Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-08-12 / nr. 350

12 AUGUST 1934 7 VREMEA CRONICA LITER EMINESCU ȘI „JUNIMEA“ Fixarea unei complexe persona­lități creatoare într’un curent este totdeauna puțin arbitrară și cu deosebire prea schematică. Redu­cerea spiritului eminescian la câ­teva trăsături, comune junimis­mului, înseamnă o simplificare ce nu poate cuprinde toate aspectele și valorile interioare ale marelui poet. Că Eminescu este o expresie a spiritului junimist, ca și Crean­gă, Maiorescu și Caragiale este deja sine ’nțeles. Perspectiva isto­rică valorifică însă individual pe acești creatori. Creangă se poate reduce la o singură mare semnifi­cație : geniul narativ al rasei, în expresia lui cea mai adâncă. Ope­ra lui Caragiale este cel mai lucid instrument de observație satirică a societății române în momentul ei critic de tranziție, de la patriar­­halism la pașoptism. Maiorescu, ideologul și criticul valorilor con­temporane, este exponentul spiri­tului european, la începutul cultu­rii noastre moderne. Eminescu însă nu poate fi determinat atât de ușor. Se obișnuiește, în istoria li­terară, pe bază de scrisori și măr­turii ale poetului, să se stabilea­scă un antagonism din ce în ce mai profund între Maiorescu și Eminescu. Metoda ni se pare prea facilă. Nici anecdotica istoriei li­terare, nici rezervele poetului, față de unele aspecte tempera­mentale maioresciene, nu ne pot duce la valorificarea complexită­ții creatoare a lui Eminescu. O comparație între spiritul lor, între directivele lor aorganice, între valorile operii lor — este singura cale ce poate să pună într’o lumi­nă excepțională creația emines­ciană. Consecințele valorilor maiores­ciene și eminesciene, asupra ur­mașilor care au reluat probleme din spiritul propriu al criticului și al poetului — sunt atât de diver­se, de inegale, încât numai astfel ne vom da seama de excepționala frângere a cadrelor junimiste, pe care Eminescu le-a depășit, fi­­xându-se în limitele lui însuș. Și Maiorescu și Eminescu au combătut pașoptismul. Critica lor socială urmărește acelaș scop, dar cu argumente și concepții di­ferite. Maiorescu (să nu uităm că era doctor în drept și a profesat avocatura) ia o atitudine forma­listă în contra pașoptismului. Cri­tica lui se sprijină pe respectul constituției și pe ideea aderării formelor democrate cu spiritul democrat. Maiorescu este un li­beral, care profesează constitu­ționalismul, de la tribuna parla­mentului, ca de pe o catedră uni­versitară. Discursurile lui sunt prelegeri despre constituționa­lism, desfășurări de silogisme ju­ridice și exemple de sarcasm ne­cruțător oridecât ori arată contra­dicția dintre idee și faptă, în practica liberalismului național. Dacă respinsese fenomenul isto­ric al revoluției franceze ca pe „o epidemie morală“, aceasta dove­dește numai modul cum înțelege Maiorescu liberalismul, ca o evo­luție organică, pe fondul tradiției, fără treceri bruște. El a teoretizat un liberalism de extracție engleză și nu rare ori discursurile lui ex­primă nostalgia după parlamenta­rismul Albionului. Noțiunea de stat național este conexă, la Ma­iorescu, cu aceea de stat juridic. Trăise prea aproape de spiritul liberal al timpului său, ca să ceară o reîntoarcere la Regulamentul Organic. Pentru el, ca și pentru Englezi, existența marii proprie­tăți și a burgheziei orășenești nu este o contradicție; este respectul unei tradiții și împăcarea contra­riilor prin observarea legilor. Po­liticul Maiorescu ni se pare prea uitat, în aprecierea poziției lui, de toți cercetătorii prezenți. Insă, a­­titudinea lui de cenzor al consti­tuționalismului, sintetizat prin i­­dentitatea faptei cu legea, nu este un fel de puritanism anglo-saxon, aplicat la viața politică , Maiore­scu nu repudiază libertatea bur­gheză, repudiază numai socialis­mul, care sub forma poporanis­mului se aliase cu liberalismul au­tohton. Ce caz a făcut, într’unul din discursurile lui parlamentare, de alianța momentană a d-lui C. Stere, poporanist ales cu sprijinul liberalilor, în alegeri! Apropierea lui Maiorescu, spre bătrânețe, de Spencer (din care a tradus o bro­șură în contra socialismului) și de Stuart Mill, pe care-l aprecia nu numai ca logician, este simpto­matică. Ardeleanul Titu Maiore­scu este un liberal moderat, de spe­cie engleză, și conservatismul lui este mai mult o formă a spaimei, în fața schimbărilor revoluționa­re, față de care prefera evoluția organică. Acestui burghez lega­list îi lipsește însă simțul econo­miei politice. Maiorescu, față de Eminescu, în această direcție, este total inferior, indiferent de con­cepția economică primitivă, cas­nică, eminesciană. Nu ne ferim a afirma categoric că Eminescu a­­vea o cultură mai diversă, mai a­­dâncă, și o dialectică mai pateti­că, în problemele de economie și de politică națională. Spirit logic și deci formalist, Maiorescu este un conservator deghizat față de Eminescu, doctrinar intransigent și conservator fanatic. Dacă se î ntâlnesc în unele puncte, cu refu­zul de a acorda drepturi Evreilor, acestea sunt note neesențiale,­ în concepția lor construită pe pla­t10X1 WJULVJIJI­.V. Maiorescu este anti-pașoptist din atitudine formalistă, Emine­scu dintr’o filozofie socială. Și nci ajungem la o fundamen­tală deosebire între concepția po­­litico-socială maioresciană și cea eminesciană. Maiorescu vrea un stat național legalist și normativ, Eminescu un stat național natu­ral, static și perfect. Anti-pașop­­tismul eminescian nu cunoaște moderația, ci negația categorică. Eminescu depășește critica nor­mativă a „formei fără fond“ a li­beralismului român, respingând integral statul liberal, ca pe o fic­țiune și o monstruozitate. Ce l-a condus pe Eminescu la această concepție este ceva mai dificil de explicat. Cauza primă se găsește, fără îndoială, în temperamentul lui reacționar și în conștiința lui de clasă, de răzăș, fiu al Cămina­rului Eminovici. Se găsește în fi­lozofia lui asupra statului națio­nal, ca realitate organică, nu ju­ridică, și in concepția lui econo­mică strict fiziocrată, ce admitea ca unic factor productiv pămân­tul. De aceea respinge ca artifi­cială burghezia „pătură super­pusă“ și contestă organicitatea u­­nui stat orășenesc, ca pe o artifi­cială construcție, parazitară și bidrocratică, pe spatele singurei „clase pozitive“, țărănimea. Emi­nescu vrea un stat țărănesc, ba­zat pe economia casnică, pe ma­rea proprietate, pe monarhia ab­solută, condus de clasa boerească, pe principiile Regulamentului Or­ganic. Nu există nici o tranzacție în­tre statul țărănesc eminescian și statul juridic burghez al liberali­lor, pe care Maiorescu și Carp îl acceptaseră — volens - nolens — dar pe care căutau să-l corecteze, pe baza unui conservatism de clasă. Eminescu nu admite pur și simplu, ca orice dogmatic, un fapt istoric: revoluția franceză, cu toate consecințele ei politice-eco­­nomice-sociale. Maiorescu și Carp îl privesc ca pe o abatere patolo­gică de la evoluția lentă și pasibil de amendări. Nu este vorba aci să arătăm inanitatea practică a conservatismului altoit cu libera­lism al lui Maiorescu și Carp. Re­zistența lor poate fi sumar expli­cată ca o convulsie a unei clase ce nu vrea să moară, mângâindu-și agonia cu o ideologie ce ascunde o tactică a luptei de clasă, u­n marxist nici n’ar putea să vadă altceva în procesul acesta ideo­logic decât o transfigurare de in­terese economice. Noi ne-am pro­pus numai să descriem două po­ziții, în­ sânul în suș al junimis­mului. Ca sistem organic, ca so­liditate intrinsecă, este fără îndo­ială că Eminescu e mai consec­vent cu sine însuș. Statul lui este o construcție perfectă în abstrac­te, sistematica lui este superioară lui Maiorescu și Carp, care încer­­cau să cârpească realitățile cu i­­deologie. Eminescu are o con­știință de clasă mai clară, ideația și dialectica ei devine patetică și este cel mai adânc protest al tra­diției în sine, față de orice evo­luție și revoluție socială. Autono­mia de cugetător politic a lui E­­minescu apare desăvârșită, în ca­drul junimismului însăș. Ca la ori­ce dogmatic, ideologia lui se a­­dâncește în irațional și devine mi­tologie politică. Este explicabil de A­RA ce tradiționaliștii posteriori, înce­pând cu d. Iorga și sfârșind cu cel mai recent gazetar, se adresează totdeauna sensibilității conserva­toare eminesciene, ca să-și reac­tualizeze atitudinea. Cine mai ia astăzi idei din Maiorescu și Carp, spirite hibride și timorate, fiindcă logodeau un conservatism de cla­să cu un liberalism moderat? In ideologia politică junimistă, Eminescu a gândit pe premisele sensibilității lui organice, a com­bătut pe propria lui răspundere, fără a fi un simbriaș de idei la Timpul conservatorilor. Cuno­ștințele lui de istorie națională, de economie politică și de filozofia statului sunt un bun personal, care l-a dus la un conservatism dog­matic, într’o expresie riguroasă, transpunându-l într’un mit al ro­mânismului. Nu credem ca Eminescu să fi fost mai puțin informat în filoso­­fie ca Maiorescu. Polemica în ju­rul Logicei lui, pe care o apără cu o competență de specialist, în contra atacurilor unor ignoranți, extrasele, traducerile și meditații­le lui filozofice, scoase la iveală de cercetători și utilizate de emi­­nescologii timpului sunt mărturia irefutabilă a marii culturi a poe­tului și dovada unei elaborări per­sonale, pe baza unor sugestii scoase direct din lecturile lui. O istorie critică a junimismului trebue să țină seamă de atâtea profunde nuanțe, în cuprinsul­ i­­deologiilor diverse, unificate pe formula simplistă a „formei fără fond“. Dacă Maiorescu este un a­­nimator, pe latura estetică a cu­rentului, un judecător cu un mare simț al valorilor literare, el nu re­prezintă și sinteza junimismului. Lipsa lui de sensibilitate istorică, formalismul lui spiritual, sterilita­tea criticismului său și o netăgă­duită timiditate în creația cons­tructivă sunt însușiri și limite care-l definesc personal, dar îl despart și de individualitățile în­sumate în acelaș curent. Cel mai complex și mai profund creator de sensibilitate și de valori, din­tre junimiști, este Eminescu. Tim­pul și cercetările necontenite asu­pra lui scot la iveală atâtea as­pecte, atâtea laturi organice ale spiritului eminescian, încât poetul reprezintă un capitol autonom în cadrele curentului junimist. Poate nu a sosit încă vremea unui studiu complet asupra excepționalei cre­ației eminesciene. Eminescologii numeroși de astăzi merită toate elogiile, daca unii sunt inca la periferia problematicei poetului, ații eminescieni. Eminescologii informativ și cu intuiții noi de o­­pera lui, minereu încă exploatabil dintr’o adâncă spiritualitate. Pentru înțelegerea organică deplină a valorilor eminesciene — mai avem nevoe de cel puțin un deceniu de perspectivă is­torică. Pompiliu CONSTANTINESCU Cred că, în general, omul este o ființă care trăește și suferă pentru lu­crurile mici. Diferența între omul sub­țire și cel grosolan constă în acela că primul este în stare să nuanțeze mai mult decât cellalt. Nici vorbă de di­ferență de grandoare, așadar. Afinită­țile și certurile se produc pe chestiuni mărunte, cărora, e drept, întrun a­­nume moment omul le dă o impor­tanță pe care nu o au. Adevăr pe care unii din noi nu-l prindem nicio­dată iar alții, mult mai târziu. A atașa cuvenita importanță lucru­rilor mici e mult mai anevoios decit de a te entusiasma pentru cele mari. Aceasta socot drept chiar pentru cei care nu sunt lipsiți de putința de a deosebi lucrurile mari de cele mici. Teoria imitației, atît de răspîndită astăzi în grupurile de sociologi, exa­gerează tendința omului de a imita pe alții, de a se lua în majoritatea atitu­dinilor și gesturilor sale după cei cu care vine în contact. Cred că dacă imi­tăm pe ceilalți, copiindu-le modul de îmbrăcăminte, gusturile, ideile,­­­­ a­­ceasta o facem din putința noastră de a ne pasiona repede de obice­ i aborda­bil. Căci nu imităm pentru a imita, așa cum poate fac maimuțele, ci pentru a ne satisface pasiunea noastră umană. Și cum această facultate de a ne pasio­na este pe măsura noastră omenească se înțelege de la sine că lucrurile mici vor fi mai întotdeauna în inima vieții de fiece zi. Moda, maniile, părerile toa­te sunt pe cît de vii în om pe­ atât de mărunte și variabile. Pentru moment o modă sau un obiect ne place atît de mult că am vrea să le păstrăm totdeau­na. Dar cine nu știe că o placă de pa­tefon prea mult ascultată sau chiar un tablou atîrnat în centrul odăii noastre preferate, — nu ne plictisesc sau nu ne rămîn indiferente, după ce abuzăm de contactul cu ele ? Pasiunile aces­tea mici sunt pe cît de intense pe-atît de trecătoare. Trăindu-le viața ne pare mai frumoasă și mai ușoară. Iată, am găsit printre notițele mele de student în America, o listă crono­logică a modelor și maniilor promo­vate de studenții universității mele în ultimii douăzeci de ani. Reproduc nu­mai pe cele mai extremiste. 1915 Studenții încep să poarte capele mi­litare și mustăți gen Charlie Chaplin. Fetele poartă cîrlionți ca Mary Pick­­ford. 1916 Universitățile organizează parade sportive, înseși paradele carnavalului capătă un aspect militar. Femeile poar­tă văluri. 1917 Fe­meile se emancipează și mai mult, căci lumea e preocupată de cei din tranșee. Fiecare face parte din Crucea Roșie. 1918 Tineretul poartă berete basce. Se introduc pull-overele și sweterele. Jaz­­zul e acum popular în America. Cărțile de războiu sunt la modă. 1922 Radio este introdus în multe case. Guma de mestecat utilizată la maxi­mum. Jazzul peste tot. 1923 Mah­jongul e jocul preferat de snobi. L­a finele anului devine popular. Pa­siunea pentru box accentuată. 1924 Sandwichurile complicate, cu trei rînduri de carne, sunt răspândite. 1925 Bărbații poartă gulere tari și mus­tăți mici, spaniole. Fetele se coafea­ză cu Gloria Swanson. Se dansează pe capete. 1926 Automobilele au diferite blagioane. Black-bottomul la modă. Fumatul răs­­pîndit mult printre femei și fete. 1927 Jocul de bridge e lansat. 1929 Rochiile lungi chiar pe stradă. Hol­lywoodul mai influent decît orcînd. Fie­care studentă și student își stabilește un gen asemănător unei artiste sau ar­tist celebru. In universități e modă să se vorbească în argot. 1930 Toate locurile virane devin cîmpuri de golf în miniatură. Și așa mai departe, lista poate fi continuată și completată și pentru alte țari, căci această­­ proteică posibilitate de variație a gustului omenesc e uni­versala. Și pasiunea pentru lucrurile mici e­ atât de mare încît unii oameni își duc viața mărind importanța unuia singur, ca B­ridgeul, golful, foot-ballul, băutura, mîncarea, și chiar lectura. Privind pe deasupra acestor feno­mene sociale, putem mai limpede în­țelege cît de mic și firav este omul și cît de puțin articulat este el pentru a primi și stărui într’o singură mare pasiune, într’un unic și sublim gînd, într’o valoroasă consecvență. Cei în stare să treacă peste pasiunile mici sau la tot cazul să le acorde importanța cuvenită, sunt marii înțelepți și marii artiști, la care rațiunea și sentimen­talitatea capătă o amploare atît de con­sistentă încît devine unitatea de mă­sură a întregei lor vieți. Pentru a­­ceștia nefericirea și tragismul provi­ne din astfel de conflicte decît pentru oamenii cei mulți, înțelepții și artiștii mari se măsoară cu forțele metafi­zice, cu sentimentele care se opun vieții, cu ideile care depășesc timpul lor. Pe cînd ceilalți, oamenii pasiunilor mici își fac conflicte numai și numai din faptul că nu știu să dea cuvenită im­portanță lucrurilor mici și lucrurilor mari, mai exact că putința lor de pa­­sionare nu știe decît de lucrurile mici, cărora le dă o prea mare importanță. PETRU COMARNESCU Divertisment despre pasiunile mici f­apte $­e idei . Jeunes fules en serie chaude, e cartea Jeannei Garzy, descriind cu cu subtilitate adevărul asupra vieții petrecute la pension. Titlul sugestiv și plin de poezie spune aproape totul de la început nerămânând ca fiecare pagină a cărții să confirme și să des­fășoare, așa cum a știut autoarea să vadă, și așa cu­m ea petrece vre­mea în cadrul unde sunt aduse să trăiască mai multe fete tinere. Ne în­tâlnim printre pagini cu tot felul de caractere, dintre cele mai diverse, con­turate de poezie și de psihologii în plină efervescență sau eflorescență ca să rămânem în cuprinsul titlului și al cărții. : K­^Fri La Pion a apărut La Marche de Ra­detzky sub semnătura lui Joseph Roth. Autorul lui Job și al Revoltei, nu se servește de istoricul vieței baronului Trotta von Sipolje, din anturajul îm­păratului Frantz Josep, decât ca să poată evoca decăderea monarhiei au­­striace. ti ! Cele trei generații ale baronului sunt aduse să pledeze trecutul monarhiei, strămoșul eroul de la Solferino, mo­bilat pentru că a salvat viața împăra­tului , fiul său prefect și nepotul o­­fițer care a asistat la bătrânețea mo­narhului. Trei generații de servitori supuși și devotați, martori la trecutul de curți, glorie și decadență a imperialei . Joseph Roth, istoric și romancier a știut să realizeze, documentat o car­te vie care pasionează și convinge prin autenticitatea ei.­­ Carlo Rini, reporter și desenator într’un volum de reportagii, prezintă „Frumoasa lui Marsilie“ surprinsă cu comprehensiunea unui fiu al ei, cu concizie, umor, verva e o dragoste care nu e decât înțelegerea ce o are cineva pentru lucrurile de care e atașat, pen­tru mediul în care au apărut primele lui amintiri, primele lui aspirații. Car­tea lui Rim mai are calitatea în plus să facă și pe cei străini să participe sentimental la identificarea orașului cu fiecare pagină, cu fiecare capi­tol. O Poesie du Hasard de Alexandre Arnoux. Acest critic cunoscut citito­rilor hebdomadarelor franceze, știe să păstreze intact, pentru reculegerea lui și o prismă proprie prin care să vadă lumea. Din­totdeauna inteligența lui Ar­noux s’a dovedit a fi aceia a unui spi­rit din cele mai ciudate și subtile. In generația de după răsboiu, locul lui e dintre primele. In volumul apărut cu titlul de mai sus, le Grasset, el a surprins și a vă­zut prin lentilă poezia tot ce-a putut întâlni. Selecția și eclectismul s-a de­săvârșit sub degetele poetului. In la­boratorul de rime Arnoux vine să de­monstreze că nu există lucruri apoeti­ce sau elemente din care să nu se poa­tă face­ obiecte de preț. Ca un alhi­­mist el a descoperit secretul magic de a fabrica aur. O dovedește cartea lui recentă, cu persuasiune, cu suficiență. 0 Marc Chadourne, vă amintiți, ne-a adus o carte tulburătoare des­pre, China. In călătoria lui de atunci, fiindcă Marc Chadourne e un neobo­sit voiajor, un ochiu pornit să vadă, ca la înapoiere să prezinte tot ce-a văzut, ne-a developat filmul tragic și plin de neliniști al imperiului uriaș din răsărit. De data asta se întoarce din Mexic, o altă parte a lur­ei de, un alt exotism, o regiune cu oameni tot atât de vulcanică, tot atât de străbă­tută de crize, conflagrații și nemul­țumiri. Din cele observate de autor reese că în afară de, influența ameri­cană sub care trăește Mexico, in­fluența ce se exercită asupra con­­dițiunilor strict materiale ale vieții u­­nei clase înstorite, — două tendințe par să se înfrunte actualmente. A­­ceia a influenții spaniole și aceia... indiană în plină renaștere, ne asigură scriitorul. Acest lucru sau această re­alitate au constituit surpriza cărții. O putere resuscitată ? O forță învinsă definitiv după cum se credea, a găsit iar teren într’o populație guvernată se­cole de cu totul alte directive ? Cine știe ? Și poate de aceia revoluțiile, în Mexico sunt atât de frecvente ca un rezultat a două realități ce se ciocnesc acționând în acelaș spațiu. Atâta pu­tem spune deocamdată că Mac Cha­­dourne e serios și nu cultivă farse. 0 Croisière sur l’Atlantique e rai­dul făcut între două continente de ge­neralul comandant al aviației italie­ne, Balbo. Pentru temeritatea lui de aviator, guvernul italian al Ducelui l’a promovat șef al tuturor flotelor ae­riene. Dar Balbo nu e numai un pi­lot : e un scriitor, un zburător cu un foarte documentat jurnal de bord. Croisière sur l’Atlantique nu e prima lui carte, ci una dintre­ multele ale lui dintre care „Victoria înaripată“ ține locul de frunte .Lectura lor e o poemă, o călătorie cutezanță printre pagini în care parcă auzi zgomotul helicei, nă­vala de azur a atmosferei, caligrafia zborului.­­ Henry Guillemin publică în Revue de Paris, o nouă serie de scrisori ine­dite a lui Lamartine ,dintre anii 1851— 1861 ani din cei mai grei din viața poetului romantismului, când cu toate eforturile și cu toate încercările de a-și mai scădea datoriile nu a putut reuși, rămânând abandonat și tot mai trist după epoca lui de strălucitoare glorie.­­ Iată ce scrie­ de pildă lui Coutru­­rier, fost consul general al Smirnei: „Lucrez din greu ca să pot lichida datoriile mele enorm­e înainte de a mă duce să odihnesc. Locul meu de recrea­ție definitiv va fi Beyrouth dacă va voi cel de sus. Astfel te rog rezervă-mi un loc la soare și aer, între casa ta și pinii lui Fakeredin“. Dar, spune Guillemin și această ușe deschisă i se va închide. Plecării a­­cesteia, el va trebui să renunțe pentru totdeauna și să aștepte la sfârșit în durere și înfrigurări, plecarea spre acel „Orient Déchu“, cum va fcri lui Ulbach.­­ Lamartine, poetul bărcilor pe lacu­rile cu lună, avea un pasiv de aproape un milion franci. El va da în­să 3000 franci intermediarului său financiar, pentru niște încurcături ale acestuia, bani pe care iar îi împrumută. Un singur lucru vine să-i mai lim­pezească situația în perioada aceasta sumbră. Succesul neașteptat a lui „Cours familier de littérature“. In 12 Aprilie 1856, el scrie prietenului său Dubois:­­ „Nici în epoca Girondinilor, nici chiar în 1848, n’a fost ca acuma. E o întoarcere, atât de puternică, încât de­­abia o mai pot modera... Ai fi uimit dacă ai fi aci. . Șapte mii de scrisori de idolatrie în două luni și șase zile... Roagă-te și iu­­beștte-ne“. Anul viitor însă îl pune la o grea încercare. Niște prieteni neîndemâna­­teci îi pun candidatura la deputăție la Mâcon, fără ca el să știe. Charles Rolland e cel răspunzător. Jurnalul Saône-et-Loire a și înserat o notă în care spune că e autorizat să spuie cum pă d. Lamartine nu acceptă nici un fel de candidatură, nici aci, nici la Paris. Dar notița n’avea cum să fie prea difuzată, cu gazeta asta puțin cetită. Și 2340 voturi au fost acordate poetu­lui contra celor 8478 a lui Barbentone, candidatul oficial al regimului. Despre aceasta Lamartine, scrie în 24 iunie 1857 lui Rolland o frumoasă scri­soare, exasperat că el marele poet nu putuse avea decât o infimitate de vo­turi rezultat al unei popularități false. Multe din ace­a perioadă sunt sba­­teri penibile și gregare, care antrenau sufletul făcut să plutească în vise ale celui mai liric dintre poeții acelei vremi.­­ 0 încă un roman a lui D. H. La­wrence a apărut tradus în limba fran­ceză la N.­R. F.: La Mort de Sieg­­mound.­­ Soc. Națiunilor va publica în curând un raport ce va face bucuria amatorilor de statistică. Se știe că una din misiunile socie­tății e și acela de a da publicității tratatele supuse de către membrii ei. Aceste tratate, publicate lunar in limbile originale, în engleză și în cea franceză, sunt nu mai puține de 3.428. Numai în ultimul an au fost înregis­trate 240 tratate, printre care unul singur politic și 85 convenții econo­mice și financiare. întreaga această literatură diploma­tică formează aproape 142 volume de 450 pagini fiecare. Adică vreo 63.900 pagini, un munte de material documentar pentru viitorii istorici ce vor trebui să constitue neliniștitele noastre vremuri. 0 In hebdomadarul Marianne apare de câteva săptămâni destăinuirile ma­­nage­rului fostului campion mondial de box Camera . Léon Lee divulgă, încă matchului care i-a luat titlul dinaintea elevului­ său, toate dedesubturile fantastice ce le-a­ presupus ascensiunea și palma­resul glorios al gigantului italian. In fața acestor dări în vileag se dove­dește că n’a fost decât aranjamente și numai aranjamente. In afară de forța bovină a celui ce deținea o perfor­manță în rândul nobilului sport, în afară de faptul că nu era decât o ma­șină de încasat, nu avea nici un me­rit, nici o știință în teh­nica boxului. înfrângerea suferită în matchul cu Baer nu vine decât să confirme, aceste dedesubturi. I

Next