Vremea Nouǎ, ianuarie-martie 1972 (Anul 5, nr. 1199-1274)

1972-01-30 / nr. 1222

PAGINA 2 L a 120 ani de la nașterea sa în satul Haimanale de lingă Ploiești, sat care acum îi poartă numele, evocăm pe Caragiale cu mîndrie, deoa­rece acela pe care realitatea îl păstrează mereu printre noi, me­reu viu, opera celui mai necruțător „chirurg" al regimului burghez, constituind unul din miezurile de esență ale culturii românești. După cum marea popularitate a operei lui Caragiale este o expre­sie caldă a dragostei poporului pentru cel mai de seamă scriitor realist-critic al nostru, pentru cel care, înfrățit cu oamenii „necazu­lui", nu a ezitat să afirme : „am­­ drept , candidînd fia unul din premiile Academiei cu opera sa dramatică, I. L Caragiale, este res­pins, învinuit prin raportul potenta­tului Dimitrie Sturdza de... ten­dințe antinaționale. Dealtfel, aceeași Academie a respins și pe Eminescu, și pe Creangă și pe Slavici și pe alți fruntași ai culturii românești. Afirma, atunci, potentatul Stur­dza: „domnul Caragiale să învețe a respecta națiunea sa iar nu să-și bată joc de ea". Hotărît , Sturdza făcea o confu­zie, ca și jupîn Dumitrache, ca și Cațavencu, ca și Trahanache, ca și ceilalți eroi demascați de satira prava. Directorul voia să pedep­sească toată clasa, cînd Caragi­ale izbucni într-un adevărat stri­găt de admirație. — Bravo, mă băieți ! Nu e nici o lichea printre voi. Imi place, mă. Nu e niciunul care să-și trădeze camaradul. Frumos, mă băieți ! Și Caragiale, s-a rugat de direc­tor să ne ierte. Nu prea de mult am făcut un popas și la muzeul memorial „I. L. Caragiale" din Ploiești. Aici, în micul hol de lungă tin­dă te întimpină bustul de metal al flegmaticului „nenea lanca", iar alături, în dreapta, cu titlu gros, un fragment decupat din presă : 120 de ani de la naștere învățat in școala lumii", învățase Caragiale, absolvent al gimnaziului din Ploiești, că în dru­mul vieții într-o societate clădită pe nedreptate, „obîrșia modestă" constituie o piedică de multe ori de netrecut. Astăzi, la Ploiești, pe locul unde a fost gimnaziul „Petre și Pavel", distrus în timpul războiului, se ri­dică liceul „I .L. Caragiale", unde copii de oameni ai muncii învață fără să mai fie ofensați de insolen­ța „băieților de familie". Dușmanii marelui dramaturg, de la guvernanții burghezi și pînă la micii „scripcari ai penei“, au trîm­­bițat, au șoptit pe la colțuri, că au­torul „Scrisorii pierdute" a fost un om fără inimă, un om care nu și-a iubit semenii, nici nația (cît de mare-i sfînta nerușinare !) care n-a fost decît un zeflemist sec, fără sentimente, fără căldură umană, „un suflet pieziș". Vorbe ce-ți stîrnesc revolta în fața „judecăților" pehlivanilor din „lumea înaltă", cînd cercetînd ope­ra lui Caragiale, cînd citindu-i ar­ticolele­­ de gazetă, bogata-i co­respondență, găsești în aceste pa­gini exact contrariul descripțiilor răspîndite de dușmani și detractori. Aceste pagini pot demonstra, cu rigoarea unei teoreme, că I. L. Ca­ragiale, frecventator la „școala lu­mii", a fost : „o inimă caldă, pli­nă de omenie și entuziasm, un om integru și loial, un om incapabil de vreo acțiune urîtă, un vibrant patriot, o nobilă personalitate mo­rală, un bărbat plin de curaj și de delicatețe, în care pulsau sen­timente fierbinți pentru artă, pen­tru oameni, pentru viață­ 1. frecventatorului la „școala lumii". Fiindcă națiunea n-a fost, nu este, nu poate fi tagma jefuitorilor. Despre adevărata națiune iată cum vorbea Caragiale : „Acolo în adine, gem uriașe nevoi mate­riale și morale ale uni popor în­treg - singura temelie, singura re­alitate, singura rațiune de a fi a statului național român“.... Cu ani în urmă, în capitala țării, frecventam pe omul de excepțio­nală delicatețe, venerabilul poet, prozator și mare avocat Radu D. Rosetti, care în modestul său apar­tament din fosta stradă Cîmpinea­­nu, ducea între lucruri vechi, în­tre cărți, fotografii, afișe îngălbe­nite, o viață de amintiri. Intr-o împrejurare, îl rog să-mi povesteas­că ceva despre Caragiale. — Păi, dragul meu, deși poate oi mai fi spus acest lucru, Cara­giale mi-a fost profesor. Era pe vremea aceea un dascăl minunat, pe nume Anghel Dumitrescu. Omul ăsta avusese ideea minunată de a face un liceu particular - liceul Sfîntul Gheorghe - dar nu cu pro­fesori de carieră, ci cu scriitori. Vlahuță, ne era profesor de roma­­­nă, Duiliu Zamfirescu nu mai țin minte pe ce obiect era „titular", Caragiale preda istoria. Nu-și poa­te imagina cineva cît era de mult omul acesta. Intr-o zi, un băiat din clasă a scris pe tablă cu litere latinești întreaga lecție și care cum era întrebat, răspundea per­fect cetind de pe tablă. Caragiale - profesorul, a observat farsa și l-a adus în clasă pe director­­ Anghel Dumitrescu — ca să desco­pere pe vinovați. S-a făcut o an­chetă în toată regula, dar nimeni n-a vrut să spună cine făcuse și­„Marii nedreptățiți“. E articolul care consemnează declararea post­mortem ca membri ai Academiei Republicii Socialiste România a lui Eminescu și Caragiale, Grigorescu și Vlahuță, Păun Pincio, Neculuță, Aurel Vlaicu și alți luceferi răsă­riți din adîncul ocean al suferin­țelor. înaltul semn de prețuire al par­tidului nostru comunist impresio­nează profund și cu sentimentul acesta de mulțumire sufletească, pășești mai departe printre manus­crise și documente, pe urmele vie­ții aceluia care avea să devină cea mai ascuțită biciușca a moravuri­lor putredei societăți burgheze, oligarhiei exploatatoare și parazi­tară, atacată cu vehemență, cu­ violență de Caragiale și-n pamfletul „1907 din primăvară pînă-n toamnă“ unde înfierează cu litere de foc pe vinovați. La 120 ani de la naștere, sub­scriem din inimă și la gîndurile unui distins confrate ardelean : „La toate statuile lui Caragiale, cele pînă acum tăiate în piatră, mai lipsește încă aceea tăiată in carnea caldă și vie a cuvintului, plăsmuirea unui scriitor care să nu se rușineze a fi învățat la școala lumii și a fi trecut, omenește, exa­menele acesteia. Adică , o piesă despre adevăratul Caragiale deschiderea Naționalului din Capi­ta tală". VALER MITRU [k­an­ali. lUlllN li „școala lull i Pace ! ! ! Zăpezile ocrotitoare adorm Pe firul griului odihnindu-l. Trecerea păsării apleacă ziua Pe-o aripă ca argintul. Ochii omului cugetă pacea Din ochii vietăților blînde. Sămința învață să evite prin somn Și mișcă lin ca un copil în pîntec. Se tulbură sufletul pînă sus De viscole și vinuri orbitoare. Parcă de la începutul sfintei patrii Bărbații taie lemne într-o zare. GHEORGHE LUPU Ș !s I C­ade întîia zăpadă Cade întîia zăpadă a anului în Moldova, Pădurile de-acolo se clatină în lună Și urșii dorm ; acum mi-aduc aminte De Nicolae Stabiș, ca­de un soldat tînăr, Sub iarbă căzut, fără arme. .. Dar, vai, pe fluida lui mină văd semnul. Întors din ger cu viața pe pămînt, Și cade întîia zăpadă în lună. Doarme și Nicolae Stabiș în lună, Ori poate într-un pat de grîu sub zăpadă. Pe spada căzută în iarbă, Cade întîia zăpadă. . „ ION MURGEANU „Gheorghe Doja“ de Șt. Bucevschi ! I VREMEA NOUĂ • Expoziția Laurențiu Gheorghiu — Ștefan Bucevschi. C­hiar dacă ultimul vernisaj de la Casa de cultură a sindicatelor din Bîrlad n-ar fi avut loc în acea at­mosferă de elevată ofrandă adusă artei — invitarea pictorului Sabin Bălașa, precum și a unor cunoscuți oa­meni de litere din orașul Bacău, a fost de bun augur — numărul mare de vizi­tatori, discuțiile, aprecierile de ansamblu, unele pertinente, altele cu mai puțin spor critic, au condus la ceea ce ne permitem să numim cea m­ai reușită manifestare (de pînă acum) a cenaclului de arte plas­tice „N. N. Tonitza". E drept, contrastul dintre structurile sufletești ale celor doi plasticieni ama­tori fiind evidente asocierea, în aceeași sală de expoziție, a graficii „calme", atît de inspirație momentană, cît și de re­­trospecție, a lui Laurențiu Gheorghiu, cu sculptura plină de antinomii, semnată de Ștefan Buceschi, ar putea uimi pe cel dispus spre exegeze de tot felul. Dar, de la bun început, trebuie să cunoaștem că această dualitate poate fi ușor cumu- C­ronica față de ochiul avizat, cu atît mai mult cu cît ea tinde uneori să dispară, măcar într-una din laturile creației, calitatea expresiei. Și nu e puțin. ★ Ceea ce atrage în primul rînd la gra­fica lui Laurențiu Gheorghiu, este asi­duitatea căutărilor în peisaj (atît citadin, cît și natural), artistul amator manifes­­tîn­d înclinația spre meditația calmă, cu efect coloristic cald, liniștitor. Desigur, acuarele sau laviuri de genul celor lu­crate de Laurențiu Gheorghiu, se mai pot vedea și prin mapele altor artiști — profesioniști sau amatori — tributari școlii ieșene, important­e însă faptul că acest talentat grafician și-a găsit un me­diu propice retinei și căutărilor: Bîrla­­dul și împrejurimile sale în care opu­nerea vechi-nou nu are nimic șocant, ci din contra, poate fi uneori interpretată intr-o deplină armonie. Remarcam, în lucrările sale mai vechi — sugestive în prim-plan —­ o neglijare a fondurilor, „cerurile", în special, fiind mai puțin reușite, în destule lucrări din­tre cele expuse acum, acest „trac“ în meșteșug nu se mai face simțit, întrepă­trunderea planurilor — fără de care o acuarelă fluidă nu poate fi considerată reușită — dînd cadrelor un plus de at­mosferă poetică. Din întreaga suită de acuarele expuse, cel puțin șapte înmănunchează calități ce le plasează în grupa reușitelor. „Aco­perișul" — un simplu, dar difuz peisaj de țară, lucrat în stilul școlii ieșene — place mai ales datorită variațiilor calme de verde, și aceasta în planuri mai mari. Iar dacă „Peisajul industrial" este „ro­tund" compozițional, cu conturări vibra­torii (și trebuie­ să recunoaștem aici o influență a graficii lui Adrian Podolea­­nu), cu un albastru central ce echili­brează întregul cadru, cu o „anvelopă“ ce sugerează căldura emanată de insta­lațiile în funcțiune, în schimb, în alte acuarele, ca, de exemplu, în cele inti­tulate „După ploaie" și „La pescuit", ar­tistul folosește pe alocuri tonurile mai reci. Dar aceasta nu dăunează calmului reconfortant, cald, de ansamblu, poeziei caracteristice zonei pe care acuarelistul dorește să o imprime în diverse ipos­taze. In citeva ceracolor­uri (dintre care se remarcă „Rafinărie noaptea" — printr-un interesant efect decorativ), linogravuri („Coriști“, „La repetiție" — lucrări mai modeste, datorită însă, în mare măsură, folosirii unor materiale neadecvate teh­nicii), precum și un expresiv desen în tuș („Portret de fată" — remarcabil prin­tr-un duet sigur), întregesc imaginea „panopliei" unei retine calme, care re­fuză stridențe, dar care, în mod sigur, nu va fi niciodată conformistă. Oricum, lu­crările lui Laurențiu Gheorghiu plac și datorită lipsei de extravaganțe tehnice. Artistul amator știe să fie el însuși, ne­­forțînd procedee pe care nu le-ar stăpîni. ★ Cite ecouri și de ce grad, cite rezonan­țe sufletești și la ce cote ar fi stirnit pînă acum sculpturile doctorului Ștefan Bucevschi — talent indiscutabil, dar de o evidentă inconstanță stilistică și de mo­dalitate — e greu de spus. Și ce e mai curios: nici autorul „Săritorului de la trambulină“ (sculptură amplasată în dreptul intr­ării ștrandului bîrlădean) nu caută să ascundă acest lucru, recunos­­cînd cu simplitate plăcerea ce i-o face deschiderea acestei expoziții, în care nu mai prezintă lucrări în stil „tradițio­nalist", ci apare cu totul și cu totul „mo­dern". Să fie, oare, aceasta o „condiție a amatorismului" ? Realitatea e că nu putem ști încotro se vor îndrepta cău­tările acestui talentat sculptor amator, întreprinzător într-un vast cîmp plastic, presărat cu destule contradicții. Pericolul unui anume eclectism există, deci, și el ar trebui îndepărtat. Apele revărsate au adus în preajma sculptorului un ciot de salcie. Noduros și întortocheat, precum salcia-mumă, iar dalta nu l-a fățuit decît în parte. Acum, instalat pe postament, el se numește „Stihia apelor“ . O mamă înotînd cu co­pilul încleștat de trup... O curioasă bu­cată de zgură, din preajma zonei indus­triale a Bîrladului, a luat iarăși drumul atelierului. I s-a stabilit cîteva planuri, i s-au „împodobit" muchiile cu metal to­pit , o siluetă umană carbonizată, tragic evocatoare — „Hiroșima nu se uită!"... Un trunchi de cireș a devenit „Gheorghe Doja", martir cu brațul ridicat pentru dreptate. In general, această „manieră“ de a tra­ta materia sculpturală brută ar tinde, o dată cu desăvîrșirea meșteșugului, dar și cu sporirea izvoarelor de inspirație, să devină proprie doctorului Ștefan Bu­cevschi, și mai cu seamă ea este salu­tată atunci cînd tematica abordată majoră, precum am arătat mai sus. Toc­e­mai de aceea nu vedem rostul prezenței în expoziție și a unor lucrări inexpresive sau cu vădite tendințe de imitare a pop-art-ului („Vrăjitoarea", de exemplu, nu depășește o structură artizanală de amuzament). Dintre lucrările din aramă prelucrată, se remarcă „Lăcusta", prin muzicalitatea de ansamblu a „construcției". „Liliacul“ (plăci de metal sudate) este iarăși o lu­crare decorativă. Păcat doar că sculpto­rul n-a lăsat metalul intact, preferind să-l vopsească cu un verde de gust în­doielnic. Desigur, sculptorul mai are de stră­bătut o bucată de drum pînă la cîștiga­­rea acelei adîncimi de concepție, a si­guranței în meșteșug, care fac opera de artă să sclipească și prin ea însăși, ca obiect, nu numai prin simbolul conținut, dar, încă o dată, nu trebuie să uităm că ne aflăm în fața unuia dintre cei mai dotați sculptori amatori din țară. MIHAIL HAREA VIATA CĂRȚILOR - VIATA CĂRȚILOR . VIATA CĂRȚILOR 9 ♦­9­9­9­9 CONSTANTIN C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU: „ISTORIA ROMÂNILOR din cele mai vechi timpuri pină astăzi“ I­n condiții grafice deose­bite, Editura Albatros a tipărit o voluminoasă și interesantă lucrare Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, sem­nată de C. C. Giurescu și Dinu C. Giurescu. Autorii sînt cunoscuți în lite­ratura noastră istorică printr-o activitate științifică de presti­giu. C. C. Giurescu, mulți ani profesor la Universitatea din București, a publicat, mai ales în ultimii ani, numeroase lu­crări monografice care s-au bucurat de aprecierea unani­mă. Este vorba de monogra­fiile orașelor București și Brăi­la, de studiul asupra tîrgurilor, orașelor și cetăților moldovenești între secolele X-XVI, de isto­ria podgoriei Odobești, de is­toria populației românești din Dobrogea, oglindită în hărțile medievale și moderne, de via­ța și opera lui Al. I. Cuza ș.a. De asemenea, Dinu C. Giures­cu a contribuit la întocmirea volumului de documente diplo­matice, apărținînd lui Nicolae Titulescu și este autorul unei lucrări asupra domniei lui loan Vodă Viteazul (cel Cumplit), „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi" are un caracter de largă popu­larizare. Caracterul acesta este vădit prin expunerea lapidară, sintetică a faptelor în succesi­unea lor cronologică ca și prin numărul mare de ilustrații co­mentate, atașate textului. După unele considerațiuni generale asupra geografiei ți­nuturilor românești, autorii de­scriu viața socială și politică a geto-dacilor, ocuparea și stă­­pînirea Daciei de către ro­mani. Apoi, cu o vădită prefe­rință pentru istoria feudală, că­reia în volum i se acordă cel mai larg spațiu, se urmărește șirul evenimentelor de la pri­mele formațiuni politice româ­nești, pînă la răscoala lui Ho­­ria, Cloșca și Crișan și Școala ardeleană. Informațiile inserate, interesante și frumos prezenta­te, au în vedere realitățile eco­nomice, sociale și culturale ale evului mediu românesc, organi­zarea administrativă și milita­ră, viața politică cu sublinieri speciale asupra celor mai în­semnați domnitori — Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ște­fan cel Mare, Mihai Viteazul etc. Epoca modernă este încadra­tă între anii 1821 și 1918. E­­venimentele politice, în special, care au dominat epoca — revo­luția lui Tudor Vladimirescu, a­­nul revoluționar 1848, Unirea, domnia și reformele lui Al. I. Cuza, războiul de independen­ță, participarea României la primul război mondial și desă­­vîrșirea unității de stat­­ sînt prezentate în strînsă corelație cu dezvoltarea economică și so­cială a țării pe drumul capi­talismului, a formării conștiinței naționale și a națiunii burghe­ze, a aspirațiilor poporului ro­mân spre unitatea statală, a obținerii și întăririi independen­ței și suveranității. In comparație cu celelalte e­­poci, istoriei contemporane i-a fost, după opinia noastră, re­zervat un Spațiu redus. Foarte pe scurt, sunt oferite aspecte ale situației economice, sociale și politice a României între cele două războaie mondiale, ale activității revoluționare a P.C.R. și a clasei muncitoare. De asemenea, sînt reliefate mo­mente din declanșarea și vic­toria Insurecției din august 1944 și din procesul desăvîrșirii revoluției burghezo-democratice. O atenție specială este acor­dată societății românești în e­­poca construirii socialismului în țara noastră, reliefîndu-se. In acest sens, importanța istorică a hotărîrilor celor două con­grese — al IX-lea și al X-lea ale P.C.R. In sfîrșit, un capitol sumăr este consacrat contribu­ției poporului român la știința, tehnica, literatura și arta uni­versală. pl. Volumul se încheie cu o am­listă cronologică cuprin­­zînd domnii Țării Românești și ai Moldovei, vicevoievozii, prin­cipii și guvernatorii Transilva­niei, conducătorii Principatelor Unite și apoi ai României între­gite. Urmează o bibliografie selectivă, art indice de nume, localități, titluri de ziare și au­tori. Privit în general, volumul este util tuturor acelora care mani­festă interes pentru cunoașterea istoriei României, cu atît mai mult cu cît ea este prezentată într-o formă unitară, șirul eve­nimentelor derulîndu-se din ce­le mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Bibliografia sub­stanțială, atașată fiecărui ca­pitol în parte, ușurează studiul și aprofundarea unor capitole ale istoriei noastre. Autorii dovedesc o cunoaște­re temeinică a faptelor, dar nu stăruie prea mult asupra inter­pretării lor. Ei oferă, în schimb, cititorilor, fragmente semnifica­tive decupate din diferite o­­pere ale antichității, din cele ale cronicarilor sau din cele ale istoricilor și oamenilor politici din epoca modernă și contem­porană, în care sunt apreciate importanța faptelor ca și sem­nificația lor istorică. Expunerea sumară a faptelor istorice, ape­lul la literatura istorică mai veche sau mai nouă, bogăția referințelor și ilustrația bogată ușurează lectura și mărește in­teresul unui larg cerc de citi­tori. Deși autorii, în introducere, pun diferite probleme aflate în­că în discuția istoricilor­­ ca acelea referitoare la durata pe­rioadei istoriei antice, a rolului așezărilor triburilor slave pe te­ritoriul țării noastre, a începu­tului epocii moderne la noi, totuși ei nu reușesc, în cuprin­sul volumului, să le rezolve pe deplin. Deși volumul editot este sus­ceptibil de îmbunătățiri, consi­derăm totuși, așa cum am mai afirmat, că este util, că el con­stituie un nou succes al isto­riografiei românești. Conf. univ. EMILIAN BOLD, doctor in istorie C VALERIU CRISTEA artea lui Valeriu Cristea, voind par­că să sugereze tinerețea veșnică a genialului autor rus, își propune să analizeze primele proze în raport cu marile creații ale perioadei ma­turității dostoievskiene: întrebarea pe care și-o pune Valeriu Cristea este dacă in scrierile de început se găsesc germenii marilor realizări de mai tîrziu. Problema este soluționată în următorii termeni: „Opera de tinerețe a lui Dostoievski are nu numai o valoare relativă, dependentă. Ci și una în sine, absolută. Firește, nu es­te în intenția noastră de a pune pe ace­lași plan marile, covîrșitoarele creații de maturitate cu povestirile de început,­­ une­le de numai cîteva pagini. Dar, precum forța pruncului Hercule, sugrumînd șer­pii trimiși cu gînd ucigaș de o zeiță răz­bunătoare, nu se poate compara cu cea a legendarului erou de mai tîrziu, dar to­tuși o anunță, tot astfel talentul tînăru­­lui Dostoievski (reflectat în primele sale opere), cu toate că încă departe de iradia­­ția lui maximă, sugerează de la început strălucirea pe care o va avea la zenit“. După ce definește noțiunile de „senti­mental“ și „demonic“ la Dostoievski, Va­leriu Cristea închină numeroase pagini de analiză tribulațiilor micului slujbaș, metamorfozei visătorului și universului infantil din cărțile de tinerețe ale „celui mai mare poet al suferinței“, cum l-a nu­mit Vianu pe scriitorul rus. Forța comentatorului de literatură con­stă în puterea de introducere a structu­rilor noi acolo unde simțul comun merge pe linia generalizării formulelor de mini­mă rezistență, a așa-ziselor „adevăruri pentru toată lumea“. în această privință, volumul lui Valeriu Cristea oferă exem­ple relevante : „Dostoievski, pe de o par­te, imprimă prozei inerte și greoaie un nerv electric și îi precipită cursul leneș printr-o continuă cascadă a dialogurilor; pe de alta, conferă gesturilor și acțiunilor celor mai spectaculos scenice o amplă mo­tivare interioară, vizînd nu o dată abisa­lul“. Pînă la un punct călinescian, Valeriu Cristea sugerează că actul critic este în egală măsură un act de creație. Critica nu­­se poate dispensa de imagine. Procedeul literar trebuie utilizat fără teamă. De aici marea frecvență a paralelismului sintac­tic, a parabolei, a comparației de inspi­rație mitologică (ori general livrescă), a jocului de cuvinte. Iată un joc de cuvinte cu o asemenea funcție : „Semnele abia ob­servabile ale unei ciudate rodiri există deci, însă Devușkin, dacă ni se per­mite o comparație cam crudă, dar oarecum în consens cu etimologia nu­melui său (devușka = fată, fecioară), nu poate ține sarcina. De ce avortează De­vușkin acest plăpînd embrion al unui po­sibil alter-ego ? Timorat în afară, în re­lațiile sale cu oamenii, el e timorat și înlăuntru, în raport cu propriul său eu și lipsesc puterea și curajul de a face une­le săpături necesare“. Pentru autorul cărții „Tinerețea lui Dostoievski“, obiectul cercetării devine subiect de roman. Dostoievski nu este nu­mai un mare scriitor, „ci și un scriitor ca­re a lucrat toată viața, printr-un paradox al geniului său, pornind mereu și mereu de la recuzita, tipurile, schemele și for­mulele unor genuri minore (melodrama, misterele, romanul negru)“. El a realizat în domeniul romanului minunea biblică a metamorfozării apei în vin. Din melo­dramă obține „vinul răscolitor al mari­lor sale tragedii”. Valeriu Cristea­ resimte lumea scriitoru­lui ca zbătindu-se într-un mediu infernal: „care dintre muritorii de rind ar putea să reziste în acest infern al marilor ten­siuni, în acest iad al surescitării conti­nue în care se transformă pînă la urmă fiecare dintre romanele marelui scriitor?“. Prin aceste afirmații se lărgește și înțe­legerea realismului dostoievskian. Viața filtrată prin acest realism este, după o expresie a prințului Mîșkin, „de o mie de ori mai tumultoasă, mai clocotitoare de­cât a noastră“. Scriitorul vede suferința într-o viziune uriașă. Ea se transmite din, aparent, cele mai umile fapte diverse. „Numeroase mărturii luate direct din via­ță, din realitățile contemporane ale Ru­siei țariste, completează în Jurnalul unui scriitor imaginea de coșmar a copilului­­victimă, a copilului martir,­deținător par­că prin predestinare al unui mandat de suferință. Un mujic își bate nevasta cu ferocitate și o spînzură de picioare (pînă la urmă victima se va spînzură de-a bi­­nelea) sub privirile dilatate de groază ale copilului lor, o fetiță de opt-nouă ani , exasperată de țipetele sugarului ei, o mamă îi prinde mînuța și, deschizînd ro­binetul unui samovar care clocotea, i-o ține cincisprezece secunde sub jetul de apă fierbinte...“. Regretăm că spațiul nu ne permite să comentăm capitolele­­ „Cum lucra Dos­toievski“ ori „Pohod na Sibiri", extrem de interesante prin utilizarea unor docu­mente rămase multă vreme departe de interesul public. Reținem numai că scri­itorul se așeza la masa de scris doar du­pă ce starea sa de inspirație ajungea la paroxism, la acea clipă de la care refuzul scrisului nu mai este posibil. In capitolul „încercare de portret" a­­flăm despre boala și ipohondria tînărului scriitor rus, despre spaima în fața greu­tăților materiale și a eșecurilor literare, despre „epilepsia („declarată sau nu“), ori de sentimentul nesiguranței cauzat de ac­tivitățile sale subversive. Prin această carte, Valeriu Cristea, se impune ca o per­sonalitate a criticii noastre actuale. ION ALEX. ANGHELUȘ : „ Ti­nărul Bo

Next