Vremea, iulie-decembrie 1931 (Anul 4, nr. 194-218)

1931-08-02 / nr. 198

ITERARA NO. 198 AUGUST 1931 Privind admirabila ediție în care a­­pare acum opera lui Carageale îți dai seama im­ediat că am ajuns la un mo­ment al istoriei literare, foarte impor­tant. Cât de tânără este literatura noas­tră ea, a ajuns totuși la un punct, în în care cercetătorul își poate arunca ochii retrospectiv, cuprinde cul­mile și irevizui părerile înv­echite. Este momentul deci de a strânge în ediții complete clasicii literaturii române și în­deosebi pe cei trei pionieri strălu­ciți care au pus bazele­­ ei, pe Mihail E­­minescu, p­e Ion Creangă, și pe I. L. Caragiale. Manifestarea de retipărire, îngrijită și adnotată, a textelor vechi, a operelor literare, ieste o grijă de prim ordin pentru o literatură matură și do­vada că literatura noastră se maturi­zează e că această manifestare a apă­rut. Să menționez Bibl­io­teca clasicilor români comentați, care apare sub îngri­jirea d-lui profesor N. Cartojan, unde apar acum texte car­i, spre rușiniea edi­­torilor, au lipsit zeci de ani din librării. Totuși, dintre scriitorii români vechi, aceia cari cer o atențiune deosebită, sunt cei trei mai sus menționați. Dacă până acum n’avem o ediție cri­tică și completă a lui Creangă, nici a lui Eminescu, în schimb lacuna începe a se completa prin ediția operelor lui Caragiale, pe care o îngrijește de Paul Zarifopol. Gânditorul subtil și literatul rafinat, animat de o admirație nemăsurată de­cât de erudiția și bunul simț,pentru opera lui Caragiale, precum și păstrân­­du-i maestrului o amintire personală­, plină de duioșie, după cum se ved­­e din multe aluzii presărate în Introducerea acestui volum sau în Artiști, și idei lite­rare române, d. Paul Zarifopol a înde­plinit și continuă să îndeplinească o muncă admirabilă și folositoare. A da o ediție a operelor lui Cara­giale, ediție critică, nu însemnează a te mărgini la publicarea într'o anumită ordine a operelor și a le comenta. Ca­­ragiale nu poate fi comentat ca un poet spre exemplu, pentru că, atât de com­plex in marea lui simplitate, Caragiale a știut marele precept al artei clasice, să spună totul fără să explice nimic. Și a spus atât de bine, încât nu numai lei, n'a avut nevoie să mai explice, dar nici alții nu mai au această nevoie­. Critica asupra lui Caragiale înlătură didacti­cismul și este aceasta un efect necesar al unei opere atât de perfectă. O ciție critică a lui Caragiale, este dificilă, întrucât ea trebuie să fie o e­­xemplificare a metodei de lucru a ma­estrului. D. Zarifopol a înțeles această nec­esitate satisfăcând-o în parte, ba chiar foarte mult. D. Zarifopol a adău­­gat volumului, la sfârșit, variante la ■roarte nuvelele și schițele cari-l compun. Ceea ce am de obiectat, este că varian­tele publicate, nu reprezintă decât corec­turile pe cari Caragiale le-a făcut tre­­cându-și operele din revistă sau din ziar, în volum. Faptul e exemplificator deoarece arată grija autorului de opera lui, chiar după publicare și un exage­rat — nu e nevoe să spun că e o exa­gerare fastă și lăudabilă—simț al per­fecțiunii. Ar fi fost int­ersant ca d. Za­­rifopol să ne fi prezentat mai multe va­riante în manuscris. Totuși d-sa a prevăzut și acest fapt de o capitală importanță, și ne-­a dat prima Redacție a nuvelei Păcat în care se pot urmări toate intențiile și șovăirile lui Caragiale, precum și travaliul lent al unei opere în general. D. Zarifopol a și comentat de altfel comparația dintre manuscrisul prim al marelui Păcat și nuvela publicată, și a scos concluzii a­­supra cărora n’ar mai fi decât presa puțin de adăugat. (Vezi Introducere XVIII— XXIV.). îmi aduc aminte de o ediție critică a operei lui Flaubert — una din multele ediții cum sunt în apus — pe care mi-a pus-o sub ochi un cunoscut. Mulțimea variantelor și mai ales a manuscriselor fotografiate și reproduse, era atât de mare, încât conchide și că mun­ca era definitivă. Și totuși nu e de crezut să poată cineva urmări în toate fazele cu­ munca de migălos transformator a lui Flaubert. Cercetând variantele­ d-lui Zarifopol, cari prezintă atât de mult in­teres pentru cunoașterea lui Caragiale, nu m­e-am putut opri de a regreta to­­tul că acest prim benedictin român s’a oprit aci și n’a îmbogățit cercetarea manuscriselor lui Caragiale, cum a fă­cut pentru nuvela Păcat. m • Nu este o apropiere deplasată, aceea a operelor lui Flaubert și Caragiale. In două culturi diferite, cu tempera­mente artistice atât d­e distincte, cu o­­perle nu mai puțin despărțite de deo­sebiri ireductibile, o trăsătură leagă to­tuși pe aceste două genii ale creațu­­rii literare: grija perfecțiunii. Demonul ascuns al perfecțiunii stilistice,—care amândoi acești oameni înțelegeau că este maximul de rendement artistic precum armonia pusă sau modelarea pietrei, cât mai fin — este mai expli­cabil la Flaubert decât la Caragiale. Caragiale ieste pentru literatura ro­mână un fenomen unic. Literatura noastră neistovită de lun­gul trecut pe care-l avea, în spate un Flaubert, a putut totuși conține meticu­lozitatea care a dat rezultate naturale și simple, a lui Caragiale. E unul din aceste fapte cari nu se pot explica. Flau­bert era chinuit de gândul de a da ceva nou în literatura lui unde se ivi­seră atâtea noutăți. Caragiale însă nu s’a gândit nici măcar la noutate. La noi toate terenurile erau virgine și po­sibilitățile inovației în limbă, infinite. Caragiale a ales pe cea mai onorabilă­ temperamentului său artistic.­­ Dar, Flaubert, a urmărit în stilul lui muzicalitatea, Flaubert era un liric re­fulat. Un liric care se răsbună în stil de misterioasele lipsuri care-i interzi­ceau creația lirică. Și e aici deosebiriea are OCTAV ȘUIUȚIA fundamentală dintre estetismul unic și al celuilalt, amândouă fine și aristo­crate, amândouă sferice în perfecțio­narea lor, dar fiecare pe alt plan. Im­portant e la amândouă mi au presus de orice stilul care-i face să trăiască, de aceea aici e mai accentuată deosebirea lor. Pe când Flaubert a fost un liric și un muzical, Caragiale a fost un dra­matic și un geometric. Caragiale a urmărit clasicismul dar pe calea lui însuși. A tiuns la geometrie pe calea geometrică. A construit per­fecțiunea din înșiși elementele ei cari sunt numai abstracte. Stilul lui Cara­­giale este abstract prin dramatismul lui. E linear, e cursiv. Dar nu concret, în nici un caz nu asta. Pentru Flaubert perfecțiunea era în muzică. Pentru Ca­ragiale perfecțiunea era în ea însăși, în abstracția ei simplă și frumos de albă. Totuși Caragiale nu a rămas numai aci. Un alt stil, pe care îl descifrează de Zarifopol, apare în povestirile d­in Kir Iandrea, Calul Dracului, Mamă. In acestea, cum spune d. Zarifopol, pito­rescul a triumfat și a cucerit teren în arta lui narativă, în ciuda canoanelor clasice (p. XII). Aceasta nu însem­nează că ar fi renunțat la clasicism, ceea ce n’ar fi putut pentrucă îi era or­ganic. Caragiale continuă să fie unn clasic obsedat de perfecțiune. Dar ca­păta culoare. Atenția tot mai mare a­­cordată desvoltărilior prin imagini sen­sibile, caracterizează modificările ho­tărâtoare ale artei lui Caragiale în ma­turitatea ei. (p. XII). D. Zarifopol spune maturitate. Dar Caragiale este matur în toată opera lui. Stilul din a­­ceste ultim­e bucăți nu e prevalant. E evoluat dar nu în progres, nici în re­gres. E un Caragiale nou, dar tot Ca­ragiale. Și totuși adevăratul Caragiale rămâne acela din schițele lineare, dra­matice, din Momente. S’a reproșat lui Caragiale lipsa sim­țului naturii. Dar aceasta era fatală unul clasic precum el era. Natura ii cerea un exces de sensibilitate, pe care nu-l putea permite el, inteligența echi­librată. Ca jre orice clasic îl pasiona numai omul. Natura îi era chiar indife­rentă (ca artist). D. Zarifopol se lasă înșelat de pasiunea admirativă pentru Caragiale, când analizând schița O re­parație îi atribuie următoarea calitate: iar, în mănunchiu strâns, impresii de natură fixate ca de un puternic aqua­fortist. (p. XV—XVI). D. Zarifopol se înșeală deoarece impresia este a noastră nu a lui Caragiale... El nu fi­xează nici o impresie din natură. La ce se reduce impresia lui din natură în­­ reparație? La arătarea dealurilor pă­­du­roase pe o movilă cu clina repede de toate părțile, iar la sfârșit ecoul L, tăcerea și în­depărtatele adâncimi pă­­duroase al clopotului. Nu e prea mult, Caragiale nu reda natura pentru că nu o simțea ca artist, asta e drept (poate o simțea ca om, ceea ce e perfect legi­tim). Dar nu e o vină. Ci poate calita­tea care-1 face mai atent asupra omului. D. Zarifopol revine asupra proble­mei numelor de persoane în opera lu­i Caragiale. Revine pe scurt deoarece spune dsa, că studiul pe care l-a făcut d. Ibrăileanu (în Studii literare) n­u are nevoie nici de îndreptare, nici de com­­plectare. D. Zarifopol­­ exagerează poate din excesiv simț de politeță. Și numai după cât îmi aduc aminte de a­­cel studiu, știu că era cel puțin o re­zervă de făcut. Incontestabil că în inventarea nu­melor Caragiale a fost un mare inge­nios. Spun ingenios fiindcă a inventa un mumie nu e o artă ci o ingeniozitate și a atribui o importanță definitivă a­­cestui fapt este a rămâne în admirație în fața unui accident. Astfel face d. I­­brăileanu. D-sa susține că le suficient să spui numele cutare, creat de Cara­giale și i-au și văzut fizionomia, viața, etc. Ceea ce e perfect adevărat, cu con­diție să fi citit opera în care stă acel nume. Un ignorant al operii ar putea face zeci de asociații pe tema unui nu­­mfâ, fiindcă sugestia unui nume nu se poate nega, dar nici una nu va fi e­­xactă. Problema numelor la Caragiale e deci secundară, deoarece ele nu tră­­esc d­ecât în funcție de operă. Sugestia numelor lui Caragiale e deci literară și nu poate fi desprinsă din complex cum susține de Ibrăileanu, CÂRTI APARUT I. L. C­ARAGIALE: OPERE Vol. II Ed­iție îngrijită de Paul Zarifopol CURIER STREIN A apărut în Germania un roman în care se face biografia fiicei țarului Ni­­colae, Anastasia, și asupra căreia pla­nează un mare mistter. Nu se știe dacă este în viață încă sau dacă a murit. Peter Flamm a rezolvit problema foarte rom­antic în romanul recent apărut Ich will leben (Vreau să trăeș­c) . A dus pe Anastasia în Rusia, în mij­locul poporului care își ad­ucea aminte de ea și o aclamă. Dar a ucis-o cu glon­țul unui soldat roșu. Păcat, fiindcă alt­fel s’ar mai fi putut scrie un roman. §8 La Paris s’a inaugurat zilele tre­cute, în grădinile Trocaderului, un monument lui Paul Adam. Francezii au respectul, mai mult al morții decât al valorii. Dar dacă Raul Adam a fost un scriitor m­ediocru, ceea ce nu i-o poate ierta nici­un cititor inteli­gent, Francezii se consolează cu ideia că el a fost unul din întăritorii socie­tății franceze de azi. Intre discursurile d-lar Gaston Rageot, C. Mauclair, Georges Leconte și alții, singurul sincer este, cred, acela al Grâului Weygand care a lăudat pe scriitor pentru meritele lui:... militare (iată tot ce e mai depărtat de literatură !) ală­­turându­-i numele de acela al generalu­lui Mangin. Ar fi de știut dacă um­bra lui Paul Adam va fi mulțumită cu această glorie postumă, care îl așează în dumbrăvile Elizee printre marii mi­litari, în loc să-l pu­nă printre marii scriitori, ceea ce ar fi imposibil Scrisori inedite ale lui Va­sile Pâr­van Opinii literare — Dintre ser­iorii ruși, Vasile Pârvan prefera pe Lev Tolstoi și Ivan Turge­nieff. Ceea ce îl încânta din monumen­tala operă a marelui Tolstoi era­u : Ana Cafreninta, prin perfecta-i unitate artis­­tică, și grandioasa epopee „Răsboiu­lageal, pe care dinamismul personagis­și­­lor o transformă într'o „legende des siecles" genială însă, nu ca a lui Hu.Deoarece principiile sale călăuzeau către­­ o literatură expresivă, vioae și să­­nătoasă, Dostoevsky era scos din pla­nul preocupărilor sale. Și aceasta din cauza notei blazate, atât de generală în opera s­a. Cu totul altele erau opiniile sale des­pre Turghenieff. Admirația sa, către a­­cest mare artist rus, este de egală in­­­­tensitate d­in aceea către Shelley sau Tennyson. Cucerit de melancolia operilor sale, Turghenieff era,pentru dânsul, un ne­întrecut descriptiv al vieței cea de toate zilele, și ale cărui opere se predispun ,,la visare, ca dor după natură, la simț pentru despat și plăpând, la compăti­mire pentru ridicul și la dragoste, ne­țărmurită dragoste, pentru duios". Redăm, în cele ce urmează, scrisoa­rea către Lucreția, și în vere tălmăceș­te Cu profunde și sublime vibrări poe­tice, dragostea sa pentru Turghdpieff : „írni sub­i că­ ți place Turgenieff ,,toc­mai din cau­za notei triste... din toate scrisorile lui". Mai drept poate ar fi să zici, din cauza melan­coliei ca­re dom­nește în toată opera lui. Trist propriu zis nu se, ■—­­i anume trist în sensul amă­râților și revoltaților. El primește viața abia cum e. Atâta că nu se lasă ,a fi însetat de cai. Iar cetitorului nu fa­ce decât să-i comunice aceea fie el a găsit, înșelător, ridicul, trist în viață pentru a-l face atent asupra nemerniciei ei. Dar pan aici. Ca să te amărască împo­triva ei, nu-i trece niciodată prin gând: cu ironia lui ușoară, așa de fină vă mai îți scapă câteodată el povestește, atunci când e în dispoziții melancolie ■— și de multe ori e în astfel de dispoziții —■ cum soarta ei cea mai deplină autocrată asupra destinelor noastre și capric­iilor ei mi putem decât să ne supunem ple­când capul. Marea filosofie nu e de a n­e creta noi, fericirea, ici din fericirea întâmplătoare, dar care-i singura fi­rească, căci nu-i dată de Soartă, să știm să ne folosim. Iți adulți aminte de Früh­­lingsw­agen : fericirea de furat pe care și-o­­ croiase Rusdl în Baden s-au dove­dit ide mincinoasă; ceia adevărată fu­sese a­ceea din cofetăria italiană din Francfurt Am Main, fericire la care destinul îl luase de mânecă și-l dusese și pe care el a dat-o pe cea pe care m­ai mult sau mai puțină, și-o găsise el sin­gur. Chiar în „ Vater und Söhne" unde Turgenieff dă pradă cruzimei sorții pe eroul Său Basarab, lăsându-l să moară in urma unei mici neatenții la operația unui cadavru, chiar a­colo, tot nota me­lancolică e cea predominantă, la urmă. Basarabi­ei omul rațiunei practice, nu recunoaște nimic din ce nu poate veri­fica, științific și-și folosi. In logica lui perfectă el­­­ nu dă îndărăt niciodată și chiar celui ce nu-l iubește, i­ se impune prin cinstea, exactitatea și simțul său­­ clar în toate. Turgenieff însăși îl ad­miră printre rânduri, in scrierea sa. Dar, ca acel care nicodată nu se lasă î­ișelat de aparențe și care cunoaște puterea întâmplărei oarbe, el îl ironi­zează și pe el ca și pe toți ceilalți ,,bra­­ves gensi", de care-i vorba în carte, c$­i el știe să la urmă toate-s tot una : greșală de operație ucide de pe unul­­ din cei mai mari oameni ai viitorului Rusiei. Câtă dragoste și bunătate naivă în casa părinților lui Basar­ab, — câtă durere pe urmă ! Și totuși și pentru una și pentru alta nici nu ne bucrăm prea tare și nici nu ni se strânge inima. Pen­tru toate e­stampă­rare și alinare. Scriin­­du-ți acum ție mi­ se clasifică din ce în ce maii mult sufletul lui Turgenieff. El nu înfrumusețează viața, ci o descrie. Și viața e tristă, banală, ridid­ă, duioa­să, sublimă, după împrejurări, neschim­bată e numai întâmplarea și... și iie ? — Natura. In cadrul unor peisagii a­șa cum rar vre Urn alt rus — în afară de Gorky pentru stepă — a știut să descrie pei­sagii unde umbra și lumina țin locul vieții însuflețite, își plimba Turgenieff eroii povestirilor sale. Cu un ușor surâs pe buze privește, atât declamațiile ridi­cul de serioase ale unora cât și explo­ziile de putere și dragoste curată ale al­­tora , pentru unii ironie, pentru ceilalți duioșie , asta face Turgenieff în toate scrierile sale. Părcă-l auzi la sfârșitul fiecărei po­vestiri spunându-ți cu eternul său zâm­bet de om bu­n dar care nu mai crede în nimic în afară de adevărata artă și natură, zicându-ți: „unceva“ — nu face nimic—o, „o să treacă în curând și ce-i prea mult și ce-i prea puțin în fericire ori durere. Și așa de nemăsurată, de neînțeleasa, ac .....ânca, de , iudata, u, batjocoritoare și de banală im eternita­tea ei, viața, încât de ce te miri, dragă cititorule, de cutare sau cutare lucru povestit de mine. Te mai îndoișat ? Bine. Tocmai asta voiam și eu să-ți spun, că cu toate mizeriile acestei vieți, sânt și părți în ea în care simți că ți se topește inima, — de fericire, ? nu, — de sentimentul acela nedefinit și nețărmurit când nu știi ce ți-e și ai vrea să te faci una cu firea­ însă­și eternă și nemărginită, pentru că ți-i așa, de trist și singur și dornic sufletul. ...Doamne, asta-i duioșia ? — Știu și eu ?' Asta nu poate fi'. Acum știi de ce-mi place și mie Tur­genieff ? Pentru acest sentiment de Superioritate asupra sorții și loviturilor ei, ce ți-l dă la cetirea fiecărei noi cărți de dânsul. Știi că nu trebue să-ți faci nici vi­suri, nici amărăciuni prea mari. Ceia ce'­i vrednic de gustul in viață e altceva, de­cât sbuciumările ,în căutarea norocului. Extragerea poesiei din aeeea ce te în­conjoară , natură însuflețită sau neîn­suflețită. Te pricepi la asta ? Ferice de tine. Nu­, atunci nici ce a scris Tur­genieff. Căci duioșia nu-i propietate !Comună tuturor oamenilor. Simțul pen­tru artă și natură iară nu. Cată-ți a­­tunci pe alții. Ia pe titanul Zola dacă-ți place zgomotul asurzitor de l'humanité era mar­ele­ zgomot înspăimântător, dar epic, așa precum 70 de Homeri nu pot fi de epici. Sau dacă ești desgustat, blazat ia pe Dostoevsky ori pe indife­rent care dintre blazații literaturii mo­derniste franceze. Dar dacă-ți simți în sufletul tău părți care te predispun la visare, la dor după natură, la simț pen­­tru delicat și plăpând, la compătimire pentru ridicul, și la dragoste, nețărmu­rită dragoste, pentru duios, atunci ia pe Turgenieff, ascultă pe Beethoven, pri­vește pe Leonardo de Vinci. Și sp­un, dragă Luscreție, pentru a pune un fel de punct la acest intermi­nabil discurs entuziast, — citește Me­­morien, eines Jägers a iubitului nostru Turgenieff. Și aturnă să-mi spui și tu dacă-ți place, melodia aceea ușoară ca susurul frunzelor ce cad toamna, ori puternică și impunătoare ,ca o furtu­nă de fulie, când dulce și abia adiind, când repezind în cele patru părți ale pămân­tului chiote de bucurie, — și i care-i im­nul înălțat acolo de Turgenieff naturei. Dar, mai ales­ partea blândă, jocul de lumini pe jumătate acoperite ca în ta­blourile lui Leonardo, dar armonia mă­iastră a murmurului, nu a țipătului na­tural, asta vei întâlni acolo la Turge­nteff. Căci Iel e duios și aici, lui i-i dragă natura, el nu vrea să ajungă a se teme de ea. De aceea dacă-i înfuriată, o lasă întâi să-i treacă furia și numai după n­eca, — intr un epiurg, când în­cepe codrul a îngâna, de dor și depar­­£te, departe in zarea violetă Ince,p­a­sti­ di luminile roșii ale satelor pierdute în câmp,­ aturuji, în bătia vântului aducător de mirazone, Turgenieff pleacă să stea de vorbă cu natura. Și ce sublimă i­e apoi aducerea aminte a nopții acc­eleia tăinuite, cu arome pătrunzătoare­ — și câtă poezie știe — după o astfel de seară în care nimic nu i-a scăpat visă­torului călător din toată sărbătoarea fermecată ,a naturii, — câtă poezie știe — să pue în povestirile sale de a doua zi. Acum știi d­e ce mi-i drag Turge­nieff". ALEXA­NDRU TALEX KhmmHBhHA Redactor: Alexandru Sahia CURIER STREIN , H. Masssils, acerbul și moralistul critic francez a publicat recent un vo­lum de Evocări. Sunt amintiri din viața lui universitară și literară. Autorul e­­vocă figurile maeștrilor dispăruți­: A. France și M. Barrès, precum și dintre vii pe H. Bergson, Alain, Ch. Maurras.­­ Th. Dreiser, scriitor american realist, un admirabil raportor al vieții americane contimporane, în acelaș timp și boxeur, după cum fălcile lui Sinclair Lewis au m­ărturisit-o la un recent banchet, socotește că și-a în­cheiat cariera literară și ceea ce-l inte­resează e să scrie biografia lui. Până acum a publicat Zile de Jurnalism și recent Zenite (Dawn). Vor ur­ma Ucenicie literară și Experiențe lite­rare. Redăm aceste câteva rânduri de mai jos pe care le scrie André Levin­son despre Zorile: „Nu poate fi chestiune de a rezuma în câteva linii o biografie care valo­rează prin cel mai mic fapt caracte­ristic și prin întorsătura familiară a povestirii a cărui aproape fiecare ca­pitol, de un naturalism minuțios, a­­junge la o digresiune lirică. Facem cu­noștință cu famillia Dreiser. Tatăl german din Rhenania, catolic rigid dar caracter slab, mama indulgentă, frații (cabotinul, bețivul), surorile. Respiram atmosfera micilor orașe cu nume franceze : Haute­terre, Vincen­nes, a celor din Mid­dlewest cari mai își păstrează încă pitorescu , vedem­ Chicago în ajunul prodigiosului său a­­vânt. Școala catolică inspiră elevului ură sălbatică împotriva calotei. Tre­cerea s­a la școala laică, e iluminată de o platonică idilă cu instituoarea.

Next