Viitorul, septembrie 1927 (Anul 20, nr. 5855-5880)

1927-09-02 / nr. 5856

anul­at Ko. 58566 PAGINI 3 LI!­EJ. in TARA 6 LSI ijf. i îtreipfrte Viitorul ABORANENTE IK TAPA un an —. — — ?co iei Şese luni-------- 350 » Trei luni-----------700 » in sfiei­tttsfte l'n an— — — — psco lei Şese luni — — — 700 » Trei luni— — — 400 » REDACŢIA ILKEKI ST­RATIA BUCURESTI STR. EDGARD QUTNET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 10 Telefoanele; Direcţia 351/23 , Redacţia ei Administraţia 319/23 şi 303/11 * RU­CIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Mr. Academie 17 si Ir ieste Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 3­­0ex. IUI C.’ CRITICII OPEREI CULTURALE a partidului liberal Punând ca punct esenţial de program politic intensificarea, răspândirea şi îndrumarea cul­turei partidul liberal a înţeles să fie înca­ odată factorul cerut de vreme, pentru a seconda şi susţine progresul ţarei. După­ cum partidul liberal a ştiut să fie exponentul revendicărilor de libertate şi dreptate socială; după cum a ştiut să fie factorul de înfăptuire al marilor f­­orme sociale, votul obştesc şi reforma agrară; după cum el a fost in­strumentul politic cel mai pu­ternic pe care ţara s’a sprijinit în momentul greu al revendică­rilor naţionale, tot astfel el a voit să fie factorul principal în promovarea culturală a ţarei, ştiind că prin cultură, se va putea ajunge la singura şi ade­vărata consolidare a ţărei. Dar cea­ ce n’au înţeles unii din cei cari au criticat opera partidului liberal, fără să cu­noască trecutul lui, a fost că în­scriind în programul său munca pentru întărirea culturei, parti­dul liberal nu face de­cât să con­tinue cu mai multă vigoare, o activitate cu care de mult el se mândreşte. C­ând din sânul acestui partid au eşit oameni de şcoală sau de cultură, un Dimitrie Sturdza, Petre Poni, ori Haret, şi când o­­pera acestora a rămas până azi ca fundamentul organizaţiei noastre şcolare, este sau o igno­ranţă, sau o rea vom** de a sus­ţine că de abia acum partidul li­beral face operă culturală! Aceasta este o calomnie sau o erezie politică. Actualmente partidul liberal, prin munca fără preget a d-lui dr. O. Angelescu, la ministerul şcoalelor, face operă de intensifi­care a culturei prin şcoală, şi duce astfel cu puteri sporite mai departe tradiţia culturală a par­tidului. Rezultatele strălucite obţinute in trecuta guvernare, — neobiş­nuite chiar în ţări cu civilizaţie veche şi unde ideile de cultură găsesc întotdeauna sprijinul cel mai absolut — au depăşit toate aşteptările. Entuziasmul d-lui dr. ’Angele­gen, munca sa de fiecare zi, a trezit în sufletul ţărănimei do­rinţa de a-şi instrui ţinerile ei vlăstare cu orice preţ. Sunt scene mişcătoare pe care le-a trăit d-sa. A văzut femei bătrâne, văduve de război, săteni cari veneau să-i dea micile, prea micile lor econo­mii, în credinţa că astfel, cu un ceas mai repede, se ridică şi în lătunul lor, şcoala mândră. E greu de descris toate aceste manifestaţiuni ale celor umili, cari înţelegeau valoarea luminei şi o cereau imperios pentru co­piii lor. Totuşi în faţa acestei munci am întâlnit critici emise sau de la aceia cari rămân anonimi in câmpul creaţiei intelectuale, chiar când iscălesc articolele cu numele şi cel mic şi cel mare ; sau de la aceia cari au făcut do­vada că nu ştiu să se ridice la greutăţile şi nevoile ţărei în mo­mentele grele şi decisive. Cei cari au dat examenul slăbiciunei simţului lor patriotic, tocmai în clipele când se cerea mai multă încredere în puterile de viaţă na­ţională ale neamului nostru, greu pot fi azi cenzorii şi criticii cu autoritate ai operei culturale, în­treprinse de partidul liberal, care în lunga lui viaţă politică a ştiut să realizeze ceiace a voit, şi a voit totdeauna ceiace a fost fo­lositor ţărei. 0 autocaracterizare Coincidenţe bizare Dar lucru curios : Astă primăvară s’a publicat un alt program al congresului aces­tuia, fixat de congresul din anul trecut. Un program care nu era ca acesta, de ochii lumii, şi astfel n’a apărut decât în unele ziare ungu­reşti şi nemţeşti. (la noi numai în două)! Ori, figura în programul acela, în partea lui neoficială (cu alte Scopuri ne­mărturisite dar evidente Se descopere dar ce fel de „paci­fiste“ scopuri (vezi punctul 1 al actualului congres) se urmăresc în adunările acestea interminoritare. Si se mai descopere ceva : O coincidenţă căreia nu vrem să-i dăm calificativ. Statistica cea falsă era comandată pentru con­gresul generez din luna aceasta. Iar congresul acesta coincide cu un înaintat punct al ofensivei ce-o dă Rother­mere iredenta maghiară, — ofen­sivă a cărei punere la cale e prea cu putinţă să fi coincis în timp cu genevezele uneltiri statistice de a­­cum anul!" In faţa constatărilor acestora se impune o mai obiectivă şi mai ro­mânească atitudine faţă de noul congres interminoritar, decât ati­tudinile ce se obişnuesc a se lua la noi faţă de orice conventicule de felul acestuia. ISAIA TOLAN Politica magiarilor CHELT1T0RII MINORITARI dela GE NEVA — Dela congresul interminoritar la recensământul partidului maghiar — i^a—aa—aa—Ba—— Se va vorbi desigur de ajuns în cuvinte clandestină), următorul coloanele presei noastre depre con­gresul interminoritar ce s’a deschis Sâmbătă, în 20 August, la Geneva. Sunt aceste congrese intermino­­ritare, inaugurate acum doi ani de către continuatorii ideologiei pan­­maghiare şi pan-nemţeşti, prilejuri de zarvă dinadins căutate şi nu ne poate fi îngăduit nici a le trece cu vederea şi nici a le înfăţişa într’o altă lumină decât cea reală." Opinia publică românească tre­buie să fie din capul locului în cu­noştinţă de cauză, punct asupra importanţei căruia nu trebuie să stăruim . Alcătuirea statisticei demogra­fice a minorităţilor europene, în­sărcinat cu partea ce priveşte Ro­mânia: dr. Eleiner Jakabffy. Iar aceste câteva cuvinte se des­curcă astfel Partidul maghiar a început astă iarnă să facă o numărătoare falsă a minoritarilor de la noi. Numărătoarea se făcea după în­drumările secţiei aşa zise minori­tare a partidului; Secţia aşa zisă minoritară a par­tidului maghiar avea preşedinte pe d. Elemer* Jakabffy . In August 1926 d. Jakabffy pri­mise deja congresul interminoritar însărcinarea să facă citata statis­tică, iar peste o jumătate de an a şi început să se execute în stil mare, cu concursul partidului ma­ghiar. Iar concluzia : Făcea această operaţie tocmai d Elemer Jakabffy, pentru că aşa ce­reaţă interesele comune ale parti­dului maghiar, ale­­asociaţiei in­­terminoritare şi ale încă cuiva, de pe malurile Dunării centrale, tre­buia făcută statistica aceasta toc­mai de cineva căruia oficialităţile române îi mai confiscaseră­ o sta­tistică demografică a minorităţilor de la noi, pentru că era pur şi sim­plu mincinoasă. întâiul lucru ce trebue spus despre acest nou congres aşa zis al celor „40 milioane de minoritari din Europa” (minus Rusia !), este că a adaos încă o autocaracterizare la cele ale celor din trecut. Şi cu vremea altele şi altele au să­­se adaoge, culminând de-o pildă în autocaracterizarea ce ni se va înfăţişa, în ziua când partidul ma­ghiar al d-lui Bethlen, ajuns prin calităţile sale interioare în infe­rioritate faţă de alte partide un­gureşti din România, va fi tot el cel care va reprezenta la Geneva constituita minoritate ungurescă de la noi ! Să lăsăm însă cele ipotetice pe seama viitorului şi să luăm pe cea mai nouă dintre internaţionale: Internaţionala anumitelor organi­zaţii minoritare, să ni se înfăţişeze cu ceea ce are la activ . Biroul interminoritar de la Ge­neva a afişat mai zilele trecute un program al congresului din care desprindem : 1. „In ce măsură primejdueşte intoleranţa naţionalistă a statelor pacea europeană”; 2. „Colaborarea interminoritară în cadrele statelor şi colaborarea internaţională” adică : în alegeri, în congresele internaţionale, prin propaganda din străinătate, etc. Amândouă acestea treacă- mear­gă. Din partea reprezentanţilor a­­celui şovinism budapestan care n’a primejduit niciodată câtuş de omn prin intermediul lordului din pacea europeană, nu putem să­ ne aşteptăm decât la astfel de an­chete şi programe. »« Cronica muzicală «Verd­» da Wimm Werfel Subiectul acestui roman, la care autorul a lucrat aproape doispre­zece ani, este un epizod imaginar adăugit de Werfel la biografia lui Verdi. Werfel a studiat viaţa şi o­­pera eroului său, cu cea mai mare atenţie şi cu cea mai mare dragos­te pentru adevăr. Dar n’a ezitat să suprapue adevărul inventat la ade­vărul imitat. In acest scop îl pla­sează pe Verdi la Veneţia, în tim­pul iernei anului 1883. Acelaşi anotimp şi acelaşi decor le regăsim în romanul lui Gabrielle d’Annunzio : „Il Fuoco“. Werfel confundă pe Wagner cu Verdi şi acesta din urmă nu ese de loc micşorat. Cartea lui Werfel nu este o reparaţie este instaurarea cultului lui Verdi, incarnaţie, după autor, al geniului latin. Ridică o statue lui Verdi în faţa statuei lui Wagner. Autorul de altminteri nu critică de loc pe Wagner. Alţii au făcut procesul geniului de la Bay­reuth. Stravinsky i-a opus pe Tchaiko­vsky, pe Gounod. Verdi face săli pline la operă, rămâne condamnat de opinia mu­­zicianilor, care îi recuză opera. A trebuit o nobilă pasiune să se în­drăgostească de frumusețea latină, pentru a face să strălucească nu­mele unui compozitor dispreţuit. Reabilitarea lui Verdi este fă­cută de două semnături din cele mai însemnate din ţările ger­mane : Franz Werfel şi Thomas Mann. Romanul lui Werfel-Verdi. Ro­man de Operă, nu este nici o apo­logie, nici un pamflet. Nu este nici un manual biografic sc­ris în for­ma dialogului. Este o vertiginoasă scufundare în viaţa interioară a celui mai închis dintre oameni. W­agner încântător, ardea de do­rinţa să comunice cu cineva; era omul sociabil- Verdi, în timiditatea lui fricoasă, nu permitea nici­oda­tă să fie descusut. Era un­ suflet de un acces foarte dificil. Prevestirea lui Werfel umple un gol. Aventura închipuită pe care o atribue mastrului e aşezată între triumful operei „Aida” şi creaţia operei „Othello“ la începutul a zece ani de inacţiune, ijerdi se o­­cupă de grădina de zarzavat în do­meniul său din Liguria. Dar odih­na învingătorului ascunde o neli­nişte cumplită. El e urmărit de imaginea riva­lului, care a creat golul în jurul lui. Părăsit de mulţi, el se îndoeş­­te de el însuşi şi această îndoială îl paralizează. La vârsta de şeapte­zeci de ani, se simte plin de vigoa­re, izvoarele misterioase ale inspi­­raţiunei au secat. Sterilitatea îl apasă ca o soartă rea care i-a fost blestemată. Nici o sforţare de voinţă nu reuşeşte să-l descătuşeze din această iner­ţie. Şi ilustrul bătrân se duce in­cognito la Veneţia cu intenţiunea, pe care şi-o mărturiseşte şl lui în­­su­şi de a revizui opera „Regele Lear“ şi din dorinţa ascunsă, dar imperioasă de a înfrunta pe Wag­ner. Are impresia că numai această întrevedere va putea să-l libereze. Cum va putea el combate adver­sarul ? Prin luptă sau printr-o îm­brăţişare frăţească ? Ce are ele cu Wagner în realitate? El nu ştie, se supune unui lucru, care este mai tare decât el. In două rânduri, rivalii se în­tâlnesc, ochi în ochi, dar în amân­două rândurile Verdi dă înapoi. Când a doua zi după o noapte în­grozitoare, în care a crezut că-şi va da sufletul, Verdi calmat, li­niştit, vrea să meargă să salute pe admirabilul uzurpator, aude vestea morţii lui Wagner. Când suferin­ţele şi doliul vor fi întrecut măsu­ra, misterioasa inerţie se va risi­pi. Părăsind spitalul unde merge muribund Mathias Fischboeck mu­zician german, obscur precursor, căruia muzicianul este ataşat printr’o imensă milă, Verdi, exas­perat strigă : ,Vendetta“.­­ Acest blestem smuls de durere a fost articulat. Este un cântec- Di­gul s’a rupt, melodia se revarsă, Verdi e salvat. Toata aceste întâmplări sunt po­vestite scrie André Levinson, cu o tehnică fără precedent. Evenimentele se desfăşoară cu o extremă încetineală, sau mai bine zis, aceste evenimente rămân în suspensie. Verdi trece prin marti­rul neputinţei. Cetitorul este cris­pat din pricina unei aşteptări in­suportabile. Nimic nu mişcă, pre­siunea însă creşte. Nu e nimic mai bine descris de­cât momentul, când Verdi simte că se apropie sincopa, pe care o crede fatală. Poate aşteptarea atacului de epilepsie în „Idiotul” lui Dos­­toievsky. Alte personagii, alte destine sunt amestecate cu tema principală. To­tul se îndreaptă însă spre acţiunea principală, o alimentează şi prin ea iluminează. Fantome excentrice dalcă pava­jul fondamentelor pe care se plim­ba altă dată irascibilul Carlo Gozz; bătrânul marchiz Gritti, co­lecţionar şi diletant, care cunoscu­se pe Cimarosa ; maestrul Sassa­­roli, un fanatic invidios, Marghe­­rita Olzorzi, cabotina genială, care nu ştia să iubească decât prin procuraţie. Dar unde se descoperă valoarea romancierului, este în descrierea decorului şi în între­buinţarea figuraţiei. Nu e nimic mai greu pentru un roman istoric decât evocarea unei­­epoci recente. Cee­a ce a fost eri e aproape inutilizabil în materie de artă. Autorul romanului „Verdi“ a reuşit să picteze o Veneţie lumi­nată cu gaz şi traversată cu vapo­raşe cu roate. Imensa literatură „topografică“ provocată de oraşul plutitor nu privează anumite pa­gini din acest roman de o surprin­zătoare noutate.­ Descripţia este con­cepută în funcţie de emoţie. Desigur dă muzica, domină, dra­ma, dar ea rămâne în culise. Exact un secol după „Viaţa lui Rossini“ de Stendhal, cartea lui Werfel ree­ditează vechea contestaţie între muzica italiană şi muzica germa­nă. Stendhal fusese altă dată cam­pionul unei cauze pierdute. In zilele noastre declinul lui Bet­hoven şi eclipsa lui Wagner dau italianismului decăzut şanse nes­perate. Vocea omenească apasă cla­sicul temperat, cântecul ţâşnind din gâtlej şi mergând la inimă desfide armonia, unisonul combă­tând contrapunctul. Simfonia cân­tată ar redeveni acompaniament. Nu ar mai fi muzică făcută pen­tru ochi, partiţiuni a căror scrii­tură ar încânta cititorul; melodia ar cere să fie auzită. Nu s’ar mai lăsa să fie legănată de ondularea lui „Tristan“. „Ario­sto” ar relua forma sa tripartită”, formele simetrice; din nou, relua­te „d’acapo“ ar încânta nevoia de echilibru. Opera ar învinge drama muzicală. Ar­ticul­aţiunea versului, ar înceta, odată mai mult, să pri­meze elanul vocii. Poezia, materia verbală, ar decurge din cânt. „Bel canto” ar avea iar dreptate şi mai mult succes decât acei cari clădesc simfonii. Aceasta ar fi teza lui Werfel ? se întreabă Levinson. Prudent el se retrage din luptă, îmbrăţişând încă ideea maestrului Verdi, el dă pr­imul pas inspiraţiunei asupra facturei şi entuziasmului asupra pedanteriei. Se poate combate a­­ceastă atitudine ? Nu e nevoe, fiind­că Wertel nu a compus o operă, ci un roman. Si Verdi de care-l dă cheste de o asemenea elegantă mo­rală, de o măreţie atât de regală, încât ar fi fost mare, fără să fi scris o notă măcar. Un omagiu adus guvernării averescane îndreptarea publică în numărul său de eri, cu literile cele mai mari pe cari le-a găsit în tipogra­fie, o serie de comentarii asupra unor date scoase dintr-o revistă petroliferă franceză și pe cari le intituleză pompos : Un omagiu adus guvernării par­tidului poporului. Ce-a putut prilejui entuziasmul Indreptarei ? E greu de înţeles! Revista franceză constată că la întreprinderile româneşti petroli­fere, în cursul nului 1926, s’a în­registrat un însemnat spor de pro­duse brute petrolifere, ceea ce este, desigur, foarte îmbucurător pentru noi. Oficiosul averescan, într'un acces de autolatrie, însă adaugă după publicarea acestor date: „Publicând cifrele oficiale ma­rea revistă franceză aduce.... un o­­magiu guvernărei partidului po­porului”.. Am recitit și noi studiul publi­cat de „Tai revue petrolifere” și n'am găsit nicăeri nici un fel de omagiu la adresa partidului popo­rului. Era și greu să-fi închipui că este posibil să se aducă celei mai nule și nefaste guvernări un omagiu pe vreun câmp de activitate. Singurul omagiu... nu va fi pro­priu zis un omagiu. Căci nu putem denumi, astfel apropiata cercetare a pestim­ei guvernărei averescane de înalta Curte de conturi. Haosul lăsat de guvernarea ave­re,scana, nenumăratele afaceri cari se descoperă zilnic pretutindeni, dezorganizarea ministerelor prin politica meschină personală care se făcea etc., etc. desființează un partid si nu-l pune in situația de a primi... omagii. . RUEPISI LGIDULU! CECIL Lordul Robert Cecil a adresat as­tăzi o scrisoare primului ministru Baldwin, prin care declară, că ne­putând aproba instrucţiunile guver­nului în privinţa dezarmatei inter­naţionale, demisionează din postul de cancelar al povinciei Lancaster şi din însărcinarea de delegat per­manent al Angliei la Liga Naţiu­nilor. LORDUL ROBERT CECIL D­I ECOURI in iniţiativa cercurilor comer­ciale ateniene, se va întemeia la Atena o ligă anticomunistă, al căr­ei scop va fi de a lupta îm­potriva propagandei comuniste şi de a neutraliza succesele acesteia. Mem­brii ligii se vor recruta din cercu­rile industriale şi comerciale. Liga anticomunistă organizează colecte în toată Grecia pentru editarea de broşuri anticomuniste şi recompense pentru oratori anticomunişti. n urma tratativelor dintre repu­blica cehoslovacă şi Vatican, care par a se termina cu succes, Va­ticanul va trimite din nou la Praga un nunţiu papal. Se ştie că în urma plecării nunţiului Marmaggi acum doi ani, ca protest împotriva parti­cipării guvernului cehoslovac la sărbătorirea lui Hus, relaţiile dintre republica cehoslovacă şi Vatican erau întrerupte. Candidatul pentru locul de nunţiu papal la Praga este văzut în repreentantul papal la Kowno, Msgr. Alois Faidutti. Acesta s-a născut în 1861 la Scrutto în Italia, a studiat teologia la Viena şi a fost profesor la Gorica. Până la revoluţia cehă re­prezenta judeţele Cormona şi Gra­­diska în consiliul imperial austriac. „UMORUL lui Hasd­eu“ Pentru d-nul B. Lăzăreanu Un publicist îndrăgostit de trecu­tul nostru, şi un om căruia îi con­vine senina atmosferă a biblioteci­lor și arhivelor, d. Barbu Lăzăreanu a găsit în comemorarea lui Hasdeu, prilejul bine venit de­ a scoate o car­te asupra­­„Umorului lui Hasdeu". Ca­ orice o activitate făcută cu gân­dul bun al reînviere! trecutului nos­tru literar, şi glorificărei marilor noştri scriitori de altădată, lucrarea aci citată merită laude. Ea ar fi o contribuţie modestă la cunoaşterea marelui Hasdeu, dacă nu ar păcătui — şi spunem aceasta cu sentimentul sincerităţei şi co Mectivităţei ce con­duce scrisul nostru — prin acea că ilustrează acea latură a personali­­tăţei lui Hasdeu, care merită mai puţin a fi cunoscută. Ştiu că de mult s’a spus că Hasdeu era înzes­trat cu­ un humor extraordinar De fapt era un om spiritual în vorbă, in scris, humorul său nu se ridica la nivelul literar, singur care poate să intereseze pe bibliograf sau pe istoricul literar. Recitind extrasele d-lui Barbu Lăzăreanu eşti cuprins de un sentiment de melancolie, şi-o întrebare se impune: Oare acesta a fost Hasdeu? Şi nu trebue uitat că gluma şi satira lui Hasdeu era con­temporană cu ironia fină şi literară a lui Titu Maiorescu, şi cu verva comică a lui Caragiale, chiar şi cu spiritul uşor, dar viciu stilizat, al lui Tony Bacalbaşa. Hasdeu nu a fost magnás in minima şi dacă s’ar putea face o comparaţiune cu Vol­taire, cu care el are multe asemă­nări am putea spune că patriarhul­ literaturei franceze excela in „scri­sori“ şi in versuri uşoare, pe când Hasdeu al nostru, trebue urmărit şi studiat în operile mari, în filologie şi istoric ori în teatru, iar nu în glu­me şi satire, in care el era departe de-a fi un maestru. Iată de ce socoteam că munca d-lui Barbu Lăzăreanu, atât de me­ritorie prin intenţiie ei şi atât de nobilă prin dragostea autoru­lui de tot ceea ce se atinge de trecutul lite­rar românesc, nu serveşte glorifică­­rei lui Hasdeu, deoarece cine nu ar cunoaşte pe Hasdeu din teatru, din istorie, ori din filologie ar fi dispus să creadă că magul de la Câmpina a fost mai mic decât ceea ce a fost în realitate. Şi aceasta ar fi o judecată plină de impietate faţă de unul din cei mai repesentativi scriitori ai creaţiei româneşti. PETRONIUS ----------------------------------------------------------------­ ­rîîeri 2 Septemarie, 1927 EMINESCU PEDAGOG O nouă contribuţie la studiul perso­­ naläSötsi ®*îer.*ei p©©Ssiiuî- Părintele Toma P. Chiricuţă parohul bisericei Zlătari din Ca­pitală şi profesor secundar publi­că o importantă lucrare originală asupr­a lui Eminescu, întitulată „Eminescu pedagog“.­­ Părintele Chiricuţă ezitând la început de a aborda subiectul lu­crării pe care a reuşit să-l trate­ze cu perfecţiune spune: „Per­sonalitatea lui Eminescu este una din cele mai vaste şi mai com­plexe, a culturei noastre româ­neşti, şi a îndrăzni să te apropii de una din feţele ei, presupune o doză de curaj îndestul d­e mare“. Autorul a fost îndemnat să se o­­cupe­­de activitatea pedagogică a lui Mihail Eminescu citind „Frag­mente, rapoarte şi articole asupra instrucţiunii publice” din volumul „Opere complecte” tipărit la în anul 1914. In slujba şcoalei Eminescu, deşi n’a fost „om al şcoalei româneşti” mai mult decât un an, totuşi a reuşit să-şi imprime şi în acest domeniu — ca orice ge­niu adevărat — pecetea marei şi netrecătoarei lui personalităţi. „Convorbirile Literare, au publi­cat un studiu asupra acestei teme, datorit d-lui D. Mărăcineanu, dar lucrarea părinte Stui T. Chiricuţă, aduce noui contribuţiuni la înţele­gerea chestiunei, prezentându-ne un Eminescu nou, pe care nu’l mi­ne­steam. S’a scris despre opera lui Emi­nescu mult, a fost analizată şi stu­diată de critici literari de valoare, s’a scris despre „Eminescu ziarist, sociolog, cugetător” dar nimeni n’a scris încă nimic, despre încli­­naţiunile pedagogice ale marelui nostru poet. Autorul, pe baza faptelor şi do­cumentelor pe cari le-a avut la în­demână, a ajuns la convingerea că „Eminescu a fost un cetăţean, care şi-a valorificat convingerile şi prin acţiune concretă, vie, organi­zată, acţiune care formează obiec­tul cercetărilor de faţă, şi pe care temeiu, trebue să ne lărgim jude­cata noastră despre Eminescu, con­siderând-o nu numai ca poet, pro­zator, ziarist, gânditor filozofic de drept şi cultură, ci şi ca pedagog activ şi practic, al şcoalei şi al în­văţământului nostru românesc”. Intre pedagogie şi adminis­traţie Părintele Tom­a Chiricuţă consi­deră pe Mihail­­Eminescu, ca „unul din cei dintâi îndrumători şi pro­povăduitori practici pe care i-a a­­vut pedagogia şi şcoala româ­nească”. Actele oficiale semnate de Em­i­­nescu în scurtul interval de timp cât a funcţionat ca revizor şcolar, mărturisesc interesul ca marele poet îl avea îndeosebi pentru şcoa­la rurală şi un­ minunat spirit prac­tic şi organizator. Multe din insuficienţile şi vici­situdinile constatate de către re­vizorul şc­olar Mihail Eminescu dăinuesc din nefericire şi astăzi în şcolile noastre. Şi cu câtă grijă, adeseori cu câtă durere denunţă Eminescu rea­lităţile şi formulează măsuri prac­tice pentru­­îndreptare ! A vorbi însă despre Eminescu pedagog, în înţelesul obişnuit al cuvântului (acela de educator al copiilor sau de cercetător sistema­tic al domeniului educaţiunii) ar fi o greşeală şi autorul ne arată în ce sens trebue înţeleasă pedago­gia lui Eminescu : „Mai poate fi considerat peda­gog şi omul, care fără a se gândi numaidecât la o cercetare sistema­tică şi statornică pe tărâmul ştiin­­ţei de­spre educaţie, şi nici fiindcă a îmbrăţişat munca concretă a e­­ducaţiei dintr’o înclinare specială către această muncă, totuşi, dato­rită culturei largi şi multilaterale, pe care şi-a apropiat-o dintr’o sim­plă curiozitate intelectuală adâncă şi continuă, a ajuns să reflecteze într’un chip serios şi asupra pro­blemelor educaţiei, şi care, datorită mai mult unor împrejurări întâm­plătoare, a fost silit să lucreze în­ chip practic şi pe tărâmul educa­ţiei. Odată însă lucrând pe acest tărâm, desvălue o intuiţie atât de adâncă faţă de problemele ei, şi desfăşură o activitate concretă­ a­­tât de rodnică prin rezultatele ei imediate, ori prin orientările, im­plicit cuprinse în acţiunile sale, chiar pe tărâmul teoretic al educa­ţiei, în­cât, adesea, poate fi aşezat mai presus din punctul de vedere al valorii, decât mulţi din pedago­­gii de meserie”.­­ Caracteristica pedagogiei lui Eminescu wrmmmBGsn Desigur, că Eminescu a fost in­fluenţat în această­ direcţie şi de legăturile de prietenie pe care le-a avut cu­­ Titu Maiorescu şi de stu­diile de filosofie de drept şi­ de fi­lologie comparată, pe care le-a ur­mat la Berlin. Toate documentele privitoare la Eminescu pedagog sunt din anii 1874 şi 1875, când a fost director al bibliotecei din Iaşi, şi apoi revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. Autorul caracterizează astfel, pe­dagogia lui Eminescu : „Pedagogia lui Eminescu este o pedagogie prin excelenţă socială El nu concepe individul ca o rea­litate de sine stătătoare, autono­mă, a căreia desvoltare să cuprin­dă­ un scop în fiinţa sa proprie. In­dividul uman este o celulă numai dintr’un organism mai vast şi cu mult mai înalt în rosturile sale acest organism e naţia. Educarea individului înseamnă personaliza­rea lui, topirea întregii lui firi, sufleteşti şi trupeşti, într’o unitate desăvârşită, pe care o putem unim­i caracter. Dar personalitatea Indi­viduală­, rra poate trăi şi birui ex­clusiv cu puterile sale. Ea trebue să-şi sporească puterea, contopin­­du-se cu fiinţa şi rosturile naţiei. Educaţia este o acţiune în vederea acestei contopiri.... O pedagogie ştiinţifică, ce pleacă de la naţiune, spre a o organiza, a­ceasta să ne fie ţinta noastră a tu­turor, O educaţie naţională, în ve­derea formării tot mai depline a unui caracter naţional”. Iaşi MIHAIL EMINESCU

Next