Vremea Nouǎ, ianuarie-martie 1972 (Anul 5, nr. 1199-1274)
1972-01-30 / nr. 1222
PAGINA 2 L a 120 ani de la nașterea sa în satul Haimanale de lingă Ploiești, sat care acum îi poartă numele, evocăm pe Caragiale cu mîndrie, deoarece acela pe care realitatea îl păstrează mereu printre noi, mereu viu, opera celui mai necruțător „chirurg" al regimului burghez, constituind unul din miezurile de esență ale culturii românești. După cum marea popularitate a operei lui Caragiale este o expresie caldă a dragostei poporului pentru cel mai de seamă scriitor realist-critic al nostru, pentru cel care, înfrățit cu oamenii „necazului", nu a ezitat să afirme : „am drept , candidînd fia unul din premiile Academiei cu opera sa dramatică, I. L Caragiale, este respins, învinuit prin raportul potentatului Dimitrie Sturdza de... tendințe antinaționale. Dealtfel, aceeași Academie a respins și pe Eminescu, și pe Creangă și pe Slavici și pe alți fruntași ai culturii românești. Afirma, atunci, potentatul Sturdza: „domnul Caragiale să învețe a respecta națiunea sa iar nu să-și bată joc de ea". Hotărît , Sturdza făcea o confuzie, ca și jupîn Dumitrache, ca și Cațavencu, ca și Trahanache, ca și ceilalți eroi demascați de satira prava. Directorul voia să pedepsească toată clasa, cînd Caragiale izbucni într-un adevărat strigăt de admirație. — Bravo, mă băieți ! Nu e nici o lichea printre voi. Imi place, mă. Nu e niciunul care să-și trădeze camaradul. Frumos, mă băieți ! Și Caragiale, s-a rugat de director să ne ierte. Nu prea de mult am făcut un popas și la muzeul memorial „I. L. Caragiale" din Ploiești. Aici, în micul hol de lungă tindă te întimpină bustul de metal al flegmaticului „nenea lanca", iar alături, în dreapta, cu titlu gros, un fragment decupat din presă : 120 de ani de la naștere învățat in școala lumii", învățase Caragiale, absolvent al gimnaziului din Ploiești, că în drumul vieții într-o societate clădită pe nedreptate, „obîrșia modestă" constituie o piedică de multe ori de netrecut. Astăzi, la Ploiești, pe locul unde a fost gimnaziul „Petre și Pavel", distrus în timpul războiului, se ridică liceul „I .L. Caragiale", unde copii de oameni ai muncii învață fără să mai fie ofensați de insolența „băieților de familie". Dușmanii marelui dramaturg, de la guvernanții burghezi și pînă la micii „scripcari ai penei“, au trîmbițat, au șoptit pe la colțuri, că autorul „Scrisorii pierdute" a fost un om fără inimă, un om care nu și-a iubit semenii, nici nația (cît de mare-i sfînta nerușinare !) care n-a fost decît un zeflemist sec, fără sentimente, fără căldură umană, „un suflet pieziș". Vorbe ce-ți stîrnesc revolta în fața „judecăților" pehlivanilor din „lumea înaltă", cînd cercetînd opera lui Caragiale, cînd citindu-i articolele de gazetă, bogata-i corespondență, găsești în aceste pagini exact contrariul descripțiilor răspîndite de dușmani și detractori. Aceste pagini pot demonstra, cu rigoarea unei teoreme, că I. L. Caragiale, frecventator la „școala lumii", a fost : „o inimă caldă, plină de omenie și entuziasm, un om integru și loial, un om incapabil de vreo acțiune urîtă, un vibrant patriot, o nobilă personalitate morală, un bărbat plin de curaj și de delicatețe, în care pulsau sentimente fierbinți pentru artă, pentru oameni, pentru viață 1. frecventatorului la „școala lumii". Fiindcă națiunea n-a fost, nu este, nu poate fi tagma jefuitorilor. Despre adevărata națiune iată cum vorbea Caragiale : „Acolo în adine, gem uriașe nevoi materiale și morale ale uni popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi a statului național român“.... Cu ani în urmă, în capitala țării, frecventam pe omul de excepțională delicatețe, venerabilul poet, prozator și mare avocat Radu D. Rosetti, care în modestul său apartament din fosta stradă Cîmpineanu, ducea între lucruri vechi, între cărți, fotografii, afișe îngălbenite, o viață de amintiri. Intr-o împrejurare, îl rog să-mi povestească ceva despre Caragiale. — Păi, dragul meu, deși poate oi mai fi spus acest lucru, Caragiale mi-a fost profesor. Era pe vremea aceea un dascăl minunat, pe nume Anghel Dumitrescu. Omul ăsta avusese ideea minunată de a face un liceu particular - liceul Sfîntul Gheorghe - dar nu cu profesori de carieră, ci cu scriitori. Vlahuță, ne era profesor de romană, Duiliu Zamfirescu nu mai țin minte pe ce obiect era „titular", Caragiale preda istoria. Nu-și poate imagina cineva cît era de mult omul acesta. Intr-o zi, un băiat din clasă a scris pe tablă cu litere latinești întreaga lecție și care cum era întrebat, răspundea perfect cetind de pe tablă. Caragiale - profesorul, a observat farsa și l-a adus în clasă pe director Anghel Dumitrescu — ca să descopere pe vinovați. S-a făcut o anchetă în toată regula, dar nimeni n-a vrut să spună cine făcuse și„Marii nedreptățiți“. E articolul care consemnează declararea postmortem ca membri ai Academiei Republicii Socialiste România a lui Eminescu și Caragiale, Grigorescu și Vlahuță, Păun Pincio, Neculuță, Aurel Vlaicu și alți luceferi răsăriți din adîncul ocean al suferințelor. înaltul semn de prețuire al partidului nostru comunist impresionează profund și cu sentimentul acesta de mulțumire sufletească, pășești mai departe printre manuscrise și documente, pe urmele vieții aceluia care avea să devină cea mai ascuțită biciușca a moravurilor putredei societăți burgheze, oligarhiei exploatatoare și parazitară, atacată cu vehemență, cu violență de Caragiale și-n pamfletul „1907 din primăvară pînă-n toamnă“ unde înfierează cu litere de foc pe vinovați. La 120 ani de la naștere, subscriem din inimă și la gîndurile unui distins confrate ardelean : „La toate statuile lui Caragiale, cele pînă acum tăiate în piatră, mai lipsește încă aceea tăiată in carnea caldă și vie a cuvintului, plăsmuirea unui scriitor care să nu se rușineze a fi învățat la școala lumii și a fi trecut, omenește, examenele acesteia. Adică , o piesă despre adevăratul Caragiale deschiderea Naționalului din Capita tală". VALER MITRU [kanali. lUlllN li „școala lull i Pace ! ! ! Zăpezile ocrotitoare adorm Pe firul griului odihnindu-l. Trecerea păsării apleacă ziua Pe-o aripă ca argintul. Ochii omului cugetă pacea Din ochii vietăților blînde. Sămința învață să evite prin somn Și mișcă lin ca un copil în pîntec. Se tulbură sufletul pînă sus De viscole și vinuri orbitoare. Parcă de la începutul sfintei patrii Bărbații taie lemne într-o zare. GHEORGHE LUPU Ș !s I Cade întîia zăpadă Cade întîia zăpadă a anului în Moldova, Pădurile de-acolo se clatină în lună Și urșii dorm ; acum mi-aduc aminte De Nicolae Stabiș, cade un soldat tînăr, Sub iarbă căzut, fără arme. .. Dar, vai, pe fluida lui mină văd semnul. Întors din ger cu viața pe pămînt, Și cade întîia zăpadă în lună. Doarme și Nicolae Stabiș în lună, Ori poate într-un pat de grîu sub zăpadă. Pe spada căzută în iarbă, Cade întîia zăpadă. . „ ION MURGEANU „Gheorghe Doja“ de Șt. Bucevschi ! I VREMEA NOUĂ • Expoziția Laurențiu Gheorghiu — Ștefan Bucevschi. Chiar dacă ultimul vernisaj de la Casa de cultură a sindicatelor din Bîrlad n-ar fi avut loc în acea atmosferă de elevată ofrandă adusă artei — invitarea pictorului Sabin Bălașa, precum și a unor cunoscuți oameni de litere din orașul Bacău, a fost de bun augur — numărul mare de vizitatori, discuțiile, aprecierile de ansamblu, unele pertinente, altele cu mai puțin spor critic, au condus la ceea ce ne permitem să numim cea mai reușită manifestare (de pînă acum) a cenaclului de arte plastice „N. N. Tonitza". E drept, contrastul dintre structurile sufletești ale celor doi plasticieni amatori fiind evidente asocierea, în aceeași sală de expoziție, a graficii „calme", atît de inspirație momentană, cît și de retrospecție, a lui Laurențiu Gheorghiu, cu sculptura plină de antinomii, semnată de Ștefan Buceschi, ar putea uimi pe cel dispus spre exegeze de tot felul. Dar, de la bun început, trebuie să cunoaștem că această dualitate poate fi ușor cumu- Cronica față de ochiul avizat, cu atît mai mult cu cît ea tinde uneori să dispară, măcar într-una din laturile creației, calitatea expresiei. Și nu e puțin. ★ Ceea ce atrage în primul rînd la grafica lui Laurențiu Gheorghiu, este asiduitatea căutărilor în peisaj (atît citadin, cît și natural), artistul amator manifestînd înclinația spre meditația calmă, cu efect coloristic cald, liniștitor. Desigur, acuarele sau laviuri de genul celor lucrate de Laurențiu Gheorghiu, se mai pot vedea și prin mapele altor artiști — profesioniști sau amatori — tributari școlii ieșene, importante însă faptul că acest talentat grafician și-a găsit un mediu propice retinei și căutărilor: Bîrladul și împrejurimile sale în care opunerea vechi-nou nu are nimic șocant, ci din contra, poate fi uneori interpretată intr-o deplină armonie. Remarcam, în lucrările sale mai vechi — sugestive în prim-plan — o neglijare a fondurilor, „cerurile", în special, fiind mai puțin reușite, în destule lucrări dintre cele expuse acum, acest „trac“ în meșteșug nu se mai face simțit, întrepătrunderea planurilor — fără de care o acuarelă fluidă nu poate fi considerată reușită — dînd cadrelor un plus de atmosferă poetică. Din întreaga suită de acuarele expuse, cel puțin șapte înmănunchează calități ce le plasează în grupa reușitelor. „Acoperișul" — un simplu, dar difuz peisaj de țară, lucrat în stilul școlii ieșene — place mai ales datorită variațiilor calme de verde, și aceasta în planuri mai mari. Iar dacă „Peisajul industrial" este „rotund" compozițional, cu conturări vibratorii (și trebuie să recunoaștem aici o influență a graficii lui Adrian Podoleanu), cu un albastru central ce echilibrează întregul cadru, cu o „anvelopă“ ce sugerează căldura emanată de instalațiile în funcțiune, în schimb, în alte acuarele, ca, de exemplu, în cele intitulate „După ploaie" și „La pescuit", artistul folosește pe alocuri tonurile mai reci. Dar aceasta nu dăunează calmului reconfortant, cald, de ansamblu, poeziei caracteristice zonei pe care acuarelistul dorește să o imprime în diverse ipostaze. In citeva ceracoloruri (dintre care se remarcă „Rafinărie noaptea" — printr-un interesant efect decorativ), linogravuri („Coriști“, „La repetiție" — lucrări mai modeste, datorită însă, în mare măsură, folosirii unor materiale neadecvate tehnicii), precum și un expresiv desen în tuș („Portret de fată" — remarcabil printr-un duet sigur), întregesc imaginea „panopliei" unei retine calme, care refuză stridențe, dar care, în mod sigur, nu va fi niciodată conformistă. Oricum, lucrările lui Laurențiu Gheorghiu plac și datorită lipsei de extravaganțe tehnice. Artistul amator știe să fie el însuși, neforțînd procedee pe care nu le-ar stăpîni. ★ Cite ecouri și de ce grad, cite rezonanțe sufletești și la ce cote ar fi stirnit pînă acum sculpturile doctorului Ștefan Bucevschi — talent indiscutabil, dar de o evidentă inconstanță stilistică și de modalitate — e greu de spus. Și ce e mai curios: nici autorul „Săritorului de la trambulină“ (sculptură amplasată în dreptul intrării ștrandului bîrlădean) nu caută să ascundă acest lucru, recunoscînd cu simplitate plăcerea ce i-o face deschiderea acestei expoziții, în care nu mai prezintă lucrări în stil „tradiționalist", ci apare cu totul și cu totul „modern". Să fie, oare, aceasta o „condiție a amatorismului" ? Realitatea e că nu putem ști încotro se vor îndrepta căutările acestui talentat sculptor amator, întreprinzător într-un vast cîmp plastic, presărat cu destule contradicții. Pericolul unui anume eclectism există, deci, și el ar trebui îndepărtat. Apele revărsate au adus în preajma sculptorului un ciot de salcie. Noduros și întortocheat, precum salcia-mumă, iar dalta nu l-a fățuit decît în parte. Acum, instalat pe postament, el se numește „Stihia apelor“ . O mamă înotînd cu copilul încleștat de trup... O curioasă bucată de zgură, din preajma zonei industriale a Bîrladului, a luat iarăși drumul atelierului. I s-a stabilit cîteva planuri, i s-au „împodobit" muchiile cu metal topit , o siluetă umană carbonizată, tragic evocatoare — „Hiroșima nu se uită!"... Un trunchi de cireș a devenit „Gheorghe Doja", martir cu brațul ridicat pentru dreptate. In general, această „manieră“ de a trata materia sculpturală brută ar tinde, o dată cu desăvîrșirea meșteșugului, dar și cu sporirea izvoarelor de inspirație, să devină proprie doctorului Ștefan Bucevschi, și mai cu seamă ea este salutată atunci cînd tematica abordată majoră, precum am arătat mai sus. Tocemai de aceea nu vedem rostul prezenței în expoziție și a unor lucrări inexpresive sau cu vădite tendințe de imitare a pop-art-ului („Vrăjitoarea", de exemplu, nu depășește o structură artizanală de amuzament). Dintre lucrările din aramă prelucrată, se remarcă „Lăcusta", prin muzicalitatea de ansamblu a „construcției". „Liliacul“ (plăci de metal sudate) este iarăși o lucrare decorativă. Păcat doar că sculptorul n-a lăsat metalul intact, preferind să-l vopsească cu un verde de gust îndoielnic. Desigur, sculptorul mai are de străbătut o bucată de drum pînă la cîștigarea acelei adîncimi de concepție, a siguranței în meșteșug, care fac opera de artă să sclipească și prin ea însăși, ca obiect, nu numai prin simbolul conținut, dar, încă o dată, nu trebuie să uităm că ne aflăm în fața unuia dintre cei mai dotați sculptori amatori din țară. MIHAIL HAREA VIATA CĂRȚILOR - VIATA CĂRȚILOR . VIATA CĂRȚILOR 9 ♦9999 CONSTANTIN C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU: „ISTORIA ROMÂNILOR din cele mai vechi timpuri pină astăzi“ In condiții grafice deosebite, Editura Albatros a tipărit o voluminoasă și interesantă lucrare Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, semnată de C. C. Giurescu și Dinu C. Giurescu. Autorii sînt cunoscuți în literatura noastră istorică printr-o activitate științifică de prestigiu. C. C. Giurescu, mulți ani profesor la Universitatea din București, a publicat, mai ales în ultimii ani, numeroase lucrări monografice care s-au bucurat de aprecierea unanimă. Este vorba de monografiile orașelor București și Brăila, de studiul asupra tîrgurilor, orașelor și cetăților moldovenești între secolele X-XVI, de istoria podgoriei Odobești, de istoria populației românești din Dobrogea, oglindită în hărțile medievale și moderne, de viața și opera lui Al. I. Cuza ș.a. De asemenea, Dinu C. Giurescu a contribuit la întocmirea volumului de documente diplomatice, apărținînd lui Nicolae Titulescu și este autorul unei lucrări asupra domniei lui loan Vodă Viteazul (cel Cumplit), „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi" are un caracter de largă popularizare. Caracterul acesta este vădit prin expunerea lapidară, sintetică a faptelor în succesiunea lor cronologică ca și prin numărul mare de ilustrații comentate, atașate textului. După unele considerațiuni generale asupra geografiei ținuturilor românești, autorii descriu viața socială și politică a geto-dacilor, ocuparea și stăpînirea Daciei de către romani. Apoi, cu o vădită preferință pentru istoria feudală, căreia în volum i se acordă cel mai larg spațiu, se urmărește șirul evenimentelor de la primele formațiuni politice românești, pînă la răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan și Școala ardeleană. Informațiile inserate, interesante și frumos prezentate, au în vedere realitățile economice, sociale și culturale ale evului mediu românesc, organizarea administrativă și militară, viața politică cu sublinieri speciale asupra celor mai însemnați domnitori — Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. Epoca modernă este încadrată între anii 1821 și 1918. Evenimentele politice, în special, care au dominat epoca — revoluția lui Tudor Vladimirescu, anul revoluționar 1848, Unirea, domnia și reformele lui Al. I. Cuza, războiul de independență, participarea României la primul război mondial și desăvîrșirea unității de stat sînt prezentate în strînsă corelație cu dezvoltarea economică și socială a țării pe drumul capitalismului, a formării conștiinței naționale și a națiunii burgheze, a aspirațiilor poporului român spre unitatea statală, a obținerii și întăririi independenței și suveranității. In comparație cu celelalte epoci, istoriei contemporane i-a fost, după opinia noastră, rezervat un Spațiu redus. Foarte pe scurt, sunt oferite aspecte ale situației economice, sociale și politice a României între cele două războaie mondiale, ale activității revoluționare a P.C.R. și a clasei muncitoare. De asemenea, sînt reliefate momente din declanșarea și victoria Insurecției din august 1944 și din procesul desăvîrșirii revoluției burghezo-democratice. O atenție specială este acordată societății românești în epoca construirii socialismului în țara noastră, reliefîndu-se. In acest sens, importanța istorică a hotărîrilor celor două congrese — al IX-lea și al X-lea ale P.C.R. In sfîrșit, un capitol sumăr este consacrat contribuției poporului român la știința, tehnica, literatura și arta universală. pl. Volumul se încheie cu o amlistă cronologică cuprinzînd domnii Țării Românești și ai Moldovei, vicevoievozii, principii și guvernatorii Transilvaniei, conducătorii Principatelor Unite și apoi ai României întregite. Urmează o bibliografie selectivă, art indice de nume, localități, titluri de ziare și autori. Privit în general, volumul este util tuturor acelora care manifestă interes pentru cunoașterea istoriei României, cu atît mai mult cu cît ea este prezentată într-o formă unitară, șirul evenimentelor derulîndu-se din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Bibliografia substanțială, atașată fiecărui capitol în parte, ușurează studiul și aprofundarea unor capitole ale istoriei noastre. Autorii dovedesc o cunoaștere temeinică a faptelor, dar nu stăruie prea mult asupra interpretării lor. Ei oferă, în schimb, cititorilor, fragmente semnificative decupate din diferite opere ale antichității, din cele ale cronicarilor sau din cele ale istoricilor și oamenilor politici din epoca modernă și contemporană, în care sunt apreciate importanța faptelor ca și semnificația lor istorică. Expunerea sumară a faptelor istorice, apelul la literatura istorică mai veche sau mai nouă, bogăția referințelor și ilustrația bogată ușurează lectura și mărește interesul unui larg cerc de cititori. Deși autorii, în introducere, pun diferite probleme aflate încă în discuția istoricilor ca acelea referitoare la durata perioadei istoriei antice, a rolului așezărilor triburilor slave pe teritoriul țării noastre, a începutului epocii moderne la noi, totuși ei nu reușesc, în cuprinsul volumului, să le rezolve pe deplin. Deși volumul editot este susceptibil de îmbunătățiri, considerăm totuși, așa cum am mai afirmat, că este util, că el constituie un nou succes al istoriografiei românești. Conf. univ. EMILIAN BOLD, doctor in istorie C VALERIU CRISTEA artea lui Valeriu Cristea, voind parcă să sugereze tinerețea veșnică a genialului autor rus, își propune să analizeze primele proze în raport cu marile creații ale perioadei maturității dostoievskiene: întrebarea pe care și-o pune Valeriu Cristea este dacă in scrierile de început se găsesc germenii marilor realizări de mai tîrziu. Problema este soluționată în următorii termeni: „Opera de tinerețe a lui Dostoievski are nu numai o valoare relativă, dependentă. Ci și una în sine, absolută. Firește, nu este în intenția noastră de a pune pe același plan marile, covîrșitoarele creații de maturitate cu povestirile de început, unele de numai cîteva pagini. Dar, precum forța pruncului Hercule, sugrumînd șerpii trimiși cu gînd ucigaș de o zeiță răzbunătoare, nu se poate compara cu cea a legendarului erou de mai tîrziu, dar totuși o anunță, tot astfel talentul tînărului Dostoievski (reflectat în primele sale opere), cu toate că încă departe de iradiația lui maximă, sugerează de la început strălucirea pe care o va avea la zenit“. După ce definește noțiunile de „sentimental“ și „demonic“ la Dostoievski, Valeriu Cristea închină numeroase pagini de analiză tribulațiilor micului slujbaș, metamorfozei visătorului și universului infantil din cărțile de tinerețe ale „celui mai mare poet al suferinței“, cum l-a numit Vianu pe scriitorul rus. Forța comentatorului de literatură constă în puterea de introducere a structurilor noi acolo unde simțul comun merge pe linia generalizării formulelor de minimă rezistență, a așa-ziselor „adevăruri pentru toată lumea“. în această privință, volumul lui Valeriu Cristea oferă exemple relevante : „Dostoievski, pe de o parte, imprimă prozei inerte și greoaie un nerv electric și îi precipită cursul leneș printr-o continuă cascadă a dialogurilor; pe de alta, conferă gesturilor și acțiunilor celor mai spectaculos scenice o amplă motivare interioară, vizînd nu o dată abisalul“. Pînă la un punct călinescian, Valeriu Cristea sugerează că actul critic este în egală măsură un act de creație. Critica nuse poate dispensa de imagine. Procedeul literar trebuie utilizat fără teamă. De aici marea frecvență a paralelismului sintactic, a parabolei, a comparației de inspirație mitologică (ori general livrescă), a jocului de cuvinte. Iată un joc de cuvinte cu o asemenea funcție : „Semnele abia observabile ale unei ciudate rodiri există deci, însă Devușkin, dacă ni se permite o comparație cam crudă, dar oarecum în consens cu etimologia numelui său (devușka = fată, fecioară), nu poate ține sarcina. De ce avortează Devușkin acest plăpînd embrion al unui posibil alter-ego ? Timorat în afară, în relațiile sale cu oamenii, el e timorat și înlăuntru, în raport cu propriul său eu și lipsesc puterea și curajul de a face unele săpături necesare“. Pentru autorul cărții „Tinerețea lui Dostoievski“, obiectul cercetării devine subiect de roman. Dostoievski nu este numai un mare scriitor, „ci și un scriitor care a lucrat toată viața, printr-un paradox al geniului său, pornind mereu și mereu de la recuzita, tipurile, schemele și formulele unor genuri minore (melodrama, misterele, romanul negru)“. El a realizat în domeniul romanului minunea biblică a metamorfozării apei în vin. Din melodramă obține „vinul răscolitor al marilor sale tragedii”. Valeriu Cristea resimte lumea scriitorului ca zbătindu-se într-un mediu infernal: „care dintre muritorii de rind ar putea să reziste în acest infern al marilor tensiuni, în acest iad al surescitării continue în care se transformă pînă la urmă fiecare dintre romanele marelui scriitor?“. Prin aceste afirmații se lărgește și înțelegerea realismului dostoievskian. Viața filtrată prin acest realism este, după o expresie a prințului Mîșkin, „de o mie de ori mai tumultoasă, mai clocotitoare decât a noastră“. Scriitorul vede suferința într-o viziune uriașă. Ea se transmite din, aparent, cele mai umile fapte diverse. „Numeroase mărturii luate direct din viață, din realitățile contemporane ale Rusiei țariste, completează în Jurnalul unui scriitor imaginea de coșmar a copiluluivictimă, a copilului martir,deținător parcă prin predestinare al unui mandat de suferință. Un mujic își bate nevasta cu ferocitate și o spînzură de picioare (pînă la urmă victima se va spînzură de-a binelea) sub privirile dilatate de groază ale copilului lor, o fetiță de opt-nouă ani , exasperată de țipetele sugarului ei, o mamă îi prinde mînuța și, deschizînd robinetul unui samovar care clocotea, i-o ține cincisprezece secunde sub jetul de apă fierbinte...“. Regretăm că spațiul nu ne permite să comentăm capitolele „Cum lucra Dostoievski“ ori „Pohod na Sibiri", extrem de interesante prin utilizarea unor documente rămase multă vreme departe de interesul public. Reținem numai că scriitorul se așeza la masa de scris doar după ce starea sa de inspirație ajungea la paroxism, la acea clipă de la care refuzul scrisului nu mai este posibil. In capitolul „încercare de portret" aflăm despre boala și ipohondria tînărului scriitor rus, despre spaima în fața greutăților materiale și a eșecurilor literare, despre „epilepsia („declarată sau nu“), ori de sentimentul nesiguranței cauzat de activitățile sale subversive. Prin această carte, Valeriu Cristea, se impune ca o personalitate a criticii noastre actuale. ION ALEX. ANGHELUȘ : „ Tinărul Bo