moartea Paulinei Viardot, în 1910, când artista ajunsese la vârsta de 89 de ani, Gabriel Fauré publica în „Gigaro“, un articol în care se încerca să caracterizeze ma­rele talent al dispărutei. El spunea: „Prin inteligența ei vastă, printr’un simț artistic, desvoltat în chip mi­nunat de „serioasa ei educație mu­zicală, de sensibilitatea ei, de fineța ei de pătrundere, nu a fost ea, in ne­numărate împrejurări pentru Ber­lioz, sau pentru Gounod, ori pen­tru Saint-Saëns, pentru aceia în­­ sfâr­șit, pe cari îi entuziasma, mai mult decât o interpretă, mai mult decât o sfătuitoare, aproape o colaboratoa­re?“ Berlioz analizează cu o admirație vibrândă de entuziasm geniul muzi­cal al Paulinei Viardot, aplicat cu pri­cepere­­ în interpretarea neîntrecută a lui Orfeu, Fidelio și Alcest. Théophile Gautier vorbia, în ter­menii următori, despre Pauline Viar­dot: „Le timbre cn est admirable ; ni trop clair ni trop voilé!; Ies tons du médium ont je ne sois quoi de doux et de pénétrant qui remue le coeur, L’étcndue est prodigieuse... la note est toujours attaquée. avec une grande netteté, sans hésitation ni port de voix; cette derniére qualité est rare et précicuse". Dacă ar fi să reproduc tot ce s’a scris și se scrie în continuu despre Pauline Viardot, ar trebui să umplu volume întregi. Atât de copleșitoare este influența artistică a neîntrecu­tei cântărețe. Puțini din cei cari au auzit-o cân­tând, mai trăesc astăzi. Totu­și geniul ei artistic îi supraviețuește cu ace­iași putere ca și în viața ei. Și intrând în salonul nepoatei Pau­line­ Viardot, auzind pe d-na Alice Viardot, reprezintanta vie a talentu­lui bunicei sale, ți se pare că trăești in lumea de visuri, pe care presa o evoacă astăzi cu ocazia centenarului marei artiste. D-na Alice Viardot, un remarcabil talent, posedă, după cum însăși Pau­line declara înaintea morței sale, a­­celeași aptitudini artistice. „Elle est de la familie" spunea dânsa, și nu se înșela, căci d-na Alice Viardot e, și d-sa, o artistă desăvârșită. Concer­tele sale sânt din cele cari contează în producerile artistice ale Parisului. Mai e nevoe să spun cititorilor că Alice Viardot, fermecătoarea nepoată a Paulinei Viardot, ne aparține întru­câtva prin căsătoria sa cu talentatul Paris, 8 August 1921, poet Cincinat Pavelescu? N. iA.iL scrisori mm CENTENARUL PAULINEI VIARDOT —O familie de mară artistL—La Malitoran­— SE °­fred de Musset și debut al Paulinei Mirid&t- Podgoria Cine a călătorit în părțile Mure­șului de jos, nu­ se poate să nu fi au­­­zit de „Podgoria Aradului“ sau sa nu fi gustat din nectarul produselor ei. E prea celebră în partea locului pentru ca din primele zile să nu se facă cunoscută. Dacă în județul vecin Hunedoarei viile sunt foarte rare, mici și neînsemnate, din cauza unui teren și a unui climat nepotrivit a­­cestor plantațiuni, apoi în județul A­­rad viile constituesc o principală o­­cupațiune a unei mari părți din locui­tori, ele sunt o podoabă nu numai pentru părțile ungurene ale țărei, dar pentru întreaga Românie Mare. Plecând din orașul Arad, așezat în câmpie și luând drumul dealungul Mu­reșului în spre răsărit, cam la o dis­tanță de douăzeci și cinci k­m., te iz­bești de primele coline ale munților apuseni. Acest lanț muntos care lasă Aradului da Dr.­­HJEfS © £ f K­ETTA ici, colea, pe coastele lui abrupte, să se vadă scheletul de calcar sau granit începe din localitatea Radna și se în­tinde în semicerc dealu­ngul localită­ților Paulis, Mineș, Cuvin, Covâșinț, Șiria, Galșa, Musca, Măgiarat, Pân­­cota și Apatelec. Și jos în câmpie întâlnim în județul Aradului vii, dar adevărata „Podgorie a Aradului“ pe înălțimile și în comunele acestui se­micerc muntos se întinde. Pe zeci de kilometri, dealungul drumului de fier ochiul nu vede de­cât suprafețe imen­se de țărușe înfipte în mijlocul căro­ra stau pivnițele încăpătoare de cele mai multe ori cu înfățișare foarte mo­destă. Cercetând în timp de primăvară de mai multe ori această parte boga­tă a țărei, atunci când fiecare din ță­rușii decorați cu diferite semne albe de piatră de var se îmbracă în haina verde a plantei lui Bacus, când poți în sfârșit distinge mai vie podgorii­le de restul covorului verde al natu­rii, am comparat aceste locuri, deși cineva n’ar găsi nici o asemănare, cu regiunea petroliferă din valea Pra­hovei. In Prahova, din dorința de a utiliza cât mai mult dărnicia în com­bustibil lichid a pământului­, am vă­zut sonde așezate în marginea dru­mului, dealungul căei ferate, în curți­le oamenilor sau în mijl­ocul planta­­țiunilor de arbori fructiferi. Tot așa și aici, pentru a utiliza cât mai mult sucuiiie unui pământ admiranl pen­tru vița de vie, nu vom vedea nici cutii mari, nici locuri neplantate, sau cu alte plantațiuni de­cât vie, dea­lungul drumului­ de fier sau dealun­­gul­ șoselei. Satele se găsesc astăzi în mijlocul viilor cari se apropie până în tinda casei. Nici locurile râpoase n’au fost lăsate sterpe. Cu cheltueli mari și cu muncă multă și persistență s’au construit terase tot atât de inte­resante ca acelea pe cari le-am admi­rat în Italia, s’a adus pământ și s’au agățat vii acolo unde agenții naturei lăsase altă dată stânca goală. Câtă evlavie, pentru muncă, nu se naște în sufletele a­celora­ cari privesc­ aceste terase, cu aspect de scări uriașe, che­­­mate să scoată și­ din stânca aridă,­ rece și neproductivă nectarul limpe­­­de și prețios care constituește bogă­ția unei întregi regiuni . „Podgoria Aradului“ numără as­tăzi peste 6000 hectare de viță altoi­tă. In anii șeaptezeci ai veacului tre­cut, podgoria avea aproape 5500 ha. viță indigenă. Până la ivirea filoxe­rei în anii 1880, numărul hectarelor plantate cu vie s-a ridicat la 6600. O­­dată apărută, filoxera face în planta­­țiunile indigene stricăciuni ne mai­po­menite. In interval de trei ani de la apariția ei, sunt atacate și distruse mai bine de 200 ha. Zece ani mai târziu, la 1893 întreaga podgorie a Aradului, de mii de hectare, este ni­micită. Statul m­aghiar și-a dat de la început seama de pericolul cel mare care amenința o bogăție atât de în­semnată a țărei. El a luat măsuri i­­mediate și severe cari dacă nu au pu­tut să oprească opera destructivă a filoxerei a ajutat în­­ schimb foarte mult pe podgoreni la replantare­­ vi­ilor cu spețe americane. Filoxera a fost descoperită în Ungaria pentru prima oară la Vârșeț ,în­ anii 1875. Pentru a preîntâmpina dezastrul care avea să urmeze pentru via indigenă statul pune imediat bazele mai mul­tor școale de viticultură, între care se numără și școala de viticultură de la Miniș, înființată în anul 1882. Poli­tica ungurească pentru replantarea vi­ilor se urma după un plan bine stu­diat care trebuia în sfârșit să-și dea roadele. In fiecar­e regiune de vii, sta­tul plantează pe întinderi destul de însemnate viță americană. Aceste vii aveau să servească pe deoparte de model podgorenilor izbiți atât de greu și dezorientați tot deodată, iar pe de altă parte serveau drept câm­puri de experiență în care prin ob­­servațiuni și studii­­ neîntrerupte se selecționau port-altoii cei mai proprii pentru fiecare regiune de vii. Mai departe statul prin școalele sale de viticultură, aranjează cursuri gratui­te de altoire pentru lucrători, pentru podgorenii mari și mici, pentru învă­țători și preoți, în sfârșit pentru ori­care individ dornic să contribuiască cu ceva la refacerea viilor atât de necesară în urma dezastrului pe care îl lăsase în trecerea ei spre răsărit filoxera. N’au lipsit nici viticultori specia­­liști­ ambulanți, pe cari statul îî tri­metea pretutindeni, chiar în via celor mai modești podgoreni, pentru ca a­­colo pe loc să ajute cu sfatul și cu fapta pe toți plantatorii cari duceau războiul contra filoxerei. In anul 1894 se înființează, în re­giunea de vii de care ne ocupăm, pe­pinierile statului de la Baratca cu 150 ha. tren de lucru iar doi ani mai târziu se înființează încă o pepinieră la Ciala, cu 500 ha. teren. Aceste două pepiniere trebuiau să altoiască în fiecare an cel puțin zece milioane de vite. Vitele altoite erau apoi îm­părțite în întreaga țară, căutându-se și pe această vale o replantare cât mai urgentă a viilor distruse. Nici un fel de sacrificiu nu era so­cotit din partea statului ca prea ma­re. Statul mijlocește podgorenilor deschidere de credite cu dobândă mică și condițiuni de restituire foar­te avantagioase, luând asupra sa ga­rantarea creditelor acordate. Scutește de impozite pe un anumit timp pe­ pod­goreni, cari replantează viile, le ușu­rează cumpărarea de terenuri proprii culturei viilor, etc., etc. Dar tot în ordinea aflare! celor mai bune și mai noi metode de altoire și de plantare a viei, trebue să amintesc că statul ungar aducea în fiecare an de la 15 Martie până la 15 Mai un specialist viticultor din Montpellier. Acesta însoțit de numeroase lucră­toare franceze a instruit în timp de zece sezoane pe toți viticultorii din diferitele regiuni ale Ungariei. Așa au fost inițiați în metodele moderne de tratare­ a viilor mai întâi funcțio­narii și lucratorii pepinierelor sta­­­tului, cari apoi la rândul lor, după cum am arătat mai sus, au populari­zat cunoștințele căpătate în massa mare a podgorenilor și a locuitorilor în general, învățătura primită a prins­ atât de bine în regiunea podgoriei A­­­radului, în­cât locuitorii români și­ șvabi din partea locului exercită me­seria altoire­ de viță americană ca pe o industrie casnică. Nu sunt puțini locuitori în aceste părți cari produc anual între 3.500.000 altoi, asigu­­rându-și astfel un trai bun pe lângă economii respectabile. Prin astfel de măsuri energice și hotărâte dacă nu s’a putut încă atin­ge cifra hectarelor de vie plantată înainte de anii optzeci, s’au păstrat totuși viile intr’un procent destul de ridicat față de suprafețele de atunci, cu toate greutățile prin cari au avut să treacă podgorenii. Tratarea viei contra boalelor in­digene, cu sulfură de carbon, n’a dat rezultate și nici n’a putut să se răs­pândească în podgoria Aradului din cauza terenului care lasă fără efecte întrebuințarea acestei metode. Prin replantarea viilor distruse, județul Arad se găsește astăzi în fruntea județelor de peste munți în ceea ce privește producțiunea de vin, iar în ceea ce privește întinderea vii­lor ocupă locul al doilea fiind între­cut numai de județul Bihor. Asupra felului plantațiunilor și a producțiu­­nei vinului în podgoria Aradului, vom vorbi într’o cronică viitoare.

Next