Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-08-12 / nr. 350
12 AUGUST 1934 7 VREMEA CRONICA LITER EMINESCU ȘI „JUNIMEA“ Fixarea unei complexe personalități creatoare într’un curent este totdeauna puțin arbitrară și cu deosebire prea schematică. Reducerea spiritului eminescian la câteva trăsături, comune junimismului, înseamnă o simplificare ce nu poate cuprinde toate aspectele și valorile interioare ale marelui poet. Că Eminescu este o expresie a spiritului junimist, ca și Creangă, Maiorescu și Caragiale este deja sine ’nțeles. Perspectiva istorică valorifică însă individual pe acești creatori. Creangă se poate reduce la o singură mare semnificație : geniul narativ al rasei, în expresia lui cea mai adâncă. Opera lui Caragiale este cel mai lucid instrument de observație satirică a societății române în momentul ei critic de tranziție, de la patriarhalism la pașoptism. Maiorescu, ideologul și criticul valorilor contemporane, este exponentul spiritului european, la începutul culturii noastre moderne. Eminescu însă nu poate fi determinat atât de ușor. Se obișnuiește, în istoria literară, pe bază de scrisori și mărturii ale poetului, să se stabilească un antagonism din ce în ce mai profund între Maiorescu și Eminescu. Metoda ni se pare prea facilă. Nici anecdotica istoriei literare, nici rezervele poetului, față de unele aspecte temperamentale maioresciene, nu ne pot duce la valorificarea complexității creatoare a lui Eminescu. O comparație între spiritul lor, între directivele lor aorganice, între valorile operii lor — este singura cale ce poate să pună într’o lumină excepțională creația eminesciană. Consecințele valorilor maioresciene și eminesciene, asupra urmașilor care au reluat probleme din spiritul propriu al criticului și al poetului — sunt atât de diverse, de inegale, încât numai astfel ne vom da seama de excepționala frângere a cadrelor junimiste, pe care Eminescu le-a depășit, fixându-se în limitele lui însuș. Și Maiorescu și Eminescu au combătut pașoptismul. Critica lor socială urmărește acelaș scop, dar cu argumente și concepții diferite. Maiorescu (să nu uităm că era doctor în drept și a profesat avocatura) ia o atitudine formalistă în contra pașoptismului. Critica lui se sprijină pe respectul constituției și pe ideea aderării formelor democrate cu spiritul democrat. Maiorescu este un liberal, care profesează constituționalismul, de la tribuna parlamentului, ca de pe o catedră universitară. Discursurile lui sunt prelegeri despre constituționalism, desfășurări de silogisme juridice și exemple de sarcasm necruțător oridecât ori arată contradicția dintre idee și faptă, în practica liberalismului național. Dacă respinsese fenomenul istoric al revoluției franceze ca pe „o epidemie morală“, aceasta dovedește numai modul cum înțelege Maiorescu liberalismul, ca o evoluție organică, pe fondul tradiției, fără treceri bruște. El a teoretizat un liberalism de extracție engleză și nu rare ori discursurile lui exprimă nostalgia după parlamentarismul Albionului. Noțiunea de stat național este conexă, la Maiorescu, cu aceea de stat juridic. Trăise prea aproape de spiritul liberal al timpului său, ca să ceară o reîntoarcere la Regulamentul Organic. Pentru el, ca și pentru Englezi, existența marii proprietăți și a burgheziei orășenești nu este o contradicție; este respectul unei tradiții și împăcarea contrariilor prin observarea legilor. Politicul Maiorescu ni se pare prea uitat, în aprecierea poziției lui, de toți cercetătorii prezenți. Insă, atitudinea lui de cenzor al constituționalismului, sintetizat prin identitatea faptei cu legea, nu este un fel de puritanism anglo-saxon, aplicat la viața politică , Maiorescu nu repudiază libertatea burgheză, repudiază numai socialismul, care sub forma poporanismului se aliase cu liberalismul autohton. Ce caz a făcut, într’unul din discursurile lui parlamentare, de alianța momentană a d-lui C. Stere, poporanist ales cu sprijinul liberalilor, în alegeri! Apropierea lui Maiorescu, spre bătrânețe, de Spencer (din care a tradus o broșură în contra socialismului) și de Stuart Mill, pe care-l aprecia nu numai ca logician, este simptomatică. Ardeleanul Titu Maiorescu este un liberal moderat, de specie engleză, și conservatismul lui este mai mult o formă a spaimei, în fața schimbărilor revoluționare, față de care prefera evoluția organică. Acestui burghez legalist îi lipsește însă simțul economiei politice. Maiorescu, față de Eminescu, în această direcție, este total inferior, indiferent de concepția economică primitivă, casnică, eminesciană. Nu ne ferim a afirma categoric că Eminescu avea o cultură mai diversă, mai adâncă, și o dialectică mai patetică, în problemele de economie și de politică națională. Spirit logic și deci formalist, Maiorescu este un conservator deghizat față de Eminescu, doctrinar intransigent și conservator fanatic. Dacă se î ntâlnesc în unele puncte, cu refuzul de a acorda drepturi Evreilor, acestea sunt note neesențiale, în concepția lor construită pe plat10X1 WJULVJIJI.V. Maiorescu este anti-pașoptist din atitudine formalistă, Eminescu dintr’o filozofie socială. Și nci ajungem la o fundamentală deosebire între concepția politico-socială maioresciană și cea eminesciană. Maiorescu vrea un stat național legalist și normativ, Eminescu un stat național natural, static și perfect. Anti-pașoptismul eminescian nu cunoaște moderația, ci negația categorică. Eminescu depășește critica normativă a „formei fără fond“ a liberalismului român, respingând integral statul liberal, ca pe o ficțiune și o monstruozitate. Ce l-a condus pe Eminescu la această concepție este ceva mai dificil de explicat. Cauza primă se găsește, fără îndoială, în temperamentul lui reacționar și în conștiința lui de clasă, de răzăș, fiu al Căminarului Eminovici. Se găsește în filozofia lui asupra statului național, ca realitate organică, nu juridică, și in concepția lui economică strict fiziocrată, ce admitea ca unic factor productiv pământul. De aceea respinge ca artificială burghezia „pătură superpusă“ și contestă organicitatea unui stat orășenesc, ca pe o artificială construcție, parazitară și bidrocratică, pe spatele singurei „clase pozitive“, țărănimea. Eminescu vrea un stat țărănesc, bazat pe economia casnică, pe marea proprietate, pe monarhia absolută, condus de clasa boerească, pe principiile Regulamentului Organic. Nu există nici o tranzacție între statul țărănesc eminescian și statul juridic burghez al liberalilor, pe care Maiorescu și Carp îl acceptaseră — volens - nolens — dar pe care căutau să-l corecteze, pe baza unui conservatism de clasă. Eminescu nu admite pur și simplu, ca orice dogmatic, un fapt istoric: revoluția franceză, cu toate consecințele ei politice-economice-sociale. Maiorescu și Carp îl privesc ca pe o abatere patologică de la evoluția lentă și pasibil de amendări. Nu este vorba aci să arătăm inanitatea practică a conservatismului altoit cu liberalism al lui Maiorescu și Carp. Rezistența lor poate fi sumar explicată ca o convulsie a unei clase ce nu vrea să moară, mângâindu-și agonia cu o ideologie ce ascunde o tactică a luptei de clasă, un marxist nici n’ar putea să vadă altceva în procesul acesta ideologic decât o transfigurare de interese economice. Noi ne-am propus numai să descriem două poziții, în sânul în suș al junimismului. Ca sistem organic, ca soliditate intrinsecă, este fără îndoială că Eminescu e mai consecvent cu sine însuș. Statul lui este o construcție perfectă în abstracte, sistematica lui este superioară lui Maiorescu și Carp, care încercau să cârpească realitățile cu ideologie. Eminescu are o conștiință de clasă mai clară, ideația și dialectica ei devine patetică și este cel mai adânc protest al tradiției în sine, față de orice evoluție și revoluție socială. Autonomia de cugetător politic a lui Eminescu apare desăvârșită, în cadrul junimismului însăș. Ca la orice dogmatic, ideologia lui se adâncește în irațional și devine mitologie politică. Este explicabil de ARA ce tradiționaliștii posteriori, începând cu d. Iorga și sfârșind cu cel mai recent gazetar, se adresează totdeauna sensibilității conservatoare eminesciene, ca să-și reactualizeze atitudinea. Cine mai ia astăzi idei din Maiorescu și Carp, spirite hibride și timorate, fiindcă logodeau un conservatism de clasă cu un liberalism moderat? In ideologia politică junimistă, Eminescu a gândit pe premisele sensibilității lui organice, a combătut pe propria lui răspundere, fără a fi un simbriaș de idei la Timpul conservatorilor. Cunoștințele lui de istorie națională, de economie politică și de filozofia statului sunt un bun personal, care l-a dus la un conservatism dogmatic, într’o expresie riguroasă, transpunându-l într’un mit al românismului. Nu credem ca Eminescu să fi fost mai puțin informat în filosofie ca Maiorescu. Polemica în jurul Logicei lui, pe care o apără cu o competență de specialist, în contra atacurilor unor ignoranți, extrasele, traducerile și meditațiile lui filozofice, scoase la iveală de cercetători și utilizate de eminescologii timpului sunt mărturia irefutabilă a marii culturi a poetului și dovada unei elaborări personale, pe baza unor sugestii scoase direct din lecturile lui. O istorie critică a junimismului trebue să țină seamă de atâtea profunde nuanțe, în cuprinsul ideologiilor diverse, unificate pe formula simplistă a „formei fără fond“. Dacă Maiorescu este un animator, pe latura estetică a curentului, un judecător cu un mare simț al valorilor literare, el nu reprezintă și sinteza junimismului. Lipsa lui de sensibilitate istorică, formalismul lui spiritual, sterilitatea criticismului său și o netăgăduită timiditate în creația constructivă sunt însușiri și limite care-l definesc personal, dar îl despart și de individualitățile însumate în acelaș curent. Cel mai complex și mai profund creator de sensibilitate și de valori, dintre junimiști, este Eminescu. Timpul și cercetările necontenite asupra lui scot la iveală atâtea aspecte, atâtea laturi organice ale spiritului eminescian, încât poetul reprezintă un capitol autonom în cadrele curentului junimist. Poate nu a sosit încă vremea unui studiu complet asupra excepționalei creației eminesciene. Eminescologii numeroși de astăzi merită toate elogiile, daca unii sunt inca la periferia problematicei poetului, ații eminescieni. Eminescologii informativ și cu intuiții noi de opera lui, minereu încă exploatabil dintr’o adâncă spiritualitate. Pentru înțelegerea organică deplină a valorilor eminesciene — mai avem nevoe de cel puțin un deceniu de perspectivă istorică. Pompiliu CONSTANTINESCU Cred că, în general, omul este o ființă care trăește și suferă pentru lucrurile mici. Diferența între omul subțire și cel grosolan constă în acela că primul este în stare să nuanțeze mai mult decât cellalt. Nici vorbă de diferență de grandoare, așadar. Afinitățile și certurile se produc pe chestiuni mărunte, cărora, e drept, întrun anume moment omul le dă o importanță pe care nu o au. Adevăr pe care unii din noi nu-l prindem niciodată iar alții, mult mai târziu. A atașa cuvenita importanță lucrurilor mici e mult mai anevoios decit de a te entusiasma pentru cele mari. Aceasta socot drept chiar pentru cei care nu sunt lipsiți de putința de a deosebi lucrurile mari de cele mici. Teoria imitației, atît de răspîndită astăzi în grupurile de sociologi, exagerează tendința omului de a imita pe alții, de a se lua în majoritatea atitudinilor și gesturilor sale după cei cu care vine în contact. Cred că dacă imităm pe ceilalți, copiindu-le modul de îmbrăcăminte, gusturile, ideile, aceasta o facem din putința noastră de a ne pasiona repede de obice i abordabil. Căci nu imităm pentru a imita, așa cum poate fac maimuțele, ci pentru a ne satisface pasiunea noastră umană. Și cum această facultate de a ne pasiona este pe măsura noastră omenească se înțelege de la sine că lucrurile mici vor fi mai întotdeauna în inima vieții de fiece zi. Moda, maniile, părerile toate sunt pe cît de vii în om pe atât de mărunte și variabile. Pentru moment o modă sau un obiect ne place atît de mult că am vrea să le păstrăm totdeauna. Dar cine nu știe că o placă de patefon prea mult ascultată sau chiar un tablou atîrnat în centrul odăii noastre preferate, — nu ne plictisesc sau nu ne rămîn indiferente, după ce abuzăm de contactul cu ele ? Pasiunile acestea mici sunt pe cît de intense pe-atît de trecătoare. Trăindu-le viața ne pare mai frumoasă și mai ușoară. Iată, am găsit printre notițele mele de student în America, o listă cronologică a modelor și maniilor promovate de studenții universității mele în ultimii douăzeci de ani. Reproduc numai pe cele mai extremiste. 1915 Studenții încep să poarte capele militare și mustăți gen Charlie Chaplin. Fetele poartă cîrlionți ca Mary Pickford. 1916 Universitățile organizează parade sportive, înseși paradele carnavalului capătă un aspect militar. Femeile poartă văluri. 1917 Femeile se emancipează și mai mult, căci lumea e preocupată de cei din tranșee. Fiecare face parte din Crucea Roșie. 1918 Tineretul poartă berete basce. Se introduc pull-overele și sweterele. Jazzul e acum popular în America. Cărțile de războiu sunt la modă. 1922 Radio este introdus în multe case. Guma de mestecat utilizată la maximum. Jazzul peste tot. 1923 Mahjongul e jocul preferat de snobi. La finele anului devine popular. Pasiunea pentru box accentuată. 1924 Sandwichurile complicate, cu trei rînduri de carne, sunt răspândite. 1925 Bărbații poartă gulere tari și mustăți mici, spaniole. Fetele se coafează cu Gloria Swanson. Se dansează pe capete. 1926 Automobilele au diferite blagioane. Black-bottomul la modă. Fumatul răspîndit mult printre femei și fete. 1927 Jocul de bridge e lansat. 1929 Rochiile lungi chiar pe stradă. Hollywoodul mai influent decît orcînd. Fiecare studentă și student își stabilește un gen asemănător unei artiste sau artist celebru. In universități e modă să se vorbească în argot. 1930 Toate locurile virane devin cîmpuri de golf în miniatură. Și așa mai departe, lista poate fi continuată și completată și pentru alte țari, căci această proteică posibilitate de variație a gustului omenesc e universala. Și pasiunea pentru lucrurile mici e atât de mare încît unii oameni își duc viața mărind importanța unuia singur, ca Bridgeul, golful, foot-ballul, băutura, mîncarea, și chiar lectura. Privind pe deasupra acestor fenomene sociale, putem mai limpede înțelege cît de mic și firav este omul și cît de puțin articulat este el pentru a primi și stărui într’o singură mare pasiune, într’un unic și sublim gînd, într’o valoroasă consecvență. Cei în stare să treacă peste pasiunile mici sau la tot cazul să le acorde importanța cuvenită, sunt marii înțelepți și marii artiști, la care rațiunea și sentimentalitatea capătă o amploare atît de consistentă încît devine unitatea de măsură a întregei lor vieți. Pentru aceștia nefericirea și tragismul provine din astfel de conflicte decît pentru oamenii cei mulți, înțelepții și artiștii mari se măsoară cu forțele metafizice, cu sentimentele care se opun vieții, cu ideile care depășesc timpul lor. Pe cînd ceilalți, oamenii pasiunilor mici își fac conflicte numai și numai din faptul că nu știu să dea cuvenită importanță lucrurilor mici și lucrurilor mari, mai exact că putința lor de pasionare nu știe decît de lucrurile mici, cărora le dă o prea mare importanță. PETRU COMARNESCU Divertisment despre pasiunile mici fapte $e idei . Jeunes fules en serie chaude, e cartea Jeannei Garzy, descriind cu cu subtilitate adevărul asupra vieții petrecute la pension. Titlul sugestiv și plin de poezie spune aproape totul de la început nerămânând ca fiecare pagină a cărții să confirme și să desfășoare, așa cum a știut autoarea să vadă, și așa cum ea petrece vremea în cadrul unde sunt aduse să trăiască mai multe fete tinere. Ne întâlnim printre pagini cu tot felul de caractere, dintre cele mai diverse, conturate de poezie și de psihologii în plină efervescență sau eflorescență ca să rămânem în cuprinsul titlului și al cărții. : K^Fri La Pion a apărut La Marche de Radetzky sub semnătura lui Joseph Roth. Autorul lui Job și al Revoltei, nu se servește de istoricul vieței baronului Trotta von Sipolje, din anturajul împăratului Frantz Josep, decât ca să poată evoca decăderea monarhiei austriace. ti ! Cele trei generații ale baronului sunt aduse să pledeze trecutul monarhiei, strămoșul eroul de la Solferino, mobilat pentru că a salvat viața împăratului , fiul său prefect și nepotul ofițer care a asistat la bătrânețea monarhului. Trei generații de servitori supuși și devotați, martori la trecutul de curți, glorie și decadență a imperialei . Joseph Roth, istoric și romancier a știut să realizeze, documentat o carte vie care pasionează și convinge prin autenticitatea ei. Carlo Rini, reporter și desenator într’un volum de reportagii, prezintă „Frumoasa lui Marsilie“ surprinsă cu comprehensiunea unui fiu al ei, cu concizie, umor, verva e o dragoste care nu e decât înțelegerea ce o are cineva pentru lucrurile de care e atașat, pentru mediul în care au apărut primele lui amintiri, primele lui aspirații. Cartea lui Rim mai are calitatea în plus să facă și pe cei străini să participe sentimental la identificarea orașului cu fiecare pagină, cu fiecare capitol. O Poesie du Hasard de Alexandre Arnoux. Acest critic cunoscut cititorilor hebdomadarelor franceze, știe să păstreze intact, pentru reculegerea lui și o prismă proprie prin care să vadă lumea. Dintotdeauna inteligența lui Arnoux s’a dovedit a fi aceia a unui spirit din cele mai ciudate și subtile. In generația de după răsboiu, locul lui e dintre primele. In volumul apărut cu titlul de mai sus, le Grasset, el a surprins și a văzut prin lentilă poezia tot ce-a putut întâlni. Selecția și eclectismul s-a desăvârșit sub degetele poetului. In laboratorul de rime Arnoux vine să demonstreze că nu există lucruri apoetice sau elemente din care să nu se poată face obiecte de preț. Ca un alhimist el a descoperit secretul magic de a fabrica aur. O dovedește cartea lui recentă, cu persuasiune, cu suficiență. 0 Marc Chadourne, vă amintiți, ne-a adus o carte tulburătoare despre, China. In călătoria lui de atunci, fiindcă Marc Chadourne e un neobosit voiajor, un ochiu pornit să vadă, ca la înapoiere să prezinte tot ce-a văzut, ne-a developat filmul tragic și plin de neliniști al imperiului uriaș din răsărit. De data asta se întoarce din Mexic, o altă parte a lurei de, un alt exotism, o regiune cu oameni tot atât de vulcanică, tot atât de străbătută de crize, conflagrații și nemulțumiri. Din cele observate de autor reese că în afară de, influența americană sub care trăește Mexico, influența ce se exercită asupra condițiunilor strict materiale ale vieții unei clase înstorite, — două tendințe par să se înfrunte actualmente. Aceia a influenții spaniole și aceia... indiană în plină renaștere, ne asigură scriitorul. Acest lucru sau această realitate au constituit surpriza cărții. O putere resuscitată ? O forță învinsă definitiv după cum se credea, a găsit iar teren într’o populație guvernată secole de cu totul alte directive ? Cine știe ? Și poate de aceia revoluțiile, în Mexico sunt atât de frecvente ca un rezultat a două realități ce se ciocnesc acționând în acelaș spațiu. Atâta putem spune deocamdată că Mac Chadourne e serios și nu cultivă farse. 0 Croisière sur l’Atlantique e raidul făcut între două continente de generalul comandant al aviației italiene, Balbo. Pentru temeritatea lui de aviator, guvernul italian al Ducelui l’a promovat șef al tuturor flotelor aeriene. Dar Balbo nu e numai un pilot : e un scriitor, un zburător cu un foarte documentat jurnal de bord. Croisière sur l’Atlantique nu e prima lui carte, ci una dintre multele ale lui dintre care „Victoria înaripată“ ține locul de frunte .Lectura lor e o poemă, o călătorie cutezanță printre pagini în care parcă auzi zgomotul helicei, năvala de azur a atmosferei, caligrafia zborului. Henry Guillemin publică în Revue de Paris, o nouă serie de scrisori inedite a lui Lamartine ,dintre anii 1851— 1861 ani din cei mai grei din viața poetului romantismului, când cu toate eforturile și cu toate încercările de a-și mai scădea datoriile nu a putut reuși, rămânând abandonat și tot mai trist după epoca lui de strălucitoare glorie. Iată ce scrie de pildă lui Coutrurier, fost consul general al Smirnei: „Lucrez din greu ca să pot lichida datoriile mele enorme înainte de a mă duce să odihnesc. Locul meu de recreație definitiv va fi Beyrouth dacă va voi cel de sus. Astfel te rog rezervă-mi un loc la soare și aer, între casa ta și pinii lui Fakeredin“. Dar, spune Guillemin și această ușe deschisă i se va închide. Plecării acesteia, el va trebui să renunțe pentru totdeauna și să aștepte la sfârșit în durere și înfrigurări, plecarea spre acel „Orient Déchu“, cum va fcri lui Ulbach. Lamartine, poetul bărcilor pe lacurile cu lună, avea un pasiv de aproape un milion franci. El va da însă 3000 franci intermediarului său financiar, pentru niște încurcături ale acestuia, bani pe care iar îi împrumută. Un singur lucru vine să-i mai limpezească situația în perioada aceasta sumbră. Succesul neașteptat a lui „Cours familier de littérature“. In 12 Aprilie 1856, el scrie prietenului său Dubois: „Nici în epoca Girondinilor, nici chiar în 1848, n’a fost ca acuma. E o întoarcere, atât de puternică, încât deabia o mai pot modera... Ai fi uimit dacă ai fi aci. . Șapte mii de scrisori de idolatrie în două luni și șase zile... Roagă-te și iubeștte-ne“. Anul viitor însă îl pune la o grea încercare. Niște prieteni neîndemânateci îi pun candidatura la deputăție la Mâcon, fără ca el să știe. Charles Rolland e cel răspunzător. Jurnalul Saône-et-Loire a și înserat o notă în care spune că e autorizat să spuie cum pă d. Lamartine nu acceptă nici un fel de candidatură, nici aci, nici la Paris. Dar notița n’avea cum să fie prea difuzată, cu gazeta asta puțin cetită. Și 2340 voturi au fost acordate poetului contra celor 8478 a lui Barbentone, candidatul oficial al regimului. Despre aceasta Lamartine, scrie în 24 iunie 1857 lui Rolland o frumoasă scrisoare, exasperat că el marele poet nu putuse avea decât o infimitate de voturi rezultat al unei popularități false. Multe din acea perioadă sunt sbateri penibile și gregare, care antrenau sufletul făcut să plutească în vise ale celui mai liric dintre poeții acelei vremi. 0 încă un roman a lui D. H. Lawrence a apărut tradus în limba franceză la N.R. F.: La Mort de Siegmound. Soc. Națiunilor va publica în curând un raport ce va face bucuria amatorilor de statistică. Se știe că una din misiunile societății e și acela de a da publicității tratatele supuse de către membrii ei. Aceste tratate, publicate lunar in limbile originale, în engleză și în cea franceză, sunt nu mai puține de 3.428. Numai în ultimul an au fost înregistrate 240 tratate, printre care unul singur politic și 85 convenții economice și financiare. întreaga această literatură diplomatică formează aproape 142 volume de 450 pagini fiecare. Adică vreo 63.900 pagini, un munte de material documentar pentru viitorii istorici ce vor trebui să constitue neliniștitele noastre vremuri. 0 In hebdomadarul Marianne apare de câteva săptămâni destăinuirile managerului fostului campion mondial de box Camera . Léon Lee divulgă, încă matchului care i-a luat titlul dinaintea elevului său, toate dedesubturile fantastice ce le-a presupus ascensiunea și palmaresul glorios al gigantului italian. In fața acestor dări în vileag se dovedește că n’a fost decât aranjamente și numai aranjamente. In afară de forța bovină a celui ce deținea o performanță în rândul nobilului sport, în afară de faptul că nu era decât o mașină de încasat, nu avea nici un merit, nici o știință în tehnica boxului. înfrângerea suferită în matchul cu Baer nu vine decât să confirme, aceste dedesubturi. I