Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-03-22 / nr. 430
VREMEA Sanda Movilă Desfiguratîi_ MARE SUCCES: roman Ed. Vremea Lei 50 CARTEA FRANCEZA Indre Gide s Les nominelles nourritures (Ai.R.F.) Noua carte a lui Gide e o continuare și o complectare a acelor admirabile „Nourritures terrestres“ de foarte de mult apărute. Ne amintim cu multă recunoștință de acele alimente spirituale, oricât le-ar fi vrut autorul de pământeni, și cari la o vârstă adolescentă se potriveau atât de bine. Era în ele un romantism deslănțuit, o grandilocvență patetică și mai ales o fervoare, o neliniște, o căutare, caracteristice toate tinereții. Tânărul scriitor comunica acolo direct cu său și nu-mi tinerețea cititorului pot închipui un lector bătrân care să nu fi aruncat indignat din mâinile puțin tremurânde, acel manual de anarhie sufletească, de turbureală spirituală, de arzătoare poftă de viață. De altfel în „Nourritures terrestres" se găseau multe din ideile autorului din toate cărțile sale. Ceea ce însă aducea nou era doar sinceritatea brutală, nemijlocită a tonului și fervoarea romantică a scrisului. „Nourritures terrestres" simt o carte izolată în opera lui André Gide prin romantismul expresiei. André Gide e un scriitor de linie clasică. Stilul său și atitudinea sa stau în directă legătură cu tradiția marilor moraliști și înaintașii în cari se pot verifica Descartes, La Bruyère, Voltaire... „Nourritures terrestres“ era o operă hugoliană în expresie, deși ideile autorului au fost reluate și în cursul altor opere. „Nouile alimente“ spirituale ale lui André Gide nu mai au nimic din romantismul de formă al primelor. Dimpotrivă, ponderate, ele stau cuminți în aceiaș manieră de scris care l-a făcut pe autor un continuator al clasicismului. Scrise în stilul calm al moraliștilor „Les nouvelles nourritures" au însă acelaș romantism ideologic al tinereții și în acest sens sunt o continuare a primelor. întreagă conformația spirituală a lui André Gide se desprinde ca dintr'un breviar din aceste puține dar frumoase pagini antologice. Și întâi libertatea spirituală. André Gide crede în posibilitatea unei totale libertăți interioare a omului. Detestă orice subjugare a spiritului de către reguli, de către dogme și postulează un total indeterminism. Aici stă și explicația adeziunii lui André Gide la comunism. In experiența comunistă el a crezut că vede o afirmare de sine a indeterminismului, a libertății interioare, a respingerii trecutului. Asta urmărește Gide să facă înțeles: „Nu mai lăsa să te supună greutatea nici a celui mai ușor trecut“ (p. 16) Sau „numai respingând trecutul, respingând un trecut ceea ce a încetat de a devine posibil a servi, progresul (p. 140). Această eroare de trecutul care se cristalizează în dogme, cari devin apoi judecăți gata făcute, e rezultanta unui individualism exagerat, care refuză orice lucru primit și vrea să-și construiască el însuși o lume a lui. O totală independență îl caracterizează, un refuz de a lua drept bun orice aparține trecutului: „Nu încerca să mănânci din nou ceea ce au digerat străbunii tăi“ (p. 157). Brutal spus, dar plastic. Și mai jos „Să știi să înțelegi și să te depărtezi cât mai mult posibil de trecut" (p. 157). Această respingere categorică a trecutului derivă deci din credința absolută în eul individual și în indeterminarea lui. Ori aici André Gide se înșeală. Indeterminarea e o iluzie și libertatea spirituală nu e decât o simplă afirmație imposibil de tradus în fapt. întreaga noastră viață e o aservire trecutului și nicio formă de viață nu ne poate elibera de trecut. Că Gide își închipuie că societatea comunistă s-a eliberat de trecut, a devenit indeterminată? Se înșeală profund. Trecutul e trecut indeferent dacă numără 500 de ani sau 20. Și societatea comunistă e subjugată unui trecut care are doar 20 de ani, dar e mai puternic decât oricare altul, oricât de îndepărtat. Comunistul nu cunoaște libertatea spirituală, ci e dimpotrivă subjugat, altor dogme, altui trecut, altor prejudecăți, nu mai puțin puternice decât cele ale lumii burgheze. Libertatea interioară e o iluzie. Acel „Ne sacrifie pas aux idoles“ cu care-și încheie Gide cartea e o sfidare aruncată societății comuniste. Pentru că e o invitație la insurecție! Pentru că societatea burgheză are idolii săi căreia ești liber a te închina sau a nu te închina, pe când în societatea comunistă ești obligat să te închini anumitor idoli. Lipsa de libertate e egală în ambele părți, cu deosebirea că în societatea burgheză poți trișa, sau te poți ține deoparte, sau te poți refugia în creația individuală. In societatea comunistă nu ți se oferă nicio posibilitate de scăpare, de eliberare, ești obligat să optezi. Și dacă nu optezi cum vor idolii, la zid! Deci unde e libertatea, fie interioară, fie politică?! „Nouvelles nourritures" arată pe de o parte iluziile lui André Gide, ca și contradicțiile dintre el și dintre ideile pentru cari s’a pronunțat. In alt sens însă noul camarad al U. R. S. S.-ului se potrivește doctrinei sovietice: atunci când își mărturisește încrederea nelimitată în progres, în viitor: „fără ideia unui progres posibil, viața nu mai are pentru mine niciun preț". Ideia de progres e și la baza activității sovietice. Dar poziția lui Gide este absurdă. Pentru el progresul e viitor, pe când pentru Soviete progresul e prezent. Ori iată ce se-ntâmplă, a postula viitorul și a renega trecutul e o contradicție logică. Deoarece viitorul nu e posibil fără trecut. Numai credința în prezent se poate împăca cu negarea trecutului și a viitorului. Dar odata ce ai recunoscut ideia de viitor ești implicit obligat să o recunoști^ și pe aceea de viitor. Căci amândouă însemnează desfășurare. Iar viitorul nu se poate desfășura fără a fi susținut de un trecut. Progresul nu însemnează distrugerea trecutului, ci construirea lui. Pentru că înaintarea în viitor e în mod logic și o înaintare în trecut. Viitorul și trecutul se implică și se susțin. Numai viețuirea în prezent, numai satisfacția întrun permanent „acum" poate exclude trecutul și viitorul. E ceea ce se întâmplă în Soviete. Acolo se trăește în prezent, deși conștiința omului nu se poate dispensa de trecut. Comunismul activează astăzi ca și când nar fi existând un ieri. Pe acest ieri se preface că-1 ignoră, ceea ce e doar o iluzie. Și atunci vedem că Gide are dreptate postulând viitorul, dar se contrazice când reneagă trecutul, în timp ce comunismul se înșeală crezând că trăește întrun prezent fără trecut, pe când în realitate se află pe poziția logică. Dacă André Gide postulează indeterminismul și renegarea oricărei reguli se înțelege că va trebui să fie implicit și împotriva oricărei certitudini: „M am dispensat foarte bine de certitudine din momentul în care am câștigat-o pe aceea că spiritul omenesc nu poate avea niciuna". Pentru că recunoașterea unei certitudini ar fi o conformare la o regulă, ceea ce ar aduce inconsecvența (de care totuși Gide nu se teme). Am putea găsi destule certitudini și în opera lui Gide și chiar în această carte. In fond ideia de progres e o certitudine, sau ideia de Dumnezeu. Totuși spiritul lui Gide e tentat mai mult de veninul îndoielii. Singur și-a definit minunat opera în „Pagini de Jurnal" când a spus: „Fiecare carte a mea e punerea în valoare a unei incertitudini . Mai bine aár fi putut spune. Totuși și aici spiritul lui Gide vine în contradicție cu spiritul comunist care e țesut numai din certitudini. In societatea comunistă nu e loc pentru certitudini! Penru că unde ar ajunge acea societate cu oameni cari să nu aibe decât îndoieli și nici o încredere! Incertitudinea poate fi o stare de moment. Ea însă trebuie să înceteze în momentul creației. „Les nouvelles nourritures" sunt o celebrare a bucuriei, a voluptății, a iubirii și a vieții. Aici autorul și-a găsit deplina justificare. „Am admirat, n’am isprăvit de a admira, în Evanghelii, nu către bucurie, efort supraomenesc Primul cuvânt care ne e raportat de Christ, e „Fericiți..." (p. 63). „Mi s’a părut de mult că bucuria este mai rară, mai grea și mai frumoasă decât tristețea" (p. 64). „Este faliment și ca un fel de abdicare, de lașitate, în renunțarea la bucurie" (p. 111). Această stare de bucurie e o stare vitală. Și A. Gide celebrează viața. El e profetul aventurii, al experienței, al trăirii depline. „Mă cresc de a-mi fi întunecat tinerețea, de a fi preferat imaginarul realului, de a mă fi întors de la viață" (p. 120) și „Imprudentă înțelepciune și adevărată, tu începi unde se sfârșește teama și ne înveți viața“ (p. 125). Dar viața este voluptate „Către voluptate se sforțează toată natura" (p. 97) și „In voluptate toată ființa noastră ia conștiință de sine" (p. 98). In sine viața este iubire, „înțelepciunea nu e în rațiune, ci în iubire" (p. 22). Către ce scop tinde toată filosofia aceasta inconformistă și vitalistă. Unde vrea să ajungă André Gide cu propovăduirea renegării trecutului, a inconformării la reguli și idoli, cu îndemnul spre bucurie, spre trăire liberă, spre progres? La schimbarea omului, deci la un nou umanism: „Dar ceea ce interesează e progresul omului însuși" (p. 137) și „Nu numai lumea e vorba s’o schimbăm, ci pe om" (p. 141). Iar formula cea mai simplă pe care o dă e „îndrăznește să devii acela care ești" (p. 141). Toate sunt bune până în momentul aplicării preceptelor. Atunci se vede că ele sunt doar precepte și că pot fi cel mult eforturi ale spiritelor de elită, ale indivizilor izolați. Morala lui Gide, după cum se poate constata, nu e o morală socială, ci o morală individuală. Ea nu poate constitui un punct de plecare pentru societate, deoarece aceasta are nevoie de tradiție, de conformism și de certitudini, adică de o abdicare a eului într'un cuvânt, adică tot ceea ce este opus concepției gidiene. Morala sa poate fi realizată de individ izolat de societate, dar ori de câte ori va veni în contact cu aceasta, va fi în conflict. Excesul de individualism al lui André Gide duce astfel la negarea totală a societății ceea ce este nu numai antiburghez dar chiar anticomunist, pentru că burghezie sau comunism societatea nu e mai puțin societate, peste tot, cu legi imuabile. Iar indeterminismul e o simplă iluzie în care Gide a crezut o viață întreagă și a deghizat-o sub diferite nume ca: act gratuit, disponibilitate, etc., toate cuvinte frumoase, dar fără bază reală. „Les nouvelles nourritures“ sunt o carte frumoasă în ciuda himericului ideilor sale și ispititoare doar ca experiență personală. In orice caz ridică o serie de probleme cari angajează toată persoana noastră. OCTAV ȘULUȚIU Va apărea în editura ,,Vremea“ Zăpezi și purpură POEZII de George Dumitrescu Duminică 22 Martie 1936 , la toate librăriile : De la cinci până la cinci de ton câlugătu opt nuvele — opt romane cncentrate editura vremea lei 50 CRONICA LITERARA Ibrăileanu O . Nu este întâmplare că primii critici români sunt critici de idei. Maiorescu, Ghenea, Ibrăileanu nu reprezintă numai trei moduri personale de a face critică. Despărțiți prin cultură, prin metode, prin temperament, prin talent și gust, acești înaintași ai criticii moderne se’ntâlnesc întrun punct comun, nu au disociat definitiv critica de cultură. Maiorescu a făcut critica unei culturi romantice, a școalei ardelene și a pașoptismului, de la „înălțimea veacului al XIX- lea". Cariera lui are ceva providențial, dar în perspectiva timpului legenda autorității maioresciane se’ncadrează'n istorie și neremenește în memoria urmașilor ca un fapt impersonal. De pe urma lui a rămas mai mult un spirit, o directivă, decât o impunătoare operă. Oricât am încerca să reconstituim atmosfera în care criticul s-a manifestat, personalitatea lui ne apare ca un ornament în arhitectura literară a momentului istoric. La baza criticei lui Maiorescu este o dogmă estetică; el nu a practicat critica pură, venind oarecum din afară, din filozofie, în literatură. Spirit de idei generale, de o admirabilă structură (nici astăzi coeziunea internă a Criticelor nu s‘a sfărâmat) Maiorescu e un dogmatic. Inchizându-se de timpuriu într’un sistem de idei, după ce le-a confruntat cu cazurile individuale, nu s‘a coborât și la studiul individualităților. Critica începe de aci, iar ce rămâne de pe urma unui critic sunt intuițiile lui, impresiile lui vii, multiple și nu ideile. Nu vrem să spunem că ceile de orientare ale lui Maiorescu n‘ar fi fost salutare și n‘ar fi conținut un adevăr. Dar ideile se‘nvechesc, se schimbă, odată cu perspectiva culturală. Certitudinile definitive, în critică, duc la un iremediabil statism și la sterilitate. Ca să fugă de diletantism, de eroare și să-și capete o autoritate indiscutabilă, Maiorescu s-a refugiat în certitudinea estetică, din certitudinea metafizică a unui adevăr, văzut ca trei fețe dialectice ale culturii, acest hegelian s’a oprit în pragul creației critice, după ce disociase adevărul sensibil (arta) de cel rațional (știința) și de cel pragmatic (politica). Până aci suntem într'o perfectă metodologie a culturii, pe care logicianul a știut s-o impună cu autoritate, cu discernământ și măsură. Puținele lui aplicații critice, la cazurile individuale, sunt schematice, iar intuițiile lui deși adânci și sigure, ca’n cel mai întins studiu al său, despre Eminescu și poeziile lui simt formulate cu o impersonalitate aproape înghețată. De gustul lui Maiorescu nu ne ‘ndoim nici azi; el l-a impus pe Eminescu, pe Creangă și pe Caragiale, dar i-a impus prin prestigiul lui cultural mai mult decât prin persuasiunea, prin entuziasmul critic. Pregătirea lui umanistă i-a dat acel sentiment al valorilor, al esențelor unei culturi, fâcându-l să aleagă creația de simulacrul ei. Critica lui consacra, prin simpla acțiune orală, prin coborârea grației pe capul scriitorului; când Maiorescu acorda câteva rânduri unui literat, era o condescendență excepțională. Lui Maiorescu i-a urmat Gherea, ca o necesitate; critica prea se confundase cu magia. Trebuia coborâtă pe pământ. Polemicele lui Gherea în contra „criticii metafizice" au sfârșit această aureolă de care se bucura necondiționat pontiful „Convorbirilor". Formula „criticei științifice" a ‘nlocuit, pentru vre o treizeci de ani formula „criticei metafizice". Noua îndrumare gheristă am putea spune că a lărgit spațiul criticei române, fără s’o ducă mult prea departe, în esență, de momentul maiorescian. Gherea venia și mai dinafara criticei, venea din socialism și marxism. Capitolul esteticei generale este înlocuit cu un capitol de sociologie, adică unei metodologii îi urmează alta. Dogmatismul estetic e înlocuit cu dogmatismul sociologic. Nici Gherea nu e capabil de evoluție înlăuntrul criticei; ea devine descriptivă și psihologică, dar nu aplicată la individualitatea creatoare, ci merge spre categorie, spre tipologie. Studiile lui despre „decepționism 1 ^espre „artiștii proletari", despre „tezism" sunt explicații generale, critică de idei, trecând din artă în istoria spiritului public. Gherismul disociază și mai puțin critica de cultură, decât Maiorescu. Incidental nu mai practică și critica literară, asupra lui Eminescu, Coșbuc și Caragiale, dar și aci punctul de vedere nu e intrinsec ci exterior. In măsura în care acești literați pot ilustra teoriile lui sociologice intră, în prim plan, în preocuparea criticei lui. Venind după Maiorescu și Ghenea, Ibrăileanu îi continuă și-i conciliază, deși descinde și el din afara criticei, dintr’o mișcare de idei politice, reformistă și de atitudine sociologică, din poporanism. Astăzi este incompletă formula care explică pe Ibrăileanu ca pe un exclusiv discipol al lui Gherea. La influența criticei lui științifica se adaugă influența ideologiei d-lui C. Stere. Gherea era un umanitarist, Ibrăileanu e un poporanist, primul își caută un ideal abstract, universal, secundul unui realist, încadrat într-o tradiție autohtonă și în împrejurări istorice specifice. Criticul Vieții Românești nu pleacă din dialectica marxistă, ci din autohtonismul lui Alecu Russo, pe care-l opune, în mare parte, lui Maiorescu. Ibrăileanu este un dogmatic în punctul de plecare al criticii lui. Spiritul criticei sociologice al lui Gherea era reformist, al lui Ibrăileanu e partizan. Astfel nu este de mirare că peste „critica metafizică" maioresciană și peste „critica științifică" gheristă, Ibrăileanu ajunge la un adevărat sistem regionalist. Muntean și moldovean, liberal și conservator, respectiv pașoptism și reacționarism, rural și urban, etic și etnic, specific național și nespecific — devin categorii fundamentale, de orientare, ale criticei poporaniste. De la aceste noțiuni, drumul dialecticei sociologice și psihologice este indefinit. Să nu uităm că adevărata construcție de idei generale, sistemul critic al lui Ibrăileanu, este cristalizat în Spiritul critic, opera lui capitală, unde informația istorică și dialectica socială se realizează cu maxima capacitate. Critic de idei generale, al ideilor sale, Ibrăileanu a rămas până la sfârșitul carierii. Ca toți dogmaticii, nu s-a format, ci s'a deformat. Oricât a evoluat ulterior (și vom vedea că Ibrăileanu a evoluat) spiritul lui n’a putut evada din cadrele generale fixate în monografia sa; ea il definește amplu, îl constrânge, îl divulgă, în tendințele și structura lui intimă. Ibrăileanu și-a dat seama că ideile devin istorice, că îmbătrânesc și mor; numai așa se explică unele completări, unele abateri de la sistemul criticei sociologice; nu și-a renegat niciodată acest sistem, dar uneori l-a omis, l-a uitat cu bună știință. In Scriitori și curente, ca și’n broșura După război, ne aflăm în prelungirea Spiritului critic. Explicarea Curentului eminescian sau a operii d-lui Brătescu-Voinești, prin dialectica sociologică nu indică și noua lui orientare. O găsim în Note și impresii, în Scriitori români și străini și în Studii literare, nu în totalitatea articolelor cuprinse în aceste volume, dar în unele studii de aplicație critică, Ibrăileanu a descoperit critica literară prea târziu, nu a descoperit-o nici prin Maiorescu, nici prin Gherea, ci prin Bourget din Eseurile de psihologie contimporană și Faguet. Poate și prin France și Hennequin, iar faptul că citează pe Gide și pe Gourmont, criticii, nu înseamnă totuș că se adaptase cu suplețe și la aceste spirite atât de moderne. Critica explică ciudatul lui Ibrăileanu caz al unei duble personalități: una dogmatică, plină de prejudecăți de sistem, a criticului sociologic și poporanist, alta a unui sensibil, a unui romantic și a unui chinuit moralist. Nu a ajuns, desigur, să disocieze faptul estetic de faptul cultural, definitiv. Contactul cu literatura europeană i-a dat o perspectivă mai largă, l-a scos din orizontul unui regionalism critic, dăunător și l-a făcut mai comprehensiv. Am recitit câteva din glosele lui în jurul unor scriitori pe care i-a admirat. Articolele despre Turghenev, Tolstoi, Anatole France, Baudelaire, Abatele Prévost sau unele pagini despre Proust ne descoperă un Ibrăileanu sensibil, comprehensiv, un moralist chinuit de problema dragostei, a fericirii, de secretul creației artistice și de valorile de artă permanente. Pasionatul „consumator de literatură" apuseană, ne indică o preferință, aceea pentru moraliștii francezi și romanul analitic. In aceste pagini de critică psihologică trebue căutat Ibrăileanu, critic afectuos, disociativ, chiar dacă intuițiile lui nu merg prea în adâncime. După ce comentase sociologic pe Caragiale și pe Eminescu, spre bătrânețe Ibrăileanu începe să se apropie și de arta lor. E o pasiune crepusculară în cultul lui pentru poezia eminesciană; și dacă, pe lângă preocupările de strictă istorie literară, în legătură cu opera poetului, defunctul critic ieșan a spus și unele naivități despre arta lui, nu i se poate contesta meritul de inițiator în eminescologie. Cu aceeaș târzie afecțiune s-a apropiat și de Caragiale, pe care începuse a-l aprecia și'n marea lui valoare de creator. Sunt unele sugestii, unele remarce de o autentică pătrundere înlăuntrul operii caragialiene, chiar dacă predilecția lui spre sociologie nu-1 părăsește cu desăvârșire. Dacă în critica psihologică s'a oprit la intuițiile de coincidență cu sensibilitatea lui, romanul Adela, apărut după vârsta de 60 de ani, ne-a transmis tot ce a fost mai personal, mai viu, din personalitatea lui creatoare. Lirismul de umbre și lumini, analismul chinuitor, sentimentul peisagiului și mai ales intuiția proaspătă a feminității ce se desprinde din acest roman ne întregește figura destul de complexă, de inegală și contradictorie a dispărutului critic, Ibrăileanu lasă î n urma lui un cult, tot atât de fanatic, de global, ca și cultul maiorescian; nu l-am cunoscut pe acest bătrân cu sensibilitate mobilă, cu vervă dialectică și insomnii torturante. Este neîndoios că stilul lui critic este un stil vorbit, cu insistențele, lipsa de supraveghere, parentezele și impuritățile lui orale. Că Ibrăileanu a avut un stil interior ne-o dovedește Adela, testamentul artistic al unui sensibil și al unui romantic. Iașii culturali pierd, prin moartea lui, un animator, un simbol al unei mari tradiții, iar critica națională pe încă unul dintre înaintașii ei, Pompiliu CONSTANTINESCU COMEDIA ZORILOR Comedie in trei acte de Mircea Ștefănescu ...*, mai ales, comedia inteligenții, a adolescentei : promptă veselă, tonifiantă. IPERPESICIUS .VREMEA. Lei 40