Vremea, iulie-decembrie 1931 (Anul 4, nr. 194-218)
1931-08-02 / nr. 198
ITERARA NO. 198 AUGUST 1931 Privind admirabila ediție în care apare acum opera lui Carageale îți dai seama imediat că am ajuns la un moment al istoriei literare, foarte important. Cât de tânără este literatura noastră ea, a ajuns totuși la un punct, în în care cercetătorul își poate arunca ochii retrospectiv, cuprinde culmile și irevizui părerile învechite. Este momentul deci de a strânge în ediții complete clasicii literaturii române și îndeosebi pe cei trei pionieri străluciți care au pus bazele ei, pe Mihail Eminescu, pe Ion Creangă, și pe I. L. Caragiale. Manifestarea de retipărire, îngrijită și adnotată, a textelor vechi, a operelor literare, ieste o grijă de prim ordin pentru o literatură matură și dovada că literatura noastră se maturizează e că această manifestare a apărut. Să menționez Biblioteca clasicilor români comentați, care apare sub îngrijirea d-lui profesor N. Cartojan, unde apar acum texte cari, spre rușiniea editorilor, au lipsit zeci de ani din librării. Totuși, dintre scriitorii români vechi, aceia cari cer o atențiune deosebită, sunt cei trei mai sus menționați. Dacă până acum n’avem o ediție critică și completă a lui Creangă, nici a lui Eminescu, în schimb lacuna începe a se completa prin ediția operelor lui Caragiale, pe care o îngrijește de Paul Zarifopol. Gânditorul subtil și literatul rafinat, animat de o admirație nemăsurată decât de erudiția și bunul simț,pentru opera lui Caragiale, precum și păstrându-i maestrului o amintire personală, plină de duioșie, după cum se vede din multe aluzii presărate în Introducerea acestui volum sau în Artiști, și idei literare române, d. Paul Zarifopol a îndeplinit și continuă să îndeplinească o muncă admirabilă și folositoare. A da o ediție a operelor lui Caragiale, ediție critică, nu însemnează a te mărgini la publicarea într'o anumită ordine a operelor și a le comenta. Caragiale nu poate fi comentat ca un poet spre exemplu, pentru că, atât de complex in marea lui simplitate, Caragiale a știut marele precept al artei clasice, să spună totul fără să explice nimic. Și a spus atât de bine, încât nu numai lei, n'a avut nevoie să mai explice, dar nici alții nu mai au această nevoie. Critica asupra lui Caragiale înlătură didacticismul și este aceasta un efect necesar al unei opere atât de perfectă. O ciție critică a lui Caragiale, este dificilă, întrucât ea trebuie să fie o exemplificare a metodei de lucru a maestrului. D. Zarifopol a înțeles această necesitate satisfăcând-o în parte, ba chiar foarte mult. D. Zarifopol a adăugat volumului, la sfârșit, variante la ■roarte nuvelele și schițele cari-l compun. Ceea ce am de obiectat, este că variantele publicate, nu reprezintă decât corecturile pe cari Caragiale le-a făcut trecându-și operele din revistă sau din ziar, în volum. Faptul e exemplificator deoarece arată grija autorului de opera lui, chiar după publicare și un exagerat — nu e nevoe să spun că e o exagerare fastă și lăudabilă—simț al perfecțiunii. Ar fi fost intersant ca d. Zarifopol să ne fi prezentat mai multe variante în manuscris. Totuși d-sa a prevăzut și acest fapt de o capitală importanță, și ne-a dat prima Redacție a nuvelei Păcat în care se pot urmări toate intențiile și șovăirile lui Caragiale, precum și travaliul lent al unei opere în general. D. Zarifopol a și comentat de altfel comparația dintre manuscrisul prim al marelui Păcat și nuvela publicată, și a scos concluzii asupra cărora n’ar mai fi decât presa puțin de adăugat. (Vezi Introducere XVIII— XXIV.). îmi aduc aminte de o ediție critică a operei lui Flaubert — una din multele ediții cum sunt în apus — pe care mi-a pus-o sub ochi un cunoscut. Mulțimea variantelor și mai ales a manuscriselor fotografiate și reproduse, era atât de mare, încât conchide și că munca era definitivă. Și totuși nu e de crezut să poată cineva urmări în toate fazele cu munca de migălos transformator a lui Flaubert. Cercetând variantele d-lui Zarifopol, cari prezintă atât de mult interes pentru cunoașterea lui Caragiale, nu me-am putut opri de a regreta totul că acest prim benedictin român s’a oprit aci și n’a îmbogățit cercetarea manuscriselor lui Caragiale, cum a făcut pentru nuvela Păcat. m • Nu este o apropiere deplasată, aceea a operelor lui Flaubert și Caragiale. In două culturi diferite, cu temperamente artistice atât de distincte, cu operle nu mai puțin despărțite de deosebiri ireductibile, o trăsătură leagă totuși pe aceste două genii ale creațurii literare: grija perfecțiunii. Demonul ascuns al perfecțiunii stilistice,—care amândoi acești oameni înțelegeau că este maximul de rendement artistic precum armonia pusă sau modelarea pietrei, cât mai fin — este mai explicabil la Flaubert decât la Caragiale. Caragiale ieste pentru literatura română un fenomen unic. Literatura noastră neistovită de lungul trecut pe care-l avea, în spate un Flaubert, a putut totuși conține meticulozitatea care a dat rezultate naturale și simple, a lui Caragiale. E unul din aceste fapte cari nu se pot explica. Flaubert era chinuit de gândul de a da ceva nou în literatura lui unde se iviseră atâtea noutăți. Caragiale însă nu s’a gândit nici măcar la noutate. La noi toate terenurile erau virgine și posibilitățile inovației în limbă, infinite. Caragiale a ales pe cea mai onorabilă temperamentului său artistic. Dar, Flaubert, a urmărit în stilul lui muzicalitatea, Flaubert era un liric refulat. Un liric care se răsbună în stil de misterioasele lipsuri care-i interziceau creația lirică. Și e aici deosebiriea are OCTAV ȘUIUȚIA fundamentală dintre estetismul unic și al celuilalt, amândouă fine și aristocrate, amândouă sferice în perfecționarea lor, dar fiecare pe alt plan. Important e la amândouă mi au presus de orice stilul care-i face să trăiască, de aceea aici e mai accentuată deosebirea lor. Pe când Flaubert a fost un liric și un muzical, Caragiale a fost un dramatic și un geometric. Caragiale a urmărit clasicismul dar pe calea lui însuși. A tiuns la geometrie pe calea geometrică. A construit perfecțiunea din înșiși elementele ei cari sunt numai abstracte. Stilul lui Caragiale este abstract prin dramatismul lui. E linear, e cursiv. Dar nu concret, în nici un caz nu asta. Pentru Flaubert perfecțiunea era în muzică. Pentru Caragiale perfecțiunea era în ea însăși, în abstracția ei simplă și frumos de albă. Totuși Caragiale nu a rămas numai aci. Un alt stil, pe care îl descifrează de Zarifopol, apare în povestirile din Kir Iandrea, Calul Dracului, Mamă. In acestea, cum spune d. Zarifopol, pitorescul a triumfat și a cucerit teren în arta lui narativă, în ciuda canoanelor clasice (p. XII). Aceasta nu însemnează că ar fi renunțat la clasicism, ceea ce n’ar fi putut pentrucă îi era organic. Caragiale continuă să fie unn clasic obsedat de perfecțiune. Dar capăta culoare. Atenția tot mai mare acordată desvoltărilior prin imagini sensibile, caracterizează modificările hotărâtoare ale artei lui Caragiale în maturitatea ei. (p. XII). D. Zarifopol spune maturitate. Dar Caragiale este matur în toată opera lui. Stilul din aceste ultime bucăți nu e prevalant. E evoluat dar nu în progres, nici în regres. E un Caragiale nou, dar tot Caragiale. Și totuși adevăratul Caragiale rămâne acela din schițele lineare, dramatice, din Momente. S’a reproșat lui Caragiale lipsa simțului naturii. Dar aceasta era fatală unul clasic precum el era. Natura ii cerea un exces de sensibilitate, pe care nu-l putea permite el, inteligența echilibrată. Ca jre orice clasic îl pasiona numai omul. Natura îi era chiar indiferentă (ca artist). D. Zarifopol se lasă înșelat de pasiunea admirativă pentru Caragiale, când analizând schița O reparație îi atribuie următoarea calitate: iar, în mănunchiu strâns, impresii de natură fixate ca de un puternic aquafortist. (p. XV—XVI). D. Zarifopol se înșeală deoarece impresia este a noastră nu a lui Caragiale... El nu fixează nici o impresie din natură. La ce se reduce impresia lui din natură în reparație? La arătarea dealurilor păduroase pe o movilă cu clina repede de toate părțile, iar la sfârșit ecoul L, tăcerea și îndepărtatele adâncimi păduroase al clopotului. Nu e prea mult, Caragiale nu reda natura pentru că nu o simțea ca artist, asta e drept (poate o simțea ca om, ceea ce e perfect legitim). Dar nu e o vină. Ci poate calitatea care-1 face mai atent asupra omului. D. Zarifopol revine asupra problemei numelor de persoane în opera lui Caragiale. Revine pe scurt deoarece spune dsa, că studiul pe care l-a făcut d. Ibrăileanu (în Studii literare) nu are nevoie nici de îndreptare, nici de complectare. D. Zarifopol exagerează poate din excesiv simț de politeță. Și numai după cât îmi aduc aminte de acel studiu, știu că era cel puțin o rezervă de făcut. Incontestabil că în inventarea numelor Caragiale a fost un mare ingenios. Spun ingenios fiindcă a inventa un mumie nu e o artă ci o ingeniozitate și a atribui o importanță definitivă acestui fapt este a rămâne în admirație în fața unui accident. Astfel face d. Ibrăileanu. D-sa susține că le suficient să spui numele cutare, creat de Caragiale și i-au și văzut fizionomia, viața, etc. Ceea ce e perfect adevărat, cu condiție să fi citit opera în care stă acel nume. Un ignorant al operii ar putea face zeci de asociații pe tema unui numfâ, fiindcă sugestia unui nume nu se poate nega, dar nici una nu va fi exactă. Problema numelor la Caragiale e deci secundară, deoarece ele nu trăesc decât în funcție de operă. Sugestia numelor lui Caragiale e deci literară și nu poate fi desprinsă din complex cum susține de Ibrăileanu, CÂRTI APARUT I. L. CARAGIALE: OPERE Vol. II Ediție îngrijită de Paul Zarifopol CURIER STREIN A apărut în Germania un roman în care se face biografia fiicei țarului Nicolae, Anastasia, și asupra căreia planează un mare mistter. Nu se știe dacă este în viață încă sau dacă a murit. Peter Flamm a rezolvit problema foarte romantic în romanul recent apărut Ich will leben (Vreau să trăeșc) . A dus pe Anastasia în Rusia, în mijlocul poporului care își aducea aminte de ea și o aclamă. Dar a ucis-o cu glonțul unui soldat roșu. Păcat, fiindcă altfel s’ar mai fi putut scrie un roman. §8 La Paris s’a inaugurat zilele trecute, în grădinile Trocaderului, un monument lui Paul Adam. Francezii au respectul, mai mult al morții decât al valorii. Dar dacă Raul Adam a fost un scriitor mediocru, ceea ce nu i-o poate ierta niciun cititor inteligent, Francezii se consolează cu ideia că el a fost unul din întăritorii societății franceze de azi. Intre discursurile d-lar Gaston Rageot, C. Mauclair, Georges Leconte și alții, singurul sincer este, cred, acela al Grâului Weygand care a lăudat pe scriitor pentru meritele lui:... militare (iată tot ce e mai depărtat de literatură !) alăturându-i numele de acela al generalului Mangin. Ar fi de știut dacă umbra lui Paul Adam va fi mulțumită cu această glorie postumă, care îl așează în dumbrăvile Elizee printre marii militari, în loc să-l pună printre marii scriitori, ceea ce ar fi imposibil Scrisori inedite ale lui Vasile Pârvan Opinii literare — Dintre seriorii ruși, Vasile Pârvan prefera pe Lev Tolstoi și Ivan Turgenieff. Ceea ce îl încânta din monumentala operă a marelui Tolstoi erau : Ana Cafreninta, prin perfecta-i unitate artistică, și grandioasa epopee „Răsboiulageal, pe care dinamismul personagisșilor o transformă într'o „legende des siecles" genială însă, nu ca a lui Hu.Deoarece principiile sale călăuzeau către o literatură expresivă, vioae și sănătoasă, Dostoevsky era scos din planul preocupărilor sale. Și aceasta din cauza notei blazate, atât de generală în opera sa. Cu totul altele erau opiniile sale despre Turghenieff. Admirația sa, către acest mare artist rus, este de egală intensitate din aceea către Shelley sau Tennyson. Cucerit de melancolia operilor sale, Turghenieff era,pentru dânsul, un neîntrecut descriptiv al vieței cea de toate zilele, și ale cărui opere se predispun ,,la visare, ca dor după natură, la simț pentru despat și plăpând, la compătimire pentru ridicul și la dragoste, nețărmurită dragoste, pentru duios". Redăm, în cele ce urmează, scrisoarea către Lucreția, și în vere tălmăcește Cu profunde și sublime vibrări poetice, dragostea sa pentru Turghdpieff : „írni subi că ți place Turgenieff ,,tocmai din cauza notei triste... din toate scrisorile lui". Mai drept poate ar fi să zici, din cauza melancoliei care domnește în toată opera lui. Trist propriu zis nu se, ■—i anume trist în sensul amărâților și revoltaților. El primește viața abia cum e. Atâta că nu se lasă ,a fi însetat de cai. Iar cetitorului nu face decât să-i comunice aceea fie el a găsit, înșelător, ridicul, trist în viață pentru a-l face atent asupra nemerniciei ei. Dar pan aici. Ca să te amărască împotriva ei, nu-i trece niciodată prin gând: cu ironia lui ușoară, așa de fină vă mai îți scapă câteodată el povestește, atunci când e în dispoziții melancolie ■— și de multe ori e în astfel de dispoziții —■ cum soarta ei cea mai deplină autocrată asupra destinelor noastre și capriciilor ei mi putem decât să ne supunem plecând capul. Marea filosofie nu e de a ne creta noi, fericirea, ici din fericirea întâmplătoare, dar care-i singura firească, căci nu-i dată de Soartă, să știm să ne folosim. Iți adulți aminte de Frühlingswagen : fericirea de furat pe care și-o croiase Rusdl în Baden s-au dovedit ide mincinoasă; ceia adevărată fusese aceea din cofetăria italiană din Francfurt Am Main, fericire la care destinul îl luase de mânecă și-l dusese și pe care el a dat-o pe cea pe care mai mult sau mai puțină, și-o găsise el singur. Chiar în „ Vater und Söhne" unde Turgenieff dă pradă cruzimei sorții pe eroul Său Basarab, lăsându-l să moară in urma unei mici neatenții la operația unui cadavru, chiar acolo, tot nota melancolică e cea predominantă, la urmă. Basarabiei omul rațiunei practice, nu recunoaște nimic din ce nu poate verifica, științific și-și folosi. In logica lui perfectă el nu dă îndărăt niciodată și chiar celui ce nu-l iubește, i se impune prin cinstea, exactitatea și simțul său clar în toate. Turgenieff însăși îl admiră printre rânduri, in scrierea sa. Dar, ca acel care nicodată nu se lasă îișelat de aparențe și care cunoaște puterea întâmplărei oarbe, el îl ironizează și pe el ca și pe toți ceilalți ,,braves gensi", de care-i vorba în carte, c$i el știe să la urmă toate-s tot una : greșală de operație ucide de pe unul din cei mai mari oameni ai viitorului Rusiei. Câtă dragoste și bunătate naivă în casa părinților lui Basarab, — câtă durere pe urmă ! Și totuși și pentru una și pentru alta nici nu ne bucrăm prea tare și nici nu ni se strânge inima. Pentru toate estampărare și alinare. Scriindu-ți acum ție mi se clasifică din ce în ce maii mult sufletul lui Turgenieff. El nu înfrumusețează viața, ci o descrie. Și viața e tristă, banală, rididă, duioasă, sublimă, după împrejurări, neschimbată e numai întâmplarea și... și iie ? — Natura. In cadrul unor peisagii așa cum rar vre Urn alt rus — în afară de Gorky pentru stepă — a știut să descrie peisagii unde umbra și lumina țin locul vieții însuflețite, își plimba Turgenieff eroii povestirilor sale. Cu un ușor surâs pe buze privește, atât declamațiile ridicul de serioase ale unora cât și exploziile de putere și dragoste curată ale altora , pentru unii ironie, pentru ceilalți duioșie , asta face Turgenieff în toate scrierile sale. Părcă-l auzi la sfârșitul fiecărei povestiri spunându-ți cu eternul său zâmbet de om bun dar care nu mai crede în nimic în afară de adevărata artă și natură, zicându-ți: „unceva“ — nu face nimic—o, „o să treacă în curând și ce-i prea mult și ce-i prea puțin în fericire ori durere. Și așa de nemăsurată, de neînțeleasa, ac .....ânca, de , iudata, u, batjocoritoare și de banală im eternitatea ei, viața, încât de ce te miri, dragă cititorule, de cutare sau cutare lucru povestit de mine. Te mai îndoișat ? Bine. Tocmai asta voiam și eu să-ți spun, că cu toate mizeriile acestei vieți, sânt și părți în ea în care simți că ți se topește inima, — de fericire, ? nu, — de sentimentul acela nedefinit și nețărmurit când nu știi ce ți-e și ai vrea să te faci una cu firea însăși eternă și nemărginită, pentru că ți-i așa, de trist și singur și dornic sufletul. ...Doamne, asta-i duioșia ? — Știu și eu ?' Asta nu poate fi'. Acum știi de ce-mi place și mie Turgenieff ? Pentru acest sentiment de Superioritate asupra sorții și loviturilor ei, ce ți-l dă la cetirea fiecărei noi cărți de dânsul. Știi că nu trebue să-ți faci nici visuri, nici amărăciuni prea mari. Ceia ce'i vrednic de gustul in viață e altceva, decât sbuciumările ,în căutarea norocului. Extragerea poesiei din aeeea ce te înconjoară , natură însuflețită sau neînsuflețită. Te pricepi la asta ? Ferice de tine. Nu, atunci nici ce a scris Turgenieff. Căci duioșia nu-i propietate !Comună tuturor oamenilor. Simțul pentru artă și natură iară nu. Cată-ți atunci pe alții. Ia pe titanul Zola dacă-ți place zgomotul asurzitor de l'humanité era marele zgomot înspăimântător, dar epic, așa precum 70 de Homeri nu pot fi de epici. Sau dacă ești desgustat, blazat ia pe Dostoevsky ori pe indiferent care dintre blazații literaturii moderniste franceze. Dar dacă-ți simți în sufletul tău părți care te predispun la visare, la dor după natură, la simț pentru delicat și plăpând, la compătimire pentru ridicul, și la dragoste, nețărmurită dragoste, pentru duios, atunci ia pe Turgenieff, ascultă pe Beethoven, privește pe Leonardo de Vinci. Și spun, dragă Luscreție, pentru a pune un fel de punct la acest interminabil discurs entuziast, — citește Memorien, eines Jägers a iubitului nostru Turgenieff. Și aturnă să-mi spui și tu dacă-ți place, melodia aceea ușoară ca susurul frunzelor ce cad toamna, ori puternică și impunătoare ,ca o furtună de fulie, când dulce și abia adiind, când repezind în cele patru părți ale pământului chiote de bucurie, — și i care-i imnul înălțat acolo de Turgenieff naturei. Dar, mai ales partea blândă, jocul de lumini pe jumătate acoperite ca în tablourile lui Leonardo, dar armonia măiastră a murmurului, nu a țipătului natural, asta vei întâlni acolo la Turgenteff. Căci Iel e duios și aici, lui i-i dragă natura, el nu vrea să ajungă a se teme de ea. De aceea dacă-i înfuriată, o lasă întâi să-i treacă furia și numai după neca, — intr un epiurg, când începe codrul a îngâna, de dor și depar£te, departe in zarea violetă Ince,pasti di luminile roșii ale satelor pierdute în câmp, aturuji, în bătia vântului aducător de mirazone, Turgenieff pleacă să stea de vorbă cu natura. Și ce sublimă ie apoi aducerea aminte a nopții acceleia tăinuite, cu arome pătrunzătoare — și câtă poezie știe — după o astfel de seară în care nimic nu i-a scăpat visătorului călător din toată sărbătoarea fermecată ,a naturii, — câtă poezie știe — să pue în povestirile sale de a doua zi. Acum știi de ce mi-i drag Turgenieff". ALEXANDRU TALEX KhmmHBhHA Redactor: Alexandru Sahia CURIER STREIN , H. Masssils, acerbul și moralistul critic francez a publicat recent un volum de Evocări. Sunt amintiri din viața lui universitară și literară. Autorul evocă figurile maeștrilor dispăruți: A. France și M. Barrès, precum și dintre vii pe H. Bergson, Alain, Ch. Maurras. Th. Dreiser, scriitor american realist, un admirabil raportor al vieții americane contimporane, în acelaș timp și boxeur, după cum fălcile lui Sinclair Lewis au mărturisit-o la un recent banchet, socotește că și-a încheiat cariera literară și ceea ce-l interesează e să scrie biografia lui. Până acum a publicat Zile de Jurnalism și recent Zenite (Dawn). Vor urma Ucenicie literară și Experiențe literare. Redăm aceste câteva rânduri de mai jos pe care le scrie André Levinson despre Zorile: „Nu poate fi chestiune de a rezuma în câteva linii o biografie care valorează prin cel mai mic fapt caracteristic și prin întorsătura familiară a povestirii a cărui aproape fiecare capitol, de un naturalism minuțios, ajunge la o digresiune lirică. Facem cunoștință cu famillia Dreiser. Tatăl german din Rhenania, catolic rigid dar caracter slab, mama indulgentă, frații (cabotinul, bețivul), surorile. Respiram atmosfera micilor orașe cu nume franceze : Hauteterre, Vincennes, a celor din Middlewest cari mai își păstrează încă pitorescu , vedem Chicago în ajunul prodigiosului său avânt. Școala catolică inspiră elevului ură sălbatică împotriva calotei. Trecerea sa la școala laică, e iluminată de o platonică idilă cu instituoarea.