Viitorul, august 1922 (Anul 16, nr. 4314-4337)

1922-08-26 / nr. 4335

Unui al patru­spre­zecelea No. 43** 1 ÎL »dis lern î lei it in MwMI AEOKAMEKTE­­N ÎAFA In streinătate La ORAȘE LA PAT! Cd cd , . 560 lei L’d an , . í'lO lei I ITS lei Șa*e luci .110 » I jO I Trei luni . £Ö » I 45 * Șs*e Ioni. Trei luni. £80 140 REDACȚIA ADMINISTRAȚIA STB. EDGARD QUINET No. 2 -----­ (Vis-â-vls do Hotel Capi») STRADA ACADEMIEI No. 17 Tibiranitit Direcția 11/23; Beeactie șl AdaUalatrafla 41/22 șl S/ll ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administrația statului strada Academiei No. 17 ți la toate Agențiile de publicitate Mansacriptele nepublicate se distrug Sâmbătă 20 stugwat 19âa 11CI a.in tui 2 Hl­tu. Ii Sh­tlHW mism PROGRAMUL“ wniron­” din AlRa-lu­lia „Cetatea marelui Voevod“ — cum o numește oficiosul partidu­lui national când își mai aminte­ște de istoria românească și de „regățeanul“ Mihai­ Viteazul —, va vedea în sfârșit congresul na­ționaliștilor, dacă o nouă amâna­re sine die nu se va anunța pe neașteptate.... In orice caz însă, pentru conducerea partidului na­tional, faptul că s’a dat o circula­ră organizațiilor­­ județene și s'a fixat luna în care se va tine con­gresul, este un mare progres ce denotă o perseverentă educație a voinței. Mai mult, oficiosul națio­nalist dă în linii largi, — foarte largi —, programul dezbaterilor, ceiace este un adevărat miracol, cunoscută fiind concepția ultra „democratică“ de până acum că numai partidele „oligarhice“ se folosesc de „momeatal“ programu­lui, democrația adevărată având suficientă garanție în oamenii ce o compun. Programul dezbaterilor congre­sului naționalist are însă puncte ce răsplătesc osteneala unei ana­lize. Așa se va cere la Alba-lulia punerea României întregite pe „temeiuri consti­tuțional­e“ și „res­pectarea legilor“. De către cine se va cere aceasta . De către acei cari au călcat și Constituția și legile, refuzând lupta regală par­lamentară și dedându-se la agita­țiuni contra Coroanei și contra u­­nității de Stat. Se va mai cere la Alba-Iulia „desființarea partidelor oligarhi­ce susținute în mod artificial prin note de teroare“. Socoteala e deci simplă —, socoteală „de brânză“ cum ar spune d. N. Iorga, — se desființează toate partidele oli­garhice, adică toate acele ce nu ■ intră în vederile d-lor Vaida-t Bon­­te­scu. Cine va aduce 1 arin de geni­re acest mare postulat al Congre­sului naționalist, si dela cine se va cere „desființarea“, programul evită să se pronunțe. Bănuim însă că d. Vaida va cere pentru îndeplinirea acestui deziderat de­mocratic, concursul fostei jandar­merii maghiare, azi pensionată. Mai mult, pentru a nu distruge fără a clădi nimic în loc, condu­cerea partidului naționalist de­cretează : .Dispariția acestor grupări anacronice, îngrămădite în păcatele sistemului de politică bizantină este o necesitate tot a­­tât de urgentă, ca și înjghebarea de noi form­ațiuni, răsărite din atmosfera unei democrații adevă­rate, plămădite din frământările marelui război­ o." Deci d. Va Ha et comp., e hotă­rât să înjghebe noi formațiuni „democratice“, ca și cum o forma­țiune politică ar fi o afacere, o Bancă­ Agrară oarecare, și ar pu­tea izvora din necesitățile electo­rale ale grupărei naționaliste ce se simte azi atât de izolată. Conducerea șovăelnică a parti­dului național nici acum nu pri­cepu că un partid pol­it­ic răspunde , unei necesități de Stat, că nu poate fi­­ desființat sau creiat prin voința adversarilor sau pri­etenilor și dacă este să dispară, aceasta se întâmplă când nu mai corespunde unei nevoi sau este dus la prăpastie de conducători, după cum se va întâmpla într’un vi­tor apropiat cu resturile parti­dului urei regionale, oricâte con­­grese ar mai face. Mai departe programul C arată că „Coroana va trebui ferită de luptele politice“. Lăsând la o parte faptul că însăși aducerea în dez­baterile unui congres de partid, a unei calomnii debitate de zia­rele de scandal constitue o ofensă la adresa Coroanei — trebuie să amintim că conducerea partidului național a fost acela care a tole­rat atacurile și instigat contra Dinastiei — dovadă atitudinea o­­ficioaselor acelui partid —, cău­tând să acrediteze neadevărurile presei venale, pe cari azi le pune în discuție ca o supremă ofensă, în Alba-Iulia, cetatea Incoronă­­rei. In sfârșit ultimul punct al „ma­relui“ program naționalist dă so­luția în chestiunile economice în­­tr’o scurtă formulă: „fluctuațiile monedei sunt datorite raporturi­lor ușuratice cu streinii deci se impune mai multă seriozitate și mai mult oecide”Valista în aceste raporturi“. Deși mir­că în­ timpul guvernărei d-lui Vaida, când samsarul Kirschen făcea­­„serioa­­sa“ legătură cu streinătatea,­­oc­cidentul avea multe­­ motive să­ aibă încredere în noi. Azi­­ când­­ miniștrii țâței au tratat și obți­nut consolidarea bonurilor de fi­ * taur, și când leul s’a ureat —,f. streinăta­tea nu mai are încredere în noi! O astfel de argumentare poate fi primită doar de cei doi mari financiari ai partidului na­țional, d-nii Aurel Vlad și Bon­­tescu. Cu acest program va începe ac­ti­tivitatea congresului naționalist " Mărturisim că pentru atâta lu­j­era nu era nevoie să se profaneze cetatea Voevodului Mih­ai și a Incoronărei. »*=£ 3*1 Unele ziare comentează forma comunicatului prin care se desmint infamiile la adresa Coroanei. Oare n’au nimic de zis despre fondul însuși, adică despre atacurile cu adevărat insolite ce s’au adus Re­gelui țarei ? Ziarele de opoziție găsesc că ex­punerea situației făcută de „Vii­torul“ este cu totul slabă, în ceea ce privește faptele guvernului actu­al. Oare e destul că s’a dat țărei un buget; că s’a pus ordine în fi­nanțe ; că s’a ridicat creditul țâ­rei ; că s’a întreit traficul pe că­ile ferate ; că nu mai sunt timpu­rile d-lor Tăzlăoani . Oare atâta e destul . Nu, răspund ziarele de opoziție, care cădeau în extaz față de activitatea d-lor Aurel Vlad, Văleanu, Tăzlăoanu sau Trancu- Iași ! Ziarul „îndreptarea“ este cu ade­vărat delicios în chipul cum de­monstra ingerințele din Roman și „teroarea“ de acolo . El publică un ordin al jandarmeriei fără dată și privitor la județul Tutova. Cu ast­fel de probe ziarul „îndreptarea“ riscă să devină eminamente dis­­­tractiv. In sfârșit „Congresul de la Alba- Iulia“ se va tine. El va avea o ne­contestată influentă asupra restau­rantelor și berăriilor din acel oraș, cari vor face afaceri splendide, cu­noscută fiind capacitatea de asimi­lare a stomacurilor naționaliste, încă de pe timpul Consiliului Di­rigent fei JHIVERSARES HOSTEREI M. S. REGELUI Astăzi M. S. Regele României Mari și întregite serbează ziua Sa de naștere; și această sărbătoare nu este a­șa numai, este a nea­mului nostru întreg care vede în personalitatea Sa, simbolul reali­­zărilor mari naționale și al jert­felor celor mai scumpe pentru țară. Regele Ferdinand a urcat trep­tele tronului în momentele cele mai grele și atunci când țara noa­stră era încercuită în focul celui mai crâncen războiu pe care lu­mea îl înregistrase. In acele mo­mente se puneau pentru țara noa­stră problemele mari ale existen­ței ei, ca și ale înfăptuirei unor alte destine. Erau atâtea greutăți, erau atâ­tea mari și chinuitoare probleme, erau pericole atât de evidente, în­cât unii bărbați polițici români își pierduseră busola și pluteau în nesiguranță și neîncredere. Rege­le de abia urcat pe tron, știa să și rupă în sufletul său pornirile fa­miliare, redeveni liber de orice tradiție moștenită, și în consiliile de Coroană premergătoare pasu­lui decisiv al României. El fu mintea care totdeauna vede clar, inima ce nu cunoaște îndoială și brațul ce nu se teme. Sabia fu trasă de El, cu convingerea că războiul nostru trebuie făcut, și că nu poate fi făcut în altă direc­ție decât alături de aceia cu care ne înrudeam prin obârșie etnică și în contra împilătorilor mile­nari ai neamului nostru. România Mare de azi,­­și între­girea națională nu ar fi fost po­sibilă fără curajul, înțelepciunea și românismul Regelui ei. Iar când războiul începu, când înfrânți prin număr și izbiți prin trădarea rusă, România cunoscu calvarul ce sfințește un neam, Re­gele Ei a fost martirul de tot mo­mentul, dar și voința care nu șo­­văe. Trecând prin toate greutățile, cunoscând toate pericolele și îm­părtășind toate jertfele, durerile dar și speranțele noastre, M. S. Regele Ferdinand a putut să de­vină simbolul izbânzei și al în­făptuirei României-Mari. Față de un atare suflet și de-un atare Rege, poporul nostru, care știe să prețui­ască în tăcere și cu sobrietate pe marii lui oameni, se simte _ logjut, de apururi de Tro­nul și Dinastia actuală și vede în apărarea Lui — apărarea propri­ei Sale ființe nationale. Intr’un singur glas poporul Ro­mâniei întregite urează bunului și marelui Rege Ferdinand ani mulțig de glorioasă și înțeleaptă dom­nie, pentru ca ceea ce a fost câștigat prin­ vitejia armelor să fie consolidat prin măsurile în­țelepte ale piicei rodnice. ----------------------------------• I ■ mț NOTE SCRIITORII și confiaie­ lor lată un subiect de actualitate în presa franceză. Mai toți scriitorii mari, adevărați m­ari, au dus-o rău­­ în viață; n’au avut nici parale, nu i-au tămâiat nici contimporanii. Flaubert a scris unde­va: „Cu Ma­dama Bo­vary am pierdut trei sute de franci. Pe viitor voi da cărțile mele să le p­ublice editorii gratis“. Chateaubriand n’a găsit ani de zile editor pentru Bonta du Christianis­­me. Bietul Daniel Foil, autorul lui Robinson Crusoe, a umblat pe la toți editorii din Londra ca să-și plaseze romanul. Editorul Taylor, care i l-a publicat și s'a îmbogățit de pe urma romanului, nu i-a dat de­cât cinci lire Sterlinge. Triackeray de-abia și-a putut publica faimosul său Târg al vanităților (­unities fair). Toți directorii de teatre din Pa­ris au refuzat să-i joace lui Dumas­­fils Doamna­­u camelii, până când un teatru aproape falit, a încercat la întâmplare. Alfred de Vigny nu a câștigat nimic de pe urma operelor sale, Lecomîte*de Lisle își publică cu propria d­eltidală, poemele. Ce greu­tăți ’a avut*Sully-Prudhomme, Bau­delaire; în c mizerie n’a trăit ma­rele Corneille, duiosul Racine, nefe­ricitul Pascal, mândrul La Bruyère, înțeleptul Lafontaine ? Trecând la noi, Alexandrescu Gri­­gora a murit sărac, Bolintineanu, în mizerie la spital, Eminescu, ne­bun la ospiciu, Coșbuc sărac, Crean­gă sărman, Caragiale de-abia la sfâr­șitul vieții grație unei moșteniri, a fost la adăpost de mizerie, Mace­­donski a fost un nefericit toată via­ța; cea dintâi economie ce se făcea la ministerul instrucției, când se schimba guvernul, era tăerea sub­venției lui Macedonski. Azi, la noi, scriitorii, ca să tră­iască muncesc în afară de literatură. Cei mai dotați nu au nici o încurajare din partea publicului nepregătit. Re­clamațții, scriitorii de duzină, adică negustorii de literatură, sunt ce­i cari câștigă. Editorii nici nu mai publică volume de poezii, nici nu vroesc să a­­udă de literatură românească. Ast­fel, pe când Ungaria a cheltuit sume, fabuloase pentru a avea traduceri bune, din toa­te limbele, o literatură bogată, la noi nu se face aproape nimic. In fața indiferenței anagrama­­tizmului, în fața preocupărilor de alt ordin ale guvernanților, literatura românească e­­ste lăsată la voia întâm­plării, fără sprijin, menite anemiei și, poate, mai mult pietrei. Nu poate rosti un popor fără litera­tură, nu poate trăi un neam fără su­flet, pe care îl crează scriitorii. Statul poate­ cheltui câteva mili­oane mai mult, creând o editură, care să publice lucrările de valoare, să se răspândească, să se impus in școli, să dea voe acestei edituri pentru a trăi să aibă monopolul cărților șco­lare. Diverșii librari samsari cari fac milioane din cărți de școală nu merită această favoare, când nu pu­blică de­cât traduceri infame pen­tru _£>onruperea moravurilor și a lim­­bei. 1.—i. Din articolele precedente, apă­rute în același loc al ziarului nos­tru, a reeșit care este situația po­litică a țărei, nu în cadrul ipoteze­lor, ci în lumina însăși a faptelor; și am văzut cum lipsa unui pro­gram politic consecvent alcătuit, este o causă primordială de ex­cludere de la­ guvern a acelor grupări politice ce nu s’au silit a și-l forma. Nu ne-am oprit, cum cetitorii noștri au putut constata. Imediat după ce țara a scăpat de ocupațiunea străină, și și-a recâști­gat integritatea ei națională în ca­drul granițelor mărite, țărănismul reprezintă o strare de suflet, creiată prin svârcolirilee crâncenului război prin care țara noastră trecuse. Du­pă șase ani de guvernare și de con­ducere a țărei de către partidul li­beral, în care el avusese răspunde­rea războiului și­ a suferințelor ine­rente lui, era natural ca opinia pu­blică să fie obosită și să ceară sau să aspire la o altă conducere. La a­­ceastă stare de suflet au contribuit, firește și nouăle reforme sociale in­troduse în țară, căci votul obștesc chemase la viata largă politică pă­turile mari și adânci ale populațiu­­nei, — pături dornice de ceva nou, și de ceva care să aducă, în chip miraculos, scăparea de grijile și de nevoile timpurilor grele. Nimeni nu dorea pe d. Mihalache sau pe d. dr. Lupu, în virtutea meritelor dovedi­te, pentru bunul cuvânt că nu se do­vedise prin nimic, dar vedea in ei, ceva nou, și simbolisau în ochii­­­ ultimei concretizarea unei nou­­tăți în viața politică a tărei. Și în dorința aceasta a mas­sel­or­ de a tre­ce peste personalitățile de seamă, pentru a-și conduce singure pro­priile lor interese, massele uitau că aceste interese nu pot fi satisfăcu­te realmente de­cât odată cu satis­facerea nevoilor statului. Totuși, în dauna intereselor statului se vedea în cămașa d-lui Mihalache, simbo­lul exclusivismului luptei de clasă, precum reclama d-lui general A­ve­rescn, reprezenta, printr-un m­­isti­­cism curios, o mană cerească pica­tă din cer pentru a îndrepta relele, a vindeca rănile și a alunga toate suferințele. Ce făcea partidul libe­ral în 1919? Partidul liberal acordând vo­tul obștesc în 1919, în vederea ui­nei vieți noui pe pământul Ro­mâniei, s-a desinteresat de preo­cupările mărunte de partid și a asupra partidului de sub șefia d-lui Marghiloman, ca unul ce este scos din viața politică a țărei, precum nu ne-am oprit nici asu­pra grupărei avereșeane, a cărei recentă guvernare a scos-o de a­semeni din preocupările politice serioase. Rămâne să analizăm ființa partidului țărănesc, care în fond este internaționalist, și a partidu­lui național, a cărui caracteristi­că este regionalismul, lăsat să treacă pe al doilea plan grija de a se organiza în interior. Guvernul de la 1919 se preocupa prea mult de conferința de pace, în care România trebuia să câș­tige și la masa verde, după ce eșise victorioasă din război, era preocupat de războiul cu arma­tele lui Bella Kuhn, precum era prea îngrijat de aprovizionarea țărei, în timpul când ea fusese secătuită de ocupație, pentru a se mai putea gândi la organizarea lui internă și la gospodăria de partid. Din pricina aceasta satele au rămas să fie cultivate de cele două demagogii: țărăniști și ave­­rescani. Rezultatele prim lor alegeri In primele alegeri, cum era fi­resc, demagogiile care lucrau la în­ceput unite, sau confundate, au­ obținut succese electorale. Și din mijlocul lor a eșit scurta guverna­re a d-lui Vaida, și aceea mai lungă a d-lui Averescu. Ambele a­­ceste guvernări au servit, însă, ca să claseze, prin faptele săvârșite, valoarea reală a oamenilor noul, pretinși oameni politici, precum au servit să demasce minciuna făgă­duielilor. Timpul nu a stat pe loc, și astfel s-a putut scoate la ivea­lă, toată neputința conducăto­rilor improvizați și ocazio­nali. De acest discredit era natural sä folosească indirect partidului liberal. Pe de altă parte partidul li­beral, retrăgându-se de la pu­tere, a avut răgazul să se o­­cupe de organizarea la sate, lucru ce­ a făcut ca acțiunea țărănistă și cea averescană să fie împedicată, sau puter­nic stăvilită, în opera ei steri­lă sau infructuoasă. După trei ani Așa se explică următorul fapt: După trei ani de guver­nări eșite din demagogie, ori cine cunoaște s­iua|iustea din vechiul Regat știe în ce dis­credit au căzut demagogia ță­rănistă și cea averescană, iar rezultatul recent al alegerei de la Roman, a venit sa consfin­țească printr’un exemplu con­cret acest discredit politic. Dealtfel singuri țărăniștii ’și-au­ dat iseama de nevoia ca să caute alte sprijine în locul acelora de agitații la sate, și au apelat în­ consecință la d-ru­ Lupu, socotind că prin el vor căpăta simpatia comuniștilor de la orașe sau a ele­mentelor bolșevizate, și­ la d. Stere pentru curentele ruso­file din Ba­sarabia, alipite de ei. Demagogia țărănistă nu s’a dat în lături astfel de la nici o tova­­rășie, de la nici un compromis imoral, precum n’a cercetat nici o origină a aderenților, numai și numai pentru a-și căpăta o falsă popularitate. In urma acestei goa­ne după partizani vedem pe co­munistul Lupu, alături de țără­nistul Mihalache, pe conservato­rii și milita­riștii comandor Gra­­ț­ski ori generalul Vlădescu, a­­lături de internaționalistul Stere, căci partidul țărănesc urmărește recrutarea de partizani din des­compunerea altor partide sau din prisosul altora, fără nici o convin­gere politică, și fără nici o grijă de alcătuire a unui program. Acest mosaic sau amestec de temperamente și de idei, n’a fă­cut decât să nemulțumească firele cinstite, ca învățători sau preoți, înscriși în partidul țără­­­nesc, lucru ce s’a dovedit prin fuga lor de la întrunirea din sala Transilvania când le-a fost dat să audă anteprocetul d-lui Stere. Felul cum s’a alcătuit astfel partidul țărănesc, este o răcită care îl descompune, el nepu­tând avea altă rațiune de a fi de­cât aceea a luiî Or­isaîî­­ei@ asaâf, iari etici­i fară site vor po stea să ceet partid de guvernământ. In neputința de-a înjgheba un partid țărănismul a deve­nit, apoi, un instrument al ten­dințelor de descompunere și-a găsit în sprijinul financiar a* Lămuriri tari nu mai pot sa insfirzie a ROMÂNIEI CONSTATĂRI PIN CARE SE POATE­­ VEDEA CA PARTIDELE DIN OPOZIȚIE NU POT LUA SAR­CINA DE A CONDUCE ȚARA Ci reprezintă fortum firii in 1919 si ce reprezintă el mi Continuarea în pagina 2- Continuarea în pagina 2-a Cronica —Teorii!? É M­ ür fiul ideii de evoluțiune s’a zis că e una din cele mai vaste generalizări ale spiritului omenesc; depășind limitele științelor,­­din sânul cărora a luat naștere, îmbrățișează totalitatea con­­cepțiunilor omenești până la proble­mele filozofice cele mai grele de re­zolvat. Luată în sens mai larg ideea de e­­voluțiune e strâns legată de ideea de cauzalitate: nimic nu se poate produce fără o cauză, nimic nu poa­te să dispară fără a lăsa urme, to­tul provine din ceea ce, precede și dă naștere la ceea ce urmează. Le­gea conservațiunii materiei nu este decât un fel de a exprima acelaș adevăr. Noțiunea­ de cauzalitate are o ma­re însemnătate atât din punctul de vedere al științei cât și acela al fi­lozofiei, fiindcă elimină din mintea literară «§© mm f © ti l­ ünperficit ier — omenească orice idee de miraculos și supranatural și ne silește a căuta explicațiuni, în cari nu intervin de­cât fenomenele naturale. Prin cau­zalitate creăm concepțiuni asupra lu­mii, din cari excludem orice act de creațiune divină. Astfel cu progresul științei s’a re­nunțat, la început, la greșala geo­­centrică ș­i concepțiunea sistemului nostru planetar, pe urmă la ide­ea antropocentrică în studiul naturei vii. Ideea de cauzalitate n’a primit în­că toate formele ce se pot deduce dintr’însa, căci sunt multiple cau­zele cari împiedică acest lucru: în primul rând, concepțiile noastre a­­supra individului, asupra moralei au un caracter teleologic și, in al doilea rând, o mulțime de proble­me ca teoria cunoștinței necesita­tea idealurilor religioase și artisti­ca nu pot fi explicate numai prin ideea de cauzalitate. Dar ideea evolutiunii s’a dezvol­tat, mai ales, în studiul vieții, adi­că s-a stabilit acel proces, ale cărui­­ stadii diferite nu numai că sunt le­­­­gate între ele printr'un lanț de cau­­­­zalitate, dar mai prezintă și o se­­­­rie neîntreruptă și ireversibilă, la­­ care nu se poate varesupune o reîn­toarcere și o repetare exactă din ceea ce a fost numai e cu putința. In acest sens se vorbește de evoluția unei ființe, în cursul dezvoltării sa­le embrionare (și numai acestei dez­voltări i s'a dat la început numele de evoluțiune) și tot în acest sens se vorbește de istoria tuturor fiin­țelor vii luate în totalitatea lor. Aci ideea de evoluțiune devină ide­ea descendenții a tuturor formelor organice unele din altele, cele mai complicate derivând din cele mai simple, și așa, în cursul întregii istorii a lumii organice până s'a a­­juns la origina vieții. Ideia trans­formistă este singura capabilă să ne dea un răspuns mulțumitor la chestiunea originei ființelor cari populează pământul. Sunt fapte cari ne dovedesc origina spețelor, deri­vând unele din altele, dar aceste fapte pot fi contestate și, mai cu sea­mă, interpretate în mod deosebit; transformizmul însă e singura teo­rie care ni se impune ca unica ac­ceptabilă spiritului nostru, azvâr­lind din mintea noastră teoria crea­­tiuniei supranaturale. După ce și-a cucerit drepturi ne­contestate în chestiunea spețelor a­­nimale și vegetale, cugetarea evolu­ționistă a făcut un pas înainte, pre­­ocupându-se și de originea omului. In concepțiuni­le sălbaticului primi­tiv, omul nu se deosebește de restul naturii: totul ne este înfățișat din punctul de vedere omenesc, natura fiind populată de ființe asemănă­toare omului și ducând viață ase­mănătoare cu a lui și, de aici origi­na ochiului e­ mai puțin învăluită în taină de­cât aceia, a întregii naturi. Mai târziu concențiuni­le religioase mai rafinate și filozofia­ metafizică își cască prăpastia între ele: desti­nele omului se ridică de­asupra fe­nomenelor naturii, în afară de pre­ocuparea științelor care tratează des­pre aceste fenomen­e. Această prăpastie nu s'a înlăturat de­cât în clipa când cugetarea trans­formistă modernă s’a văzut nevoită să aplice deducțiunile sale la om, să înglobeze penn și natură în aceiași generalizare și să se servească de aceleași metode de studiu și în a­­ceastă direcție. Atunci omul s’a con­siderat ca ultima verigă a evoluți­unii din lumea animală, căci și el a fost produs de cauze tot așa de naturale ca și acelea ce au fost de față la nașterea celorlalte specii. De aci s'a mers și mai departe cu deducerile.... Care este origina vieții noastrei psihice? Noile teorii au cău­tat să lege fenomenele sufletești de acelea ale fiziologiei nervoase și, mai ales, de acelea ale creerului, a­cesta fiind un produs al perfecțio­nării treptate al sistemului nervos în seria animală. Cugetarea omenească ne apare ast­fel ca o încoronare supremă și per­fecționată a psihologiei animale. Să căutăm a face un mic istoric al teoriei evoluțiunii și să stabilim lo­cul ce ea îl ocupă în știință, consta­tând și rezultatele la care a ajuns. Origina spețelor și clasificarea lui Linné vine de la actul creațiu­­nii. De altfel origina ființelor la dânsul este explicată exact cu cea din Biblie. De-abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea a început să prindă rădăcini ideia transformistă și să se clatine vechile concepții asupra fixităței spețelor.­ Cel din urmă reprezentant, care a dat o mare însemnătate imutabilităței a­­nimalelor în spete a fost Cuvier. Acesta a grupat spețele lui Lin­né în categorii sau tipuri, caracte­rizate fie­care prin unitatea pla­nului de organizație și a pus bazele anatomiei comparate , de asemenea el a fundat paleontologia verte­bratelor și a arătat prin studiul formelor diferite, în păturile geolo­gice succesive, că aceste forme se deosebesc cu atât mai mult de cele din timpul nostru cu cât ele apar­țin unui nivel inferior. Dispariția totală a fie­căreia din formele succesive era atribuită de dânsul unor catastrofe subite; de­altfel, din timpurile cele mai vechi întreaga omenire, înrâurită de spectacolul inundațiunilor și a cu­­tremurilor de pământ, a eruptiuni­­lor vulcanice, etc., a crezut în aces­te catastrofe generale din istoria pământului. Aceste revoluțiuni ale globului, cum le-a numit Cuvier,' catastrofe geologice cu un caracter foarte violent și cuprinzând regiuni con­siderabile, erau cauza nimicirii formelor și a înlocuirii lor prin al­tele, venite și acestea din altă parte prin migrațiune. Insă noțiunile evoluționiste au început să-și facă loc în spiritul vremii și teoria lui Cu­vier a fost părăsită­­). Goethe a fost unul din precurso­rii transformismului și a întrevă­zut influența mediului extern în crearea spețelor. Acela, însă, care a dat o definiție precisă acestei i­­dei a fost Lamarck iar Darwin, prin scrierea lui „Origina spețelor“ a impus atenției oamenilor de ști­ință această mare problemă. Vom examina mai jos câte­va din teoriile referitoare la evoluția con­tinuă a naturii și vom discuta va­loarea lor din punctul de vedere al filozofiei generale și al concepțiu­i) Geologul englez Lyell a elimi­nat ideia­ de catastrofă în evoluția scoarței globului și a atribuit trans­formărilor unor agenți naturali: apa, aerul, vulcanii, cutremurele de pă­­mâ­nt, etc. etc. nilor estetice. Ne găsim, de fapt, în fața a două­ fenomene care caracterizează evo­luția sumei organice: pe de o parte apariția diferitelor specii, difcrete fierea lor în toate grupurile ce ne oferă clasificațiunile animalelor și vegetalelor, complexitatea crescâr­­­­dă a organismelor, evoluția lor de la formele inferioare la cele mai­ înalte; pe de altă parte, adaptarea­ ființelor la condițiunile și necesi­tățile mediului care se înconjoară. Aceste două procese au loc, în­ mod simultan dar sunt diferite prin natura lor și nu se suprapun nici­odată. Când vorbim de anima­­­le superioare sau de animale infe­­­rioare, nu înțelegem prin aceasta că cele dintâi sunt mai bine adap­tate ca cele din urmă la con­di­ți­uni­le existentei lor: e sigur — din po­trivă — că un protozoar trăește în mediul său tot așa de bine ca și un vertebrat superior întră- său; iar parazitul cel mai înjositor nu are ni­mic de invidiat, sub acest raport, unui animal superior, obligat, în viața sa liberă, să exerciteze toate facultățile sale ca să-și prezerve e­­xistența în contra pericolelor care o amenință. Când o speță vine să înlocuiască pe alta, sau să se des­­volte alături cu aceasta, ar fi greșit

Next