Viitorul, septembrie 1927 (Anul 20, nr. 5855-5880)
1927-09-02 / nr. 5856
anulat Ko. 58566 PAGINI 3 LI!EJ. in TARA 6 LSI ijf. i îtreipfrte Viitorul ABORANENTE IK TAPA un an —. — — ?co iei Şese luni-------- 350 » Trei luni-----------700 » in sfieitttsfte l'n an— — — — psco lei Şese luni — — — 700 » Trei luni— — — 400 » REDACŢIA ILKEKI STRATIA BUCURESTI STR. EDGARD QUTNET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 10 Telefoanele; Direcţia 351/23 , Redacţia ei Administraţia 319/23 şi 303/11 * RUCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Mr. Academie 17 si Ir ieste Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 30ex. IUI C.’ CRITICII OPEREI CULTURALE a partidului liberal Punând ca punct esenţial de program politic intensificarea, răspândirea şi îndrumarea culturei partidul liberal a înţeles să fie înca odată factorul cerut de vreme, pentru a seconda şi susţine progresul ţarei. După cum partidul liberal a ştiut să fie exponentul revendicărilor de libertate şi dreptate socială; după cum a ştiut să fie factorul de înfăptuire al marilor forme sociale, votul obştesc şi reforma agrară; după cum el a fost instrumentul politic cel mai puternic pe care ţara s’a sprijinit în momentul greu al revendicărilor naţionale, tot astfel el a voit să fie factorul principal în promovarea culturală a ţarei, ştiind că prin cultură, se va putea ajunge la singura şi adevărata consolidare a ţărei. Dar cea ce n’au înţeles unii din cei cari au criticat opera partidului liberal, fără să cunoască trecutul lui, a fost că înscriind în programul său munca pentru întărirea culturei, partidul liberal nu face decât să continue cu mai multă vigoare, o activitate cu care de mult el se mândreşte. Când din sânul acestui partid au eşit oameni de şcoală sau de cultură, un Dimitrie Sturdza, Petre Poni, ori Haret, şi când opera acestora a rămas până azi ca fundamentul organizaţiei noastre şcolare, este sau o ignoranţă, sau o rea vom** de a susţine că de abia acum partidul liberal face operă culturală! Aceasta este o calomnie sau o erezie politică. Actualmente partidul liberal, prin munca fără preget a d-lui dr. O. Angelescu, la ministerul şcoalelor, face operă de intensificare a culturei prin şcoală, şi duce astfel cu puteri sporite mai departe tradiţia culturală a partidului. Rezultatele strălucite obţinute in trecuta guvernare, — neobişnuite chiar în ţări cu civilizaţie veche şi unde ideile de cultură găsesc întotdeauna sprijinul cel mai absolut — au depăşit toate aşteptările. Entuziasmul d-lui dr. ’Angelegen, munca sa de fiecare zi, a trezit în sufletul ţărănimei dorinţa de a-şi instrui ţinerile ei vlăstare cu orice preţ. Sunt scene mişcătoare pe care le-a trăit d-sa. A văzut femei bătrâne, văduve de război, săteni cari veneau să-i dea micile, prea micile lor economii, în credinţa că astfel, cu un ceas mai repede, se ridică şi în lătunul lor, şcoala mândră. E greu de descris toate aceste manifestaţiuni ale celor umili, cari înţelegeau valoarea luminei şi o cereau imperios pentru copiii lor. Totuşi în faţa acestei munci am întâlnit critici emise sau de la aceia cari rămân anonimi in câmpul creaţiei intelectuale, chiar când iscălesc articolele cu numele şi cel mic şi cel mare ; sau de la aceia cari au făcut dovada că nu ştiu să se ridice la greutăţile şi nevoile ţărei în momentele grele şi decisive. Cei cari au dat examenul slăbiciunei simţului lor patriotic, tocmai în clipele când se cerea mai multă încredere în puterile de viaţă naţională ale neamului nostru, greu pot fi azi cenzorii şi criticii cu autoritate ai operei culturale, întreprinse de partidul liberal, care în lunga lui viaţă politică a ştiut să realizeze ceiace a voit, şi a voit totdeauna ceiace a fost folositor ţărei. 0 autocaracterizare Coincidenţe bizare Dar lucru curios : Astă primăvară s’a publicat un alt program al congresului acestuia, fixat de congresul din anul trecut. Un program care nu era ca acesta, de ochii lumii, şi astfel n’a apărut decât în unele ziare ungureşti şi nemţeşti. (la noi numai în două)! Ori, figura în programul acela, în partea lui neoficială (cu alte Scopuri nemărturisite dar evidente Se descopere dar ce fel de „pacifiste“ scopuri (vezi punctul 1 al actualului congres) se urmăresc în adunările acestea interminoritare. Si se mai descopere ceva : O coincidenţă căreia nu vrem să-i dăm calificativ. Statistica cea falsă era comandată pentru congresul generez din luna aceasta. Iar congresul acesta coincide cu un înaintat punct al ofensivei ce-o dă Rothermere iredenta maghiară, — ofensivă a cărei punere la cale e prea cu putinţă să fi coincis în timp cu genevezele uneltiri statistice de acum anul!" In faţa constatărilor acestora se impune o mai obiectivă şi mai românească atitudine faţă de noul congres interminoritar, decât atitudinile ce se obişnuesc a se lua la noi faţă de orice conventicule de felul acestuia. ISAIA TOLAN Politica magiarilor CHELT1T0RII MINORITARI dela GE NEVA — Dela congresul interminoritar la recensământul partidului maghiar — i^a—aa—aa—Ba—— Se va vorbi desigur de ajuns în cuvinte clandestină), următorul coloanele presei noastre depre congresul interminoritar ce s’a deschis Sâmbătă, în 20 August, la Geneva. Sunt aceste congrese interminoritare, inaugurate acum doi ani de către continuatorii ideologiei panmaghiare şi pan-nemţeşti, prilejuri de zarvă dinadins căutate şi nu ne poate fi îngăduit nici a le trece cu vederea şi nici a le înfăţişa într’o altă lumină decât cea reală." Opinia publică românească trebuie să fie din capul locului în cunoştinţă de cauză, punct asupra importanţei căruia nu trebuie să stăruim . Alcătuirea statisticei demografice a minorităţilor europene, însărcinat cu partea ce priveşte România: dr. Eleiner Jakabffy. Iar aceste câteva cuvinte se descurcă astfel Partidul maghiar a început astă iarnă să facă o numărătoare falsă a minoritarilor de la noi. Numărătoarea se făcea după îndrumările secţiei aşa zise minoritare a partidului; Secţia aşa zisă minoritară a partidului maghiar avea preşedinte pe d. Elemer* Jakabffy . In August 1926 d. Jakabffy primise deja congresul interminoritar însărcinarea să facă citata statistică, iar peste o jumătate de an a şi început să se execute în stil mare, cu concursul partidului maghiar. Iar concluzia : Făcea această operaţie tocmai d Elemer Jakabffy, pentru că aşa cereaţă interesele comune ale partidului maghiar, aleasociaţiei interminoritare şi ale încă cuiva, de pe malurile Dunării centrale, trebuia făcută statistica aceasta tocmai de cineva căruia oficialităţile române îi mai confiscaseră o statistică demografică a minorităţilor de la noi, pentru că era pur şi simplu mincinoasă. întâiul lucru ce trebue spus despre acest nou congres aşa zis al celor „40 milioane de minoritari din Europa” (minus Rusia !), este că a adaos încă o autocaracterizare la cele ale celor din trecut. Şi cu vremea altele şi altele au săse adaoge, culminând de-o pildă în autocaracterizarea ce ni se va înfăţişa, în ziua când partidul maghiar al d-lui Bethlen, ajuns prin calităţile sale interioare în inferioritate faţă de alte partide ungureşti din România, va fi tot el cel care va reprezenta la Geneva constituita minoritate ungurescă de la noi ! Să lăsăm însă cele ipotetice pe seama viitorului şi să luăm pe cea mai nouă dintre internaţionale: Internaţionala anumitelor organizaţii minoritare, să ni se înfăţişeze cu ceea ce are la activ . Biroul interminoritar de la Geneva a afişat mai zilele trecute un program al congresului din care desprindem : 1. „In ce măsură primejdueşte intoleranţa naţionalistă a statelor pacea europeană”; 2. „Colaborarea interminoritară în cadrele statelor şi colaborarea internaţională” adică : în alegeri, în congresele internaţionale, prin propaganda din străinătate, etc. Amândouă acestea treacă- meargă. Din partea reprezentanţilor acelui şovinism budapestan care n’a primejduit niciodată câtuş de omn prin intermediul lordului din pacea europeană, nu putem să ne aşteptăm decât la astfel de anchete şi programe. »« Cronica muzicală «Verd» da Wimm Werfel Subiectul acestui roman, la care autorul a lucrat aproape doisprezece ani, este un epizod imaginar adăugit de Werfel la biografia lui Verdi. Werfel a studiat viaţa şi opera eroului său, cu cea mai mare atenţie şi cu cea mai mare dragoste pentru adevăr. Dar n’a ezitat să suprapue adevărul inventat la adevărul imitat. In acest scop îl plasează pe Verdi la Veneţia, în timpul iernei anului 1883. Acelaşi anotimp şi acelaşi decor le regăsim în romanul lui Gabrielle d’Annunzio : „Il Fuoco“. Werfel confundă pe Wagner cu Verdi şi acesta din urmă nu ese de loc micşorat. Cartea lui Werfel nu este o reparaţie este instaurarea cultului lui Verdi, incarnaţie, după autor, al geniului latin. Ridică o statue lui Verdi în faţa statuei lui Wagner. Autorul de altminteri nu critică de loc pe Wagner. Alţii au făcut procesul geniului de la Bayreuth. Stravinsky i-a opus pe Tchaikovsky, pe Gounod. Verdi face săli pline la operă, rămâne condamnat de opinia muzicianilor, care îi recuză opera. A trebuit o nobilă pasiune să se îndrăgostească de frumusețea latină, pentru a face să strălucească numele unui compozitor dispreţuit. Reabilitarea lui Verdi este făcută de două semnături din cele mai însemnate din ţările germane : Franz Werfel şi Thomas Mann. Romanul lui Werfel-Verdi. Roman de Operă, nu este nici o apologie, nici un pamflet. Nu este nici un manual biografic scris în forma dialogului. Este o vertiginoasă scufundare în viaţa interioară a celui mai închis dintre oameni. Wagner încântător, ardea de dorinţa să comunice cu cineva; era omul sociabil- Verdi, în timiditatea lui fricoasă, nu permitea niciodată să fie descusut. Era un suflet de un acces foarte dificil. Prevestirea lui Werfel umple un gol. Aventura închipuită pe care o atribue mastrului e aşezată între triumful operei „Aida” şi creaţia operei „Othello“ la începutul a zece ani de inacţiune, ijerdi se ocupă de grădina de zarzavat în domeniul său din Liguria. Dar odihna învingătorului ascunde o nelinişte cumplită. El e urmărit de imaginea rivalului, care a creat golul în jurul lui. Părăsit de mulţi, el se îndoeşte de el însuşi şi această îndoială îl paralizează. La vârsta de şeaptezeci de ani, se simte plin de vigoare, izvoarele misterioase ale inspiraţiunei au secat. Sterilitatea îl apasă ca o soartă rea care i-a fost blestemată. Nici o sforţare de voinţă nu reuşeşte să-l descătuşeze din această inerţie. Şi ilustrul bătrân se duce incognito la Veneţia cu intenţiunea, pe care şi-o mărturiseşte şl lui însuşi de a revizui opera „Regele Lear“ şi din dorinţa ascunsă, dar imperioasă de a înfrunta pe Wagner. Are impresia că numai această întrevedere va putea să-l libereze. Cum va putea el combate adversarul ? Prin luptă sau printr-o îmbrăţişare frăţească ? Ce are ele cu Wagner în realitate? El nu ştie, se supune unui lucru, care este mai tare decât el. In două rânduri, rivalii se întâlnesc, ochi în ochi, dar în amândouă rândurile Verdi dă înapoi. Când a doua zi după o noapte îngrozitoare, în care a crezut că-şi va da sufletul, Verdi calmat, liniştit, vrea să meargă să salute pe admirabilul uzurpator, aude vestea morţii lui Wagner. Când suferinţele şi doliul vor fi întrecut măsura, misterioasa inerţie se va risipi. Părăsind spitalul unde merge muribund Mathias Fischboeck muzician german, obscur precursor, căruia muzicianul este ataşat printr’o imensă milă, Verdi, exasperat strigă : ,Vendetta“. Acest blestem smuls de durere a fost articulat. Este un cântec- Digul s’a rupt, melodia se revarsă, Verdi e salvat. Toata aceste întâmplări sunt povestite scrie André Levinson, cu o tehnică fără precedent. Evenimentele se desfăşoară cu o extremă încetineală, sau mai bine zis, aceste evenimente rămân în suspensie. Verdi trece prin martirul neputinţei. Cetitorul este crispat din pricina unei aşteptări insuportabile. Nimic nu mişcă, presiunea însă creşte. Nu e nimic mai bine descris decât momentul, când Verdi simte că se apropie sincopa, pe care o crede fatală. Poate aşteptarea atacului de epilepsie în „Idiotul” lui Dostoievsky. Alte personagii, alte destine sunt amestecate cu tema principală. Totul se îndreaptă însă spre acţiunea principală, o alimentează şi prin ea iluminează. Fantome excentrice dalcă pavajul fondamentelor pe care se plimba altă dată irascibilul Carlo Gozz; bătrânul marchiz Gritti, colecţionar şi diletant, care cunoscuse pe Cimarosa ; maestrul Sassaroli, un fanatic invidios, Margherita Olzorzi, cabotina genială, care nu ştia să iubească decât prin procuraţie. Dar unde se descoperă valoarea romancierului, este în descrierea decorului şi în întrebuinţarea figuraţiei. Nu e nimic mai greu pentru un roman istoric decât evocarea uneiepoci recente. Ceea ce a fost eri e aproape inutilizabil în materie de artă. Autorul romanului „Verdi“ a reuşit să picteze o Veneţie luminată cu gaz şi traversată cu vaporaşe cu roate. Imensa literatură „topografică“ provocată de oraşul plutitor nu privează anumite pagini din acest roman de o surprinzătoare noutate. Descripţia este concepută în funcţie de emoţie. Desigur dă muzica, domină, drama, dar ea rămâne în culise. Exact un secol după „Viaţa lui Rossini“ de Stendhal, cartea lui Werfel reeditează vechea contestaţie între muzica italiană şi muzica germană. Stendhal fusese altă dată campionul unei cauze pierdute. In zilele noastre declinul lui Bethoven şi eclipsa lui Wagner dau italianismului decăzut şanse nesperate. Vocea omenească apasă clasicul temperat, cântecul ţâşnind din gâtlej şi mergând la inimă desfide armonia, unisonul combătând contrapunctul. Simfonia cântată ar redeveni acompaniament. Nu ar mai fi muzică făcută pentru ochi, partiţiuni a căror scriitură ar încânta cititorul; melodia ar cere să fie auzită. Nu s’ar mai lăsa să fie legănată de ondularea lui „Tristan“. „Ariosto” ar relua forma sa tripartită”, formele simetrice; din nou, reluate „d’acapo“ ar încânta nevoia de echilibru. Opera ar învinge drama muzicală. Articulaţiunea versului, ar înceta, odată mai mult, să primeze elanul vocii. Poezia, materia verbală, ar decurge din cânt. „Bel canto” ar avea iar dreptate şi mai mult succes decât acei cari clădesc simfonii. Aceasta ar fi teza lui Werfel ? se întreabă Levinson. Prudent el se retrage din luptă, îmbrăţişând încă ideea maestrului Verdi, el dă primul pas inspiraţiunei asupra facturei şi entuziasmului asupra pedanteriei. Se poate combate această atitudine ? Nu e nevoe, fiindcă Wertel nu a compus o operă, ci un roman. Si Verdi de care-l dă cheste de o asemenea elegantă morală, de o măreţie atât de regală, încât ar fi fost mare, fără să fi scris o notă măcar. Un omagiu adus guvernării averescane îndreptarea publică în numărul său de eri, cu literile cele mai mari pe cari le-a găsit în tipografie, o serie de comentarii asupra unor date scoase dintr-o revistă petroliferă franceză și pe cari le intituleză pompos : Un omagiu adus guvernării partidului poporului. Ce-a putut prilejui entuziasmul Indreptarei ? E greu de înţeles! Revista franceză constată că la întreprinderile româneşti petrolifere, în cursul nului 1926, s’a înregistrat un însemnat spor de produse brute petrolifere, ceea ce este, desigur, foarte îmbucurător pentru noi. Oficiosul averescan, într'un acces de autolatrie, însă adaugă după publicarea acestor date: „Publicând cifrele oficiale marea revistă franceză aduce.... un omagiu guvernărei partidului poporului”.. Am recitit și noi studiul publicat de „Tai revue petrolifere” și n'am găsit nicăeri nici un fel de omagiu la adresa partidului poporului. Era și greu să-fi închipui că este posibil să se aducă celei mai nule și nefaste guvernări un omagiu pe vreun câmp de activitate. Singurul omagiu... nu va fi propriu zis un omagiu. Căci nu putem denumi, astfel apropiata cercetare a pestimei guvernărei averescane de înalta Curte de conturi. Haosul lăsat de guvernarea avere,scana, nenumăratele afaceri cari se descoperă zilnic pretutindeni, dezorganizarea ministerelor prin politica meschină personală care se făcea etc., etc. desființează un partid si nu-l pune in situația de a primi... omagii. . RUEPISI LGIDULU! CECIL Lordul Robert Cecil a adresat astăzi o scrisoare primului ministru Baldwin, prin care declară, că neputând aproba instrucţiunile guvernului în privinţa dezarmatei internaţionale, demisionează din postul de cancelar al povinciei Lancaster şi din însărcinarea de delegat permanent al Angliei la Liga Naţiunilor. LORDUL ROBERT CECIL DI ECOURI in iniţiativa cercurilor comerciale ateniene, se va întemeia la Atena o ligă anticomunistă, al cărei scop va fi de a lupta împotriva propagandei comuniste şi de a neutraliza succesele acesteia. Membrii ligii se vor recruta din cercurile industriale şi comerciale. Liga anticomunistă organizează colecte în toată Grecia pentru editarea de broşuri anticomuniste şi recompense pentru oratori anticomunişti. n urma tratativelor dintre republica cehoslovacă şi Vatican, care par a se termina cu succes, Vaticanul va trimite din nou la Praga un nunţiu papal. Se ştie că în urma plecării nunţiului Marmaggi acum doi ani, ca protest împotriva participării guvernului cehoslovac la sărbătorirea lui Hus, relaţiile dintre republica cehoslovacă şi Vatican erau întrerupte. Candidatul pentru locul de nunţiu papal la Praga este văzut în repreentantul papal la Kowno, Msgr. Alois Faidutti. Acesta s-a născut în 1861 la Scrutto în Italia, a studiat teologia la Viena şi a fost profesor la Gorica. Până la revoluţia cehă reprezenta judeţele Cormona şi Gradiska în consiliul imperial austriac. „UMORUL lui Hasdeu“ Pentru d-nul B. Lăzăreanu Un publicist îndrăgostit de trecutul nostru, şi un om căruia îi convine senina atmosferă a bibliotecilor și arhivelor, d. Barbu Lăzăreanu a găsit în comemorarea lui Hasdeu, prilejul bine venit de a scoate o carte asupra„Umorului lui Hasdeu". Ca orice o activitate făcută cu gândul bun al reînviere! trecutului nostru literar, şi glorificărei marilor noştri scriitori de altădată, lucrarea aci citată merită laude. Ea ar fi o contribuţie modestă la cunoaşterea marelui Hasdeu, dacă nu ar păcătui — şi spunem aceasta cu sentimentul sincerităţei şi co Mectivităţei ce conduce scrisul nostru — prin acea că ilustrează acea latură a personalităţei lui Hasdeu, care merită mai puţin a fi cunoscută. Ştiu că de mult s’a spus că Hasdeu era înzestrat cu un humor extraordinar De fapt era un om spiritual în vorbă, in scris, humorul său nu se ridica la nivelul literar, singur care poate să intereseze pe bibliograf sau pe istoricul literar. Recitind extrasele d-lui Barbu Lăzăreanu eşti cuprins de un sentiment de melancolie, şi-o întrebare se impune: Oare acesta a fost Hasdeu? Şi nu trebue uitat că gluma şi satira lui Hasdeu era contemporană cu ironia fină şi literară a lui Titu Maiorescu, şi cu verva comică a lui Caragiale, chiar şi cu spiritul uşor, dar viciu stilizat, al lui Tony Bacalbaşa. Hasdeu nu a fost magnás in minima şi dacă s’ar putea face o comparaţiune cu Voltaire, cu care el are multe asemănări am putea spune că patriarhul literaturei franceze excela in „scrisori“ şi in versuri uşoare, pe când Hasdeu al nostru, trebue urmărit şi studiat în operile mari, în filologie şi istoric ori în teatru, iar nu în glume şi satire, in care el era departe de-a fi un maestru. Iată de ce socoteam că munca d-lui Barbu Lăzăreanu, atât de meritorie prin intenţiie ei şi atât de nobilă prin dragostea autorului de tot ceea ce se atinge de trecutul literar românesc, nu serveşte glorificărei lui Hasdeu, deoarece cine nu ar cunoaşte pe Hasdeu din teatru, din istorie, ori din filologie ar fi dispus să creadă că magul de la Câmpina a fost mai mic decât ceea ce a fost în realitate. Şi aceasta ar fi o judecată plină de impietate faţă de unul din cei mai repesentativi scriitori ai creaţiei româneşti. PETRONIUS ---------------------------------------------------------------- rîîeri 2 Septemarie, 1927 EMINESCU PEDAGOG O nouă contribuţie la studiul perso naläSötsi ®*îer.*ei p©©Ssiiuî- Părintele Toma P. Chiricuţă parohul bisericei Zlătari din Capitală şi profesor secundar publică o importantă lucrare originală asupra lui Eminescu, întitulată „Eminescu pedagog“. Părintele Chiricuţă ezitând la început de a aborda subiectul lucrării pe care a reuşit să-l trateze cu perfecţiune spune: „Personalitatea lui Eminescu este una din cele mai vaste şi mai complexe, a culturei noastre româneşti, şi a îndrăzni să te apropii de una din feţele ei, presupune o doză de curaj îndestul de mare“. Autorul a fost îndemnat să se ocupede activitatea pedagogică a lui Mihail Eminescu citind „Fragmente, rapoarte şi articole asupra instrucţiunii publice” din volumul „Opere complecte” tipărit la în anul 1914. In slujba şcoalei Eminescu, deşi n’a fost „om al şcoalei româneşti” mai mult decât un an, totuşi a reuşit să-şi imprime şi în acest domeniu — ca orice geniu adevărat — pecetea marei şi netrecătoarei lui personalităţi. „Convorbirile Literare, au publicat un studiu asupra acestei teme, datorit d-lui D. Mărăcineanu, dar lucrarea părinte Stui T. Chiricuţă, aduce noui contribuţiuni la înţelegerea chestiunei, prezentându-ne un Eminescu nou, pe care nu’l minesteam. S’a scris despre opera lui Eminescu mult, a fost analizată şi studiată de critici literari de valoare, s’a scris despre „Eminescu ziarist, sociolog, cugetător” dar nimeni n’a scris încă nimic, despre înclinaţiunile pedagogice ale marelui nostru poet. Autorul, pe baza faptelor şi documentelor pe cari le-a avut la îndemână, a ajuns la convingerea că „Eminescu a fost un cetăţean, care şi-a valorificat convingerile şi prin acţiune concretă, vie, organizată, acţiune care formează obiectul cercetărilor de faţă, şi pe care temeiu, trebue să ne lărgim judecata noastră despre Eminescu, considerând-o nu numai ca poet, prozator, ziarist, gânditor filozofic de drept şi cultură, ci şi ca pedagog activ şi practic, al şcoalei şi al învăţământului nostru românesc”. Intre pedagogie şi administraţie Părintele Toma Chiricuţă consideră pe MihailEminescu, ca „unul din cei dintâi îndrumători şi propovăduitori practici pe care i-a avut pedagogia şi şcoala românească”. Actele oficiale semnate de Eminescu în scurtul interval de timp cât a funcţionat ca revizor şcolar, mărturisesc interesul ca marele poet îl avea îndeosebi pentru şcoala rurală şi un minunat spirit practic şi organizator. Multe din insuficienţile şi vicisitudinile constatate de către revizorul şcolar Mihail Eminescu dăinuesc din nefericire şi astăzi în şcolile noastre. Şi cu câtă grijă, adeseori cu câtă durere denunţă Eminescu realităţile şi formulează măsuri practice pentruîndreptare ! A vorbi însă despre Eminescu pedagog, în înţelesul obişnuit al cuvântului (acela de educator al copiilor sau de cercetător sistematic al domeniului educaţiunii) ar fi o greşeală şi autorul ne arată în ce sens trebue înţeleasă pedagogia lui Eminescu : „Mai poate fi considerat pedagog şi omul, care fără a se gândi numaidecât la o cercetare sistematică şi statornică pe tărâmul ştiinţei despre educaţie, şi nici fiindcă a îmbrăţişat munca concretă a educaţiei dintr’o înclinare specială către această muncă, totuşi, datorită culturei largi şi multilaterale, pe care şi-a apropiat-o dintr’o simplă curiozitate intelectuală adâncă şi continuă, a ajuns să reflecteze într’un chip serios şi asupra problemelor educaţiei, şi care, datorită mai mult unor împrejurări întâmplătoare, a fost silit să lucreze în chip practic şi pe tărâmul educaţiei. Odată însă lucrând pe acest tărâm, desvălue o intuiţie atât de adâncă faţă de problemele ei, şi desfăşură o activitate concretă atât de rodnică prin rezultatele ei imediate, ori prin orientările, implicit cuprinse în acţiunile sale, chiar pe tărâmul teoretic al educaţiei, încât, adesea, poate fi aşezat mai presus din punctul de vedere al valorii, decât mulţi din pedagogii de meserie”. Caracteristica pedagogiei lui Eminescu wrmmmBGsn Desigur, că Eminescu a fost influenţat în această direcţie şi de legăturile de prietenie pe care le-a avut cu Titu Maiorescu şi de studiile de filosofie de drept şi de filologie comparată, pe care le-a urmat la Berlin. Toate documentele privitoare la Eminescu pedagog sunt din anii 1874 şi 1875, când a fost director al bibliotecei din Iaşi, şi apoi revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. Autorul caracterizează astfel, pedagogia lui Eminescu : „Pedagogia lui Eminescu este o pedagogie prin excelenţă socială El nu concepe individul ca o realitate de sine stătătoare, autonomă, a căreia desvoltare să cuprindă un scop în fiinţa sa proprie. Individul uman este o celulă numai dintr’un organism mai vast şi cu mult mai înalt în rosturile sale acest organism e naţia. Educarea individului înseamnă personalizarea lui, topirea întregii lui firi, sufleteşti şi trupeşti, într’o unitate desăvârşită, pe care o putem unimi caracter. Dar personalitatea Individuală, rra poate trăi şi birui exclusiv cu puterile sale. Ea trebue să-şi sporească puterea, contopindu-se cu fiinţa şi rosturile naţiei. Educaţia este o acţiune în vederea acestei contopiri.... O pedagogie ştiinţifică, ce pleacă de la naţiune, spre a o organiza, aceasta să ne fie ţinta noastră a tuturor, O educaţie naţională, în vederea formării tot mai depline a unui caracter naţional”. Iaşi MIHAIL EMINESCU