Viitorul, august 1922 (Anul 16, nr. 4314-4337)
1922-08-26 / nr. 4335
Unui al patrusprezecelea No. 43** 1 ÎL »dis lern î lei it in MwMI AEOKAMEKTEN ÎAFA In streinătate La ORAȘE LA PAT! Cd cd , . 560 lei L’d an , . í'lO lei I ITS lei Șa*e luci .110 » I jO I Trei luni . £Ö » I 45 * Șs*e Ioni. Trei luni. £80 140 REDACȚIA ADMINISTRAȚIA STB. EDGARD QUINET No. 2 ----- (Vis-â-vls do Hotel Capi») STRADA ACADEMIEI No. 17 Tibiranitit Direcția 11/23; Beeactie șl AdaUalatrafla 41/22 șl S/ll ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administrația statului strada Academiei No. 17 ți la toate Agențiile de publicitate Mansacriptele nepublicate se distrug Sâmbătă 20 stugwat 19âa 11CI a.in tui 2 Hltu. Ii ShtlHW mism PROGRAMUL“ wniron” din AlRa-lulia „Cetatea marelui Voevod“ — cum o numește oficiosul partidului national când își mai amintește de istoria românească și de „regățeanul“ Mihai Viteazul —, va vedea în sfârșit congresul naționaliștilor, dacă o nouă amânare sine die nu se va anunța pe neașteptate.... In orice caz însă, pentru conducerea partidului national, faptul că s’a dat o circulară organizațiilor județene și s'a fixat luna în care se va tine congresul, este un mare progres ce denotă o perseverentă educație a voinței. Mai mult, oficiosul naționalist dă în linii largi, — foarte largi —, programul dezbaterilor, ceiace este un adevărat miracol, cunoscută fiind concepția ultra „democratică“ de până acum că numai partidele „oligarhice“ se folosesc de „momeatal“ programului, democrația adevărată având suficientă garanție în oamenii ce o compun. Programul dezbaterilor congresului naționalist are însă puncte ce răsplătesc osteneala unei analize. Așa se va cere la Alba-lulia punerea României întregite pe „temeiuri constituționale“ și „respectarea legilor“. De către cine se va cere aceasta . De către acei cari au călcat și Constituția și legile, refuzând lupta regală parlamentară și dedându-se la agitațiuni contra Coroanei și contra unității de Stat. Se va mai cere la Alba-Iulia „desființarea partidelor oligarhice susținute în mod artificial prin note de teroare“. Socoteala e deci simplă —, socoteală „de brânză“ cum ar spune d. N. Iorga, — se desființează toate partidele oligarhice, adică toate acele ce nu ■ intră în vederile d-lor Vaida-t Bontescu. Cine va aduce 1 arin de genire acest mare postulat al Congresului naționalist, si dela cine se va cere „desființarea“, programul evită să se pronunțe. Bănuim însă că d. Vaida va cere pentru îndeplinirea acestui deziderat democratic, concursul fostei jandarmerii maghiare, azi pensionată. Mai mult, pentru a nu distruge fără a clădi nimic în loc, conducerea partidului naționalist decretează : .Dispariția acestor grupări anacronice, îngrămădite în păcatele sistemului de politică bizantină este o necesitate tot atât de urgentă, ca și înjghebarea de noi formațiuni, răsărite din atmosfera unei democrații adevărate, plămădite din frământările marelui război o." Deci d. Va Ha et comp., e hotărât să înjghebe noi formațiuni „democratice“, ca și cum o formațiune politică ar fi o afacere, o Bancă Agrară oarecare, și ar putea izvora din necesitățile electorale ale grupărei naționaliste ce se simte azi atât de izolată. Conducerea șovăelnică a partidului național nici acum nu pricepu că un partid politic răspunde , unei necesități de Stat, că nu poate fi desființat sau creiat prin voința adversarilor sau prietenilor și dacă este să dispară, aceasta se întâmplă când nu mai corespunde unei nevoi sau este dus la prăpastie de conducători, după cum se va întâmpla într’un vitor apropiat cu resturile partidului urei regionale, oricâte congrese ar mai face. Mai departe programul C arată că „Coroana va trebui ferită de luptele politice“. Lăsând la o parte faptul că însăși aducerea în dezbaterile unui congres de partid, a unei calomnii debitate de ziarele de scandal constitue o ofensă la adresa Coroanei — trebuie să amintim că conducerea partidului național a fost acela care a tolerat atacurile și instigat contra Dinastiei — dovadă atitudinea oficioaselor acelui partid —, căutând să acrediteze neadevărurile presei venale, pe cari azi le pune în discuție ca o supremă ofensă, în Alba-Iulia, cetatea Incoronărei. In sfârșit ultimul punct al „marelui“ program naționalist dă soluția în chestiunile economice într’o scurtă formulă: „fluctuațiile monedei sunt datorite raporturilor ușuratice cu streinii deci se impune mai multă seriozitate și mai mult oecide”Valista în aceste raporturi“. Deși mircă în timpul guvernărei d-lui Vaida, când samsarul Kirschen făcea„serioasa“ legătură cu streinătatea,occidentul avea multe motive să aibă încredere în noi. Azi când miniștrii țâței au tratat și obținut consolidarea bonurilor de fi * taur, și când leul s’a ureat —,f. streinătatea nu mai are încredere în noi! O astfel de argumentare poate fi primită doar de cei doi mari financiari ai partidului național, d-nii Aurel Vlad și Bontescu. Cu acest program va începe actitivitatea congresului naționalist " Mărturisim că pentru atâta lujera nu era nevoie să se profaneze cetatea Voevodului Mihai și a Incoronărei. »*=£ 3*1 Unele ziare comentează forma comunicatului prin care se desmint infamiile la adresa Coroanei. Oare n’au nimic de zis despre fondul însuși, adică despre atacurile cu adevărat insolite ce s’au adus Regelui țarei ? Ziarele de opoziție găsesc că expunerea situației făcută de „Viitorul“ este cu totul slabă, în ceea ce privește faptele guvernului actual. Oare e destul că s’a dat țărei un buget; că s’a pus ordine în finanțe ; că s’a ridicat creditul țârei ; că s’a întreit traficul pe căile ferate ; că nu mai sunt timpurile d-lor Tăzlăoani . Oare atâta e destul . Nu, răspund ziarele de opoziție, care cădeau în extaz față de activitatea d-lor Aurel Vlad, Văleanu, Tăzlăoanu sau Trancu- Iași ! Ziarul „îndreptarea“ este cu adevărat delicios în chipul cum demonstra ingerințele din Roman și „teroarea“ de acolo . El publică un ordin al jandarmeriei fără dată și privitor la județul Tutova. Cu astfel de probe ziarul „îndreptarea“ riscă să devină eminamente distractiv. In sfârșit „Congresul de la Alba- Iulia“ se va tine. El va avea o necontestată influentă asupra restaurantelor și berăriilor din acel oraș, cari vor face afaceri splendide, cunoscută fiind capacitatea de asimilare a stomacurilor naționaliste, încă de pe timpul Consiliului Dirigent fei JHIVERSARES HOSTEREI M. S. REGELUI Astăzi M. S. Regele României Mari și întregite serbează ziua Sa de naștere; și această sărbătoare nu este așa numai, este a neamului nostru întreg care vede în personalitatea Sa, simbolul realizărilor mari naționale și al jertfelor celor mai scumpe pentru țară. Regele Ferdinand a urcat treptele tronului în momentele cele mai grele și atunci când țara noastră era încercuită în focul celui mai crâncen războiu pe care lumea îl înregistrase. In acele momente se puneau pentru țara noastră problemele mari ale existenței ei, ca și ale înfăptuirei unor alte destine. Erau atâtea greutăți, erau atâtea mari și chinuitoare probleme, erau pericole atât de evidente, încât unii bărbați polițici români își pierduseră busola și pluteau în nesiguranță și neîncredere. Regele de abia urcat pe tron, știa să și rupă în sufletul său pornirile familiare, redeveni liber de orice tradiție moștenită, și în consiliile de Coroană premergătoare pasului decisiv al României. El fu mintea care totdeauna vede clar, inima ce nu cunoaște îndoială și brațul ce nu se teme. Sabia fu trasă de El, cu convingerea că războiul nostru trebuie făcut, și că nu poate fi făcut în altă direcție decât alături de aceia cu care ne înrudeam prin obârșie etnică și în contra împilătorilor milenari ai neamului nostru. România Mare de azi,și întregirea națională nu ar fi fost posibilă fără curajul, înțelepciunea și românismul Regelui ei. Iar când războiul începu, când înfrânți prin număr și izbiți prin trădarea rusă, România cunoscu calvarul ce sfințește un neam, Regele Ei a fost martirul de tot momentul, dar și voința care nu șovăe. Trecând prin toate greutățile, cunoscând toate pericolele și împărtășind toate jertfele, durerile dar și speranțele noastre, M. S. Regele Ferdinand a putut să devină simbolul izbânzei și al înfăptuirei României-Mari. Față de un atare suflet și de-un atare Rege, poporul nostru, care știe să prețuiască în tăcere și cu sobrietate pe marii lui oameni, se simte _ logjut, de apururi de Tronul și Dinastia actuală și vede în apărarea Lui — apărarea propriei Sale ființe nationale. Intr’un singur glas poporul României întregite urează bunului și marelui Rege Ferdinand ani mulțig de glorioasă și înțeleaptă domnie, pentru ca ceea ce a fost câștigat prin vitejia armelor să fie consolidat prin măsurile înțelepte ale piicei rodnice. ----------------------------------• I ■ mț NOTE SCRIITORII și confiaie lor lată un subiect de actualitate în presa franceză. Mai toți scriitorii mari, adevărați mari, au dus-o rău în viață; n’au avut nici parale, nu i-au tămâiat nici contimporanii. Flaubert a scris undeva: „Cu Madama Bovary am pierdut trei sute de franci. Pe viitor voi da cărțile mele să le publice editorii gratis“. Chateaubriand n’a găsit ani de zile editor pentru Bonta du Christianisme. Bietul Daniel Foil, autorul lui Robinson Crusoe, a umblat pe la toți editorii din Londra ca să-și plaseze romanul. Editorul Taylor, care i l-a publicat și s'a îmbogățit de pe urma romanului, nu i-a dat decât cinci lire Sterlinge. Triackeray de-abia și-a putut publica faimosul său Târg al vanităților (unities fair). Toți directorii de teatre din Paris au refuzat să-i joace lui Dumasfils Doamnau camelii, până când un teatru aproape falit, a încercat la întâmplare. Alfred de Vigny nu a câștigat nimic de pe urma operelor sale, Lecomîte*de Lisle își publică cu propria deltidală, poemele. Ce greutăți ’a avut*Sully-Prudhomme, Baudelaire; în c mizerie n’a trăit marele Corneille, duiosul Racine, nefericitul Pascal, mândrul La Bruyère, înțeleptul Lafontaine ? Trecând la noi, Alexandrescu Grigora a murit sărac, Bolintineanu, în mizerie la spital, Eminescu, nebun la ospiciu, Coșbuc sărac, Creangă sărman, Caragiale de-abia la sfârșitul vieții grație unei moșteniri, a fost la adăpost de mizerie, Macedonski a fost un nefericit toată viața; cea dintâi economie ce se făcea la ministerul instrucției, când se schimba guvernul, era tăerea subvenției lui Macedonski. Azi, la noi, scriitorii, ca să trăiască muncesc în afară de literatură. Cei mai dotați nu au nici o încurajare din partea publicului nepregătit. Reclamațții, scriitorii de duzină, adică negustorii de literatură, sunt cei cari câștigă. Editorii nici nu mai publică volume de poezii, nici nu vroesc să audă de literatură românească. Astfel, pe când Ungaria a cheltuit sume, fabuloase pentru a avea traduceri bune, din toate limbele, o literatură bogată, la noi nu se face aproape nimic. In fața indiferenței anagramatizmului, în fața preocupărilor de alt ordin ale guvernanților, literatura românească este lăsată la voia întâmplării, fără sprijin, menite anemiei și, poate, mai mult pietrei. Nu poate rosti un popor fără literatură, nu poate trăi un neam fără suflet, pe care îl crează scriitorii. Statul poate cheltui câteva milioane mai mult, creând o editură, care să publice lucrările de valoare, să se răspândească, să se impus in școli, să dea voe acestei edituri pentru a trăi să aibă monopolul cărților școlare. Diverșii librari samsari cari fac milioane din cărți de școală nu merită această favoare, când nu publică decât traduceri infame pentru _£>onruperea moravurilor și a limbei. 1.—i. Din articolele precedente, apărute în același loc al ziarului nostru, a reeșit care este situația politică a țărei, nu în cadrul ipotezelor, ci în lumina însăși a faptelor; și am văzut cum lipsa unui program politic consecvent alcătuit, este o causă primordială de excludere de la guvern a acelor grupări politice ce nu s’au silit a și-l forma. Nu ne-am oprit, cum cetitorii noștri au putut constata. Imediat după ce țara a scăpat de ocupațiunea străină, și și-a recâștigat integritatea ei națională în cadrul granițelor mărite, țărănismul reprezintă o strare de suflet, creiată prin svârcolirilee crâncenului război prin care țara noastră trecuse. După șase ani de guvernare și de conducere a țărei de către partidul liberal, în care el avusese răspunderea războiului și a suferințelor inerente lui, era natural ca opinia publică să fie obosită și să ceară sau să aspire la o altă conducere. La această stare de suflet au contribuit, firește și nouăle reforme sociale introduse în țară, căci votul obștesc chemase la viata largă politică păturile mari și adânci ale populațiunei, — pături dornice de ceva nou, și de ceva care să aducă, în chip miraculos, scăparea de grijile și de nevoile timpurilor grele. Nimeni nu dorea pe d. Mihalache sau pe d. dr. Lupu, în virtutea meritelor dovedite, pentru bunul cuvânt că nu se dovedise prin nimic, dar vedea in ei, ceva nou, și simbolisau în ochii ultimei concretizarea unei noutăți în viața politică a tărei. Și în dorința aceasta a masselor de a trece peste personalitățile de seamă, pentru a-și conduce singure propriile lor interese, massele uitau că aceste interese nu pot fi satisfăcute realmente decât odată cu satisfacerea nevoilor statului. Totuși, în dauna intereselor statului se vedea în cămașa d-lui Mihalache, simbolul exclusivismului luptei de clasă, precum reclama d-lui general Averescn, reprezenta, printr-un misticism curios, o mană cerească picată din cer pentru a îndrepta relele, a vindeca rănile și a alunga toate suferințele. Ce făcea partidul liberal în 1919? Partidul liberal acordând votul obștesc în 1919, în vederea uinei vieți noui pe pământul României, s-a desinteresat de preocupările mărunte de partid și a asupra partidului de sub șefia d-lui Marghiloman, ca unul ce este scos din viața politică a țărei, precum nu ne-am oprit nici asupra grupărei avereșeane, a cărei recentă guvernare a scos-o de asemeni din preocupările politice serioase. Rămâne să analizăm ființa partidului țărănesc, care în fond este internaționalist, și a partidului național, a cărui caracteristică este regionalismul, lăsat să treacă pe al doilea plan grija de a se organiza în interior. Guvernul de la 1919 se preocupa prea mult de conferința de pace, în care România trebuia să câștige și la masa verde, după ce eșise victorioasă din război, era preocupat de războiul cu armatele lui Bella Kuhn, precum era prea îngrijat de aprovizionarea țărei, în timpul când ea fusese secătuită de ocupație, pentru a se mai putea gândi la organizarea lui internă și la gospodăria de partid. Din pricina aceasta satele au rămas să fie cultivate de cele două demagogii: țărăniști și averescani. Rezultatele prim lor alegeri In primele alegeri, cum era firesc, demagogiile care lucrau la început unite, sau confundate, au obținut succese electorale. Și din mijlocul lor a eșit scurta guvernare a d-lui Vaida, și aceea mai lungă a d-lui Averescu. Ambele aceste guvernări au servit, însă, ca să claseze, prin faptele săvârșite, valoarea reală a oamenilor noul, pretinși oameni politici, precum au servit să demasce minciuna făgăduielilor. Timpul nu a stat pe loc, și astfel s-a putut scoate la iveală, toată neputința conducătorilor improvizați și ocazionali. De acest discredit era natural sä folosească indirect partidului liberal. Pe de altă parte partidul liberal, retrăgându-se de la putere, a avut răgazul să se ocupe de organizarea la sate, lucru ce a făcut ca acțiunea țărănistă și cea averescană să fie împedicată, sau puternic stăvilită, în opera ei sterilă sau infructuoasă. După trei ani Așa se explică următorul fapt: După trei ani de guvernări eșite din demagogie, ori cine cunoaște siua|iustea din vechiul Regat știe în ce discredit au căzut demagogia țărănistă și cea averescană, iar rezultatul recent al alegerei de la Roman, a venit sa consfințească printr’un exemplu concret acest discredit politic. Dealtfel singuri țărăniștii ’și-au dat iseama de nevoia ca să caute alte sprijine în locul acelora de agitații la sate, și au apelat în consecință la d-ru Lupu, socotind că prin el vor căpăta simpatia comuniștilor de la orașe sau a elementelor bolșevizate, și la d. Stere pentru curentele rusofile din Basarabia, alipite de ei. Demagogia țărănistă nu s’a dat în lături astfel de la nici o tovarășie, de la nici un compromis imoral, precum n’a cercetat nici o origină a aderenților, numai și numai pentru a-și căpăta o falsă popularitate. In urma acestei goane după partizani vedem pe comunistul Lupu, alături de țărănistul Mihalache, pe conservatorii și militariștii comandor Grațski ori generalul Vlădescu, alături de internaționalistul Stere, căci partidul țărănesc urmărește recrutarea de partizani din descompunerea altor partide sau din prisosul altora, fără nici o convingere politică, și fără nici o grijă de alcătuire a unui program. Acest mosaic sau amestec de temperamente și de idei, n’a făcut decât să nemulțumească firele cinstite, ca învățători sau preoți, înscriși în partidul țărănesc, lucru ce s’a dovedit prin fuga lor de la întrunirea din sala Transilvania când le-a fost dat să audă anteprocetul d-lui Stere. Felul cum s’a alcătuit astfel partidul țărănesc, este o răcită care îl descompune, el neputând avea altă rațiune de a fi decât aceea a luiî Orisaîîei@ asaâf, iari eticii fară site vor po stea să ceet partid de guvernământ. In neputința de-a înjgheba un partid țărănismul a devenit, apoi, un instrument al tendințelor de descompunere și-a găsit în sprijinul financiar a* Lămuriri tari nu mai pot sa insfirzie a ROMÂNIEI CONSTATĂRI PIN CARE SE POATE VEDEA CA PARTIDELE DIN OPOZIȚIE NU POT LUA SARCINA DE A CONDUCE ȚARA Ci reprezintă fortum firii in 1919 si ce reprezintă el mi Continuarea în pagina 2- Continuarea în pagina 2-a Cronica —Teorii!? É M ür fiul ideii de evoluțiune s’a zis că e una din cele mai vaste generalizări ale spiritului omenesc; depășind limitele științelor,din sânul cărora a luat naștere, îmbrățișează totalitatea concepțiunilor omenești până la problemele filozofice cele mai grele de rezolvat. Luată în sens mai larg ideea de evoluțiune e strâns legată de ideea de cauzalitate: nimic nu se poate produce fără o cauză, nimic nu poate să dispară fără a lăsa urme, totul provine din ceea ce, precede și dă naștere la ceea ce urmează. Legea conservațiunii materiei nu este decât un fel de a exprima acelaș adevăr. Noțiunea de cauzalitate are o mare însemnătate atât din punctul de vedere al științei cât și acela al filozofiei, fiindcă elimină din mintea literară «§© mm f © ti l ünperficit ier — omenească orice idee de miraculos și supranatural și ne silește a căuta explicațiuni, în cari nu intervin decât fenomenele naturale. Prin cauzalitate creăm concepțiuni asupra lumii, din cari excludem orice act de creațiune divină. Astfel cu progresul științei s’a renunțat, la început, la greșala geocentrică și concepțiunea sistemului nostru planetar, pe urmă la ideea antropocentrică în studiul naturei vii. Ideea de cauzalitate n’a primit încă toate formele ce se pot deduce dintr’însa, căci sunt multiple cauzele cari împiedică acest lucru: în primul rând, concepțiile noastre asupra individului, asupra moralei au un caracter teleologic și, in al doilea rând, o mulțime de probleme ca teoria cunoștinței necesitatea idealurilor religioase și artistica nu pot fi explicate numai prin ideea de cauzalitate. Dar ideea evolutiunii s’a dezvoltat, mai ales, în studiul vieții, adică s-a stabilit acel proces, ale cărui stadii diferite nu numai că sunt legate între ele printr'un lanț de cauzalitate, dar mai prezintă și o serie neîntreruptă și ireversibilă, la care nu se poate varesupune o reîntoarcere și o repetare exactă din ceea ce a fost numai e cu putința. In acest sens se vorbește de evoluția unei ființe, în cursul dezvoltării sale embrionare (și numai acestei dezvoltări i s'a dat la început numele de evoluțiune) și tot în acest sens se vorbește de istoria tuturor ființelor vii luate în totalitatea lor. Aci ideea de evoluțiune devină ideea descendenții a tuturor formelor organice unele din altele, cele mai complicate derivând din cele mai simple, și așa, în cursul întregii istorii a lumii organice până s'a ajuns la origina vieții. Ideia transformistă este singura capabilă să ne dea un răspuns mulțumitor la chestiunea originei ființelor cari populează pământul. Sunt fapte cari ne dovedesc origina spețelor, derivând unele din altele, dar aceste fapte pot fi contestate și, mai cu seamă, interpretate în mod deosebit; transformizmul însă e singura teorie care ni se impune ca unica acceptabilă spiritului nostru, azvârlind din mintea noastră teoria creatiuniei supranaturale. După ce și-a cucerit drepturi necontestate în chestiunea spețelor animale și vegetale, cugetarea evoluționistă a făcut un pas înainte, preocupându-se și de originea omului. In concepțiunile sălbaticului primitiv, omul nu se deosebește de restul naturii: totul ne este înfățișat din punctul de vedere omenesc, natura fiind populată de ființe asemănătoare omului și ducând viață asemănătoare cu a lui și, de aici origina ochiului e mai puțin învăluită în taină decât aceia, a întregii naturi. Mai târziu concențiunile religioase mai rafinate și filozofia metafizică își cască prăpastia între ele: destinele omului se ridică deasupra fenomenelor naturii, în afară de preocuparea științelor care tratează despre aceste fenomene. Această prăpastie nu s'a înlăturat decât în clipa când cugetarea transformistă modernă s’a văzut nevoită să aplice deducțiunile sale la om, să înglobeze penn și natură în aceiași generalizare și să se servească de aceleași metode de studiu și în această direcție. Atunci omul s’a considerat ca ultima verigă a evoluțiunii din lumea animală, căci și el a fost produs de cauze tot așa de naturale ca și acelea ce au fost de față la nașterea celorlalte specii. De aci s'a mers și mai departe cu deducerile.... Care este origina vieții noastrei psihice? Noile teorii au căutat să lege fenomenele sufletești de acelea ale fiziologiei nervoase și, mai ales, de acelea ale creerului, acesta fiind un produs al perfecționării treptate al sistemului nervos în seria animală. Cugetarea omenească ne apare astfel ca o încoronare supremă și perfecționată a psihologiei animale. Să căutăm a face un mic istoric al teoriei evoluțiunii și să stabilim locul ce ea îl ocupă în știință, constatând și rezultatele la care a ajuns. Origina spețelor și clasificarea lui Linné vine de la actul creațiunii. De altfel origina ființelor la dânsul este explicată exact cu cea din Biblie. De-abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea a început să prindă rădăcini ideia transformistă și să se clatine vechile concepții asupra fixităței spețelor. Cel din urmă reprezentant, care a dat o mare însemnătate imutabilităței animalelor în spete a fost Cuvier. Acesta a grupat spețele lui Linné în categorii sau tipuri, caracterizate fiecare prin unitatea planului de organizație și a pus bazele anatomiei comparate , de asemenea el a fundat paleontologia vertebratelor și a arătat prin studiul formelor diferite, în păturile geologice succesive, că aceste forme se deosebesc cu atât mai mult de cele din timpul nostru cu cât ele aparțin unui nivel inferior. Dispariția totală a fiecăreia din formele succesive era atribuită de dânsul unor catastrofe subite; dealtfel, din timpurile cele mai vechi întreaga omenire, înrâurită de spectacolul inundațiunilor și a cutremurilor de pământ, a eruptiunilor vulcanice, etc., a crezut în aceste catastrofe generale din istoria pământului. Aceste revoluțiuni ale globului, cum le-a numit Cuvier,' catastrofe geologice cu un caracter foarte violent și cuprinzând regiuni considerabile, erau cauza nimicirii formelor și a înlocuirii lor prin altele, venite și acestea din altă parte prin migrațiune. Insă noțiunile evoluționiste au început să-și facă loc în spiritul vremii și teoria lui Cuvier a fost părăsită). Goethe a fost unul din precursorii transformismului și a întrevăzut influența mediului extern în crearea spețelor. Acela, însă, care a dat o definiție precisă acestei idei a fost Lamarck iar Darwin, prin scrierea lui „Origina spețelor“ a impus atenției oamenilor de știință această mare problemă. Vom examina mai jos câteva din teoriile referitoare la evoluția continuă a naturii și vom discuta valoarea lor din punctul de vedere al filozofiei generale și al concepțiui) Geologul englez Lyell a eliminat ideia de catastrofă în evoluția scoarței globului și a atribuit transformărilor unor agenți naturali: apa, aerul, vulcanii, cutremurele de pământ, etc. etc. nilor estetice. Ne găsim, de fapt, în fața a două fenomene care caracterizează evoluția sumei organice: pe de o parte apariția diferitelor specii, difcrete fierea lor în toate grupurile ce ne oferă clasificațiunile animalelor și vegetalelor, complexitatea crescârdă a organismelor, evoluția lor de la formele inferioare la cele mai înalte; pe de altă parte, adaptarea ființelor la condițiunile și necesitățile mediului care se înconjoară. Aceste două procese au loc, în mod simultan dar sunt diferite prin natura lor și nu se suprapun niciodată. Când vorbim de animale superioare sau de animale inferioare, nu înțelegem prin aceasta că cele dintâi sunt mai bine adaptate ca cele din urmă la condițiunile existentei lor: e sigur — din potrivă — că un protozoar trăește în mediul său tot așa de bine ca și un vertebrat superior întră- său; iar parazitul cel mai înjositor nu are nimic de invidiat, sub acest raport, unui animal superior, obligat, în viața sa liberă, să exerciteze toate facultățile sale ca să-și prezerve existența în contra pericolelor care o amenință. Când o speță vine să înlocuiască pe alta, sau să se desvolte alături cu aceasta, ar fi greșit