Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-03-22 / nr. 430

VREMEA Sanda Movilă Desfiguratîi_ MARE SUCCES: roman Ed. Vremea Lei 50 CARTEA FRANCEZA Indre Gide s Les nominelles nourritures (Ai.R.F.) Noua carte a lui Gide e o con­tinuare și o complectare a ace­lor admirabile „Nourritures ter­­restres“ de foarte de mult apă­rute. Ne amintim cu multă re­cunoștință de acele alimente spirituale, oricât le-ar fi vrut autorul de pământeni, și cari la o vârstă adolescentă se potri­veau atât de bine. Era în ele un romantism deslănțuit, o grandi­locvență patetică și mai ales o fervoare, o neliniște, o căutare, caracteristice toate tinereții. Tâ­nărul scriitor comunica acolo direct cu său și nu-mi tinerețea cititorului pot închipui un lector bătrân care să nu fi a­­runcat indignat din mâinile pu­țin tremurânde, acel manual de anarhie sufletească, de turbu­­reală spirituală, de arzătoare poftă de viață. De altfel în „Nourritures terrestres" se gă­seau multe din ideile autorului din toate cărțile sale. Ceea ce însă aducea nou era doar since­ritatea brutală, nemijlocită a tonului și fervoarea romantică a scrisului. „Nourritures terres­tres" simt o carte izolată în o­­pera lui André Gide prin ro­mantismul expresiei. André Gide e un scriitor de linie cla­sică. Stilul său și atitudinea sa stau în directă legătură cu tra­diția marilor moraliști și înain­tașii în cari se pot verifica Descartes, La Bruyère, Vol­taire... „Nourritures terrestres“ era o operă hugoliană în ex­presie, deși ideile autorului au fost reluate și în cursul al­tor opere. „Nouile alimente“ spirituale ale lui André Gide nu mai au nimic din romantismul de formă al primelor. Dimpotrivă, ponde­rate, ele stau cuminți în aceiaș manieră de scris care l-a făcut pe autor un continuator al cla­sicismului. Scrise în stilul calm al moraliștilor „Les nouvelles nourritures" au însă acelaș ro­­m­antism ideologic al tinereții și în acest sens sunt o continuare a primelor. întreagă conformația spiritua­lă a lui André Gide se desprin­de ca dintr'un breviar din ace­ste puține dar frumoase pagini antologice. Și întâi libertatea spirituală. André Gide crede în posibilitatea unei totale libertăți interioare a omului. Detestă o­­rice subjugare a spiritului de către reguli, de către dogme și postulează un total indetermi­nism. Aici stă și explicația adezi­unii lui André Gide la comu­nism. In experiența comunistă el a crezut că vede o afirmare de sine a indeterminismului, a libertății interioare, a respin­gerii trecutului. Asta urmărește Gide să facă înțeles: „Nu mai lăsa să te supună greutatea nici a celui mai ușor trecut“ (p. 16) Sau „numai respingând trecutul, respingând un trecut ceea ce a încetat de a devine posibil a servi, progresul (p. 140). A­ceastă eroare de trecutul care se cristalizează în dogme, cari devin apoi judecăți gata făcute, e rezultanta unui individualism exagerat, care refuză orice lucru primit și vrea să-și construiască el însuși o lume a lui. O totală independență îl caracterizează, un refuz de a lua drept bun orice aparține trecutului: „Nu încerca să mănânci din nou ceea ce au digerat străbunii tăi“ (p. 157). Brutal spus, dar plastic. Și mai jos „Să știi să înțelegi și să te depărtezi cât mai mult posibil de trecut" (p. 157). Această res­pingere categorică a trecutului derivă deci din credința abso­lută în eul individual și în in­­determinarea lui. Ori aici André Gide se înșeală. Indeterminarea e o iluzie și libertatea spirituală nu e decât o simplă afirmație imposibil de tradus în fapt. în­treaga noastră viață e o aservire trecutului și nicio formă de viață nu ne poate elibera de trecut. Că Gide își închipuie că socie­tatea comunistă s-a eliberat de trecut, a devenit indeterminată? Se înșeală profund. Trecutul e trecut indeferent dacă numără 500 de ani sau 20. Și societatea comunistă e subjugată unui tre­cut care are doar 20 de ani, dar e mai puternic decât oricare al­tul, oricât de îndepărtat. Co­munistul nu cunoaște libertatea spirituală, ci e dimpotrivă sub­jugat, altor dogme, altui trecut, altor prejudecăți, nu mai puțin puternice decât cele ale lum­ii burgheze. Libertatea interioară e o iluzie. Acel „Ne sacrifie pas aux ido­­les“ cu care-și încheie Gide car­tea e o sfidare aruncată socie­tății comuniste. Pentru că e o invitație la insurecție! Pentru că societatea burgheză are idolii săi căreia ești liber a te închina sau a nu te închina, pe când în societatea comunistă ești obli­gat să te închini anumitor idoli. Lipsa de libertate e egală în ambele părți, cu deosebirea că în societatea burgheză poți trișa, sau te poți ține de­oparte, sau te poți refugia în creația indi­viduală. In societatea comunistă nu ți se oferă nicio posibilitate de scăpare, de eliberare, ești obligat să optezi. Și dacă nu optezi cum vor idolii, la zid! Deci unde e libertatea, fie inte­rioară, fie politică?! „Nouvelles nourritures" arată pe de o parte iluziile lui André Gide, ca și contradicțiile dintre el și dintre ideile pentru cari s’a pronunțat. In alt sens însă noul cama­rad al U. R. S. S.-ului se potri­vește doctrinei sovietice: atunci când își mărturisește încrederea nelimitată în progres, în viitor: „fără ideia unui progres posibil, viața nu mai are pentru mine niciun preț". Ideia de progres e și la baza activității sovietice. Dar poziția lui Gide este ab­surdă. Pentru el progresul e viitor, pe când pentru Soviete progresul e prezent. Ori iată ce se-ntâmplă, a postula viitorul și a renega trecutul e o contradic­ție logică. Deoarece viitorul nu e posibil fără trecut. Numai cre­dința în prezent se poate îm­păca cu negarea trecutului și a viitorului. Dar odata ce ai re­cunoscut ideia de viitor ești im­plicit obligat să o recunoști^ și pe aceea de viitor. Căci amân­două însemnează desfășurare. Iar viitorul nu se poate desfă­șura fără a fi susținut de un trecut. Progresul nu însemnează distrugere­a trecutului, ci con­struirea lui. Pentru că înaintarea în viitor e în mod logic și o îna­intare în trecut. Viitorul și tre­cutul se implică și se susțin. Numai viețuirea în prezent, nu­mai satisfacția întrun perma­nent „acum" poate exclude tre­cutul și viitorul. E ceea ce se în­tâmplă în Soviete. Acolo se trăește în prezent, deși conștiin­ța omului nu se poate dispensa de trecut. Comunismul activea­ză astăzi ca și când nar fi e­­xistând un ieri. Pe acest ieri se preface că-1 ignoră, ceea ce e doar o iluzie. Și atunci vedem că Gide are dreptate postulând viitorul, dar se contrazice când reneagă trecutul, în timp ce co­munismul se înșeală crezând că trăește întrun prezent fără tre­­cut, pe când în realitate se află pe poziția logică. Dacă André Gide postulează indeterminismul și renegarea oricărei reguli se înțelege că va trebui să fie implicit și împo­triva oricărei certitudini: „M am dispensat foarte bine de certi­tudine din momentul în care am câștigat-o pe aceea că spiritul omenesc nu poate avea nici­­una". Pentru că recunoașterea unei certitudini ar fi o confor­mare la o regulă, ceea ce ar a­­duce inconsecvența (de care to­tuși Gide nu se teme). Am pu­tea găsi destule certitudini și în opera lui Gide și chiar în această carte. In fond ideia de progres e o certitudine, sau i­­deia de Dumnezeu. Totuși spi­ritul lui Gide e tentat mai mult de veninul îndoielii. Singur și-a definit minunat opera în „Pagini de Jurnal" când a spus: „Fie­care carte a mea e punerea în valoare a unei incertitudini . Mai bine aár fi putut spune. Totuși și aici spiritul lui Gide vine în contradicție cu spiritul comunist care e țesut numai din certitudini. In societatea comu­nistă nu e loc pentru certitudini! Penru că unde ar ajunge acea so­cietate cu oameni cari să nu aibe decât îndoieli și nici­ o încre­dere! Incertitudinea poate fi o stare de moment. Ea însă tre­buie să înceteze în momentul creației. „Les nouvelles nourritures" sunt o celebrare a bucuriei, a voluptății, a iubirii și a vieții. Aici autorul și-a găsit deplina justificare. „Am admirat, n’am isprăvit de a admira, în Evan­ghelii, nu către bucurie, efort supraomenesc Primul cuvânt care ne e raportat de Christ, e „Fericiți..." (p. 63). „Mi s’a pă­rut de mult că bucuria este mai rară, mai grea și mai frumoasă decât tristețea" (p. 64). „Este faliment și ca un fel de abdi­care, de lașitate, în renunțarea la bucurie" (p. 111). Această stare de bucurie e o stare vi­tală. Și A. Gide celebrează viața. El e profetul aventurii, al experienței, al trăirii depline. „Mă cresc de a-mi fi întunecat tinerețea, de a fi preferat ima­ginarul realului, de a mă fi în­tors de la viață" (p. 120) și „Imprudentă înțelepciune și a­­devărată, tu începi unde se sfârșește teama și ne înveți viața“ (p. 125). Dar viața este voluptate „Către voluptate se sforțează toată natura" (p. 97) și „In voluptate toată ființa noastră ia conștiință de sine" (p. 98). In sine viața este iu­bire, „înțelepciunea nu e în ra­țiune, ci în iubire" (p. 22). Către ce scop tinde toată fi­­losofia aceasta inconformistă și vitalistă. Unde vrea să ajungă André Gide cu propovăduirea renegării trecutului, a inconfor­­mării la reguli și idoli, cu în­demnul spre bucurie, spre trăire liberă, spre progres? La schimbare­a omului, deci la un­­ nou umanism: „Dar ceea ce in­teresează e progresul omului în­suși" (p. 137) și „Nu numai lu­mea e vorba s’o schimbăm, ci pe om" (p. 141). Iar formula cea mai simplă pe care o dă e „îndrăznește să devii acela care ești" (p. 141). Toate sunt bune până în mo­mentul aplicării preceptelor. A­­tunci se vede că ele sunt doar precepte și că pot fi cel mult eforturi ale spiritelor de elită, ale indivizilor izolați. Morala lui Gide, după cum se poate constata, nu e o morală socială, ci o morală individuală. Ea nu poate constitui un punct de ple­care pentru societate, deoarece aceasta are nevoie de tradiție, de conformism și de certitudini, adică de o abdicare a eului în­­tr'un cuvânt, adică tot ceea ce este opus concepției gidiene. Morala sa poate fi realizată de individ izolat de societate, dar ori de câte ori va veni în contact cu aceasta, va fi în conflict. Excesul de individualism al lui André Gide duce astfel la ne­garea totală a societății ceea ce este nu numai antiburghez dar chiar anticomunist, pentru că burghezie sau comunism socie­tatea nu e mai puțin societate, peste tot, cu legi imuabile. Iar indeterminismul e o simplă ilu­zie în care Gide a crezut o viață întreagă și a deghizat-o sub diferite nume ca: act gra­tuit, disponibilitate, etc., toate cuvinte frumoase, dar fără bază reală. „Les nouvelles nourritu­res“ sunt o carte frumoasă în ciuda himericului ideilor sale și ispititoare doar ca experiență personală. In orice caz ridică o serie de probleme cari anga­jează toată persoana noastră. OCTAV ȘULUȚIU Va apărea în editura ,,Vremea“ Zăpezi și purpură POEZII de George Dumitrescu Duminică 22 Martie 1936 , la toate librăriile : De la cinci până la cinci de ton câlugătu opt nuvele — opt romane c­ncentrate editura vremea lei 50 CRONICA LITERARA Ibrăileanu O . Nu este î­ntâmplare că primii critici români sunt critici de idei. Maiorescu, Ghenea, Ibrăileanu nu reprezintă numai trei moduri personale de a face critică. Despărțiți prin cultură, prin metode, prin temperament, prin talent și gust, acești înain­tași ai criticii moderne se’ntâl­­nesc întrun punct comun, nu au disociat definitiv critica de cul­tură. Maiorescu a făcut critica unei culturi romantice, a școalei ardelene și a pașoptismului, de la „înălțimea veacului al XIX- lea". Cariera lui are ceva pro­vidențial, dar în perspectiva timpului legenda autorității ma­­ioresciane se’ncadrează'n istorie și neremenește în memoria ur­mașilor ca un fapt impersonal. De pe urma lui a rămas mai mult un spirit, o directivă, de­cât o impunătoare operă. Ori­cât am încerca să reconstituim atmosfera în care criticul s-a manifestat, personalitatea lui ne apare ca un ornament în arhi­tectura literară a momentului istoric. La baza criticei lui Ma­iorescu este o dogmă estetică; el nu a practicat critica pură, ve­nind oarecum din afară, din fi­lozofie, în literatură. Spirit de idei generale, de o admirabilă structură (nici astăzi coeziunea internă a Criticelor nu s‘a sfă­râmat) Maiorescu e un dogma­tic. Inchizându-se de timpuriu într’un sistem de idei, după ce le-a confruntat cu cazurile in­dividuale, nu s‘a coborât și la studiul individualităților. Cri­tica începe de­ aci, iar ce ră­mâne de pe urma unui critic sunt intuițiile lui, impresiile lui vii, multiple și nu ideile. Nu vrem să spunem că ceile de o­­rientare ale lui Maiorescu n‘ar fi fost salutare și n‘ar fi conți­nut un adevăr. Dar ideile se‘n­­vechesc, se schimbă, odată cu perspectiva culturală. Certitu­dinile definitive, în critică, duc la un iremediabil statism și la sterilitate. Ca să fugă de dile­tantism, de eroare și să-și ca­pete o autoritate indiscutabilă, Maiorescu s-a refugiat în certi­tudinea estetică, din certitudi­nea metafizică a unui adevăr, văzut ca trei fețe dialectice ale culturii, acest hegelian s’a oprit în pragul creației critice, după ce disociase adevărul sensibil (arta) de cel rațional (știința) și de cel pragmatic (politica). Până aci suntem într'o perfectă metodologie a culturii, pe care logicianul a știut s-o impună cu autoritate, cu discernământ și măsură. Puținele lui aplicații critice, la cazurile individuale, sunt schematice, iar intuițiile lui deși adânci și sigure, ca’n cel mai întins studiu al său, despre Eminescu și poeziile lui simt formulate cu o impersonalitate aproape înghețată. De gustul lui Maiorescu nu ne ‘ndoim nici azi; el l-a impus pe Eminescu, pe Creangă și pe Caragiale, dar i-a impus prin prestigiul lui cul­tural mai mult decât prin per­suasiunea, prin entuziasmul cri­tic. Pregătirea lui umanistă i-a dat acel sentiment al valorilor, al esențelor unei culturi, fâ­cân­du-l să aleagă creația de si­mulacrul ei. Critica lui consacra, prin simpla acțiune orală, prin coborârea grației pe capul scrii­torului; când Maiorescu acorda câteva rânduri unui literat, era o condescendență excepțională. Lui Maiorescu i-a urmat Ghe­­rea, ca o necesitate; critica prea se confundase cu magia. Trebuia coborâtă pe pământ. Polemicele lui Gherea în contra „criticii metafizice" au sfârșit această aureolă de care se bucura ne­condiționat pontiful „Convorbi­rilor". Formula „criticei științi­fice" a ‘nlocuit, pentru vre­ o treizeci de ani formula „criticei metafizice". Noua îndrumare gheristă am putea spune că a lărgit­­ spațiul criticei române, fără s’o ducă mult prea departe, în esență, de momentul maio­­rescian. Gherea venia și mai dinafara criticei, venea din so­cialism și marxism. Capitolul esteticei generale este înlocuit cu un capitol de sociologie, a­­dică unei metodologii îi urmează alta. Dogmatismul estetic e în­­locuit cu dogmatismul sociolo­gic. Nici Gherea nu e capabil de evoluție înlăuntrul criticei; ea devine descriptivă și psiho­logică, dar nu aplicată la indi­vidualitatea creatoare, ci merge spre categorie, spre tipologie. Studiile lui despre „decepțio­­nism­ 1 ^espre „artiștii prole­tari", despre „tezism" sunt ex­plicații generale, critică de idei, trecând din artă în istoria spi­ritului public. Gherismul diso­ciază și mai puțin critica de cultură, decât Maiorescu. Inci­dental nu mai practică și critica literară, asupra lui Eminescu, Coșbuc și Caragiale, dar și aci punctul de vedere nu e intrinsec ci exterior. In măsura în care acești literați pot ilustra teoriile lui sociologice intră, în prim plan, în preocuparea criticei lui. Venind după Maiorescu și Ghenea, Ibrăileanu îi continuă și-i conciliază, deși descinde și el din afara criticei, dintr’o mișcare de idei politice, refor­mistă și de atitudine sociologică, din poporanism. Astăzi este in­completă formula care explică pe Ibrăileanu ca pe un exclusiv discipol al lui Gherea. La influența criticei lui știin­țifica se adaugă influența ideo­logiei d-lui C. Stere. Gherea era un umanitarist, Ibrăileanu e un poporanist, primul își caută un ideal abstract, universal, secun­dul unui realist, încadrat într-o tradiție autohtonă și în împre­jurări istorice specifice. Criticul Vieții Românești nu pleacă din dialectica marxistă, ci din au­tohtonismul lui Alecu Russo, pe care-l opune, în mare parte, lui Maiorescu. Ibrăileanu este un dogmatic în punctul de plecare al criticii lui. Spiritul criticei sociologice al lui Gherea era re­formist, al lui Ibrăileanu e par­tizan. Astfel nu este de mirare că peste „critica metafizică" maioresciană și peste „critica științifică" gheristă, Ibrăileanu ajunge la un adevărat sistem regionalist. Muntean și moldo­vean, liberal și conservator, respectiv pașoptism și reacțio­narism, rural și urban, etic și etnic, specific național și nespe­cific — devin categorii funda­mentale, de orientare, ale criti­cei poporaniste. De la aceste no­țiuni, drumul dialecticei socio­logice și psihologice este indefi­nit. Să nu uităm că adevărata construcție de idei generale, sistemul critic al lui Ibrăileanu, este cristalizat în Spiritul critic, opera lui capitală, unde infor­mația istorică și dialectica so­cială se realizează cu maxima capacitate. Critic de idei gene­rale, al ideilor sale, Ibrăileanu a rămas până la sfârșitul carie­rii. Ca toți dogmaticii, nu s-a format, ci s'a deformat. Oricât a evoluat ulterior (și vom vedea că Ibrăileanu a evoluat) spiritul lui n’a putut evada din cadrele generale fixate în monografia sa; ea il definește amplu, îl con­strânge, îl divulgă, în tendințele și structura lui intimă. Ibrăileanu și-a dat seama că ideile devin istorice, că îmbă­trânesc și mor; numai așa se explică unele completări, unele abateri de la sistemul criticei so­ciologice; nu și-a renegat nici­odată acest sistem, dar uneori l-a omis, l-a uitat cu bună ști­ință. In Scriitori și curente, ca și’n broșura După război, ne aflăm în prelungirea Spiritului critic. Explicarea Curentului e­­minescian sau a operii d-lui Brătescu-Voinești, prin dialec­tica sociologică nu indică și noua lui orientare. O găsim în Note și impresii, în Scriitori ro­mâni și străini și în Studii lite­rare, nu în totalitatea articole­lor cuprinse în aceste volume, dar în unele studii de aplicație critică, Ibrăileanu a descoperit critica literară prea târziu, nu a desco­perit-o nici prin Maiorescu, nici prin Gherea, ci prin Bourget din Eseurile de psihologie con­timporană și Faguet. Poate și prin France și Hennequin, iar faptul că citează pe Gide și pe Gourmont, criticii, nu înseamnă totuș că se adaptase cu suplețe și la aceste spirite atât de mo­derne. Critica explică ciudatul lui Ibrăileanu caz al unei duble personalități: una dog­matică, plină de prejudecăți de sistem, a criticului sociologic și poporanist, alta a unui sensibil, a unui romantic și a unui chi­nuit moralist. Nu a ajuns, desi­gur, să disocieze faptul estetic de faptul cultural, definitiv. Contactul cu literatura euro­peană i-a dat o perspectivă mai largă, l-a scos din orizontul u­­nui regionalism critic, dăunător și l-a făcut mai comprehensiv. Am recitit câteva din glosele lui în jurul unor scriitori pe care i-a admirat. Articolele despre Turghenev, Tolstoi, Anatole France, Baudelaire, Abatele Prévost sau unele pagini despre Proust ne descoperă un Ibrăi­leanu sensibil, comprehensiv, un moralist chinuit de problema dragostei, a fericirii, de secre­tul creației artistice și de valo­rile de artă permanente. Pasio­natul „consumator de litera­tură" apuseană, ne indică o preferință, aceea pentru mora­liștii francezi și romanul anali­tic. In aceste pagini de critică psihologică trebue căutat Ibrăi­leanu, critic afectuos, disocia­tiv, chiar dacă intuițiile lui nu merg prea în adâncime. După ce comentase sociologic pe Caragiale și pe Eminescu, spre bătrânețe Ibrăileanu în­cepe să se apropie și de arta lor. E o pasiune crepusculară în cultul lui pentru poezia emines­ciană; și dacă, pe lângă preocu­pările de strictă istorie literară, în legătură cu opera poetului, defunctul critic ieșan a spus și unele naivități despre arta lui, nu i se poate contesta meritul de inițiator în eminescologie. Cu aceeaș târzie afecțiune s-a a­­propiat și de Caragiale, pe care începuse a-l aprecia și'n marea lui valoare de creator. Sunt u­­nele sugestii, unele remarce de o autentică pătrundere înlăun­trul operii caragialiene, chiar dacă predilecția lui spre socio­logie nu-1 părăsește cu desăvâr­șire. Dacă în critica psihologică s'a oprit la intuițiile de coinci­dență cu sensibilitatea lui, ro­manul Adela, apărut după vârsta de 60 de ani, ne-a transmis tot ce a fost mai personal, mai viu, din personalitatea lui creatoare. Lirismul de umbre și lumini, a­­nalismul chinuitor, sentimentul peisagiului și mai ales intuiția proaspătă a feminității ce se desprinde din acest roman ne întregește figura destul de com­plexă, de inegală și contradicto­rie a dispărutului critic, Ibrăileanu lasă î n urma lui un cult, tot atât de fanatic, de global, ca și cultul maiorescian; nu l-am cunoscut pe acest bă­trân cu sensibilitate mobilă, cu vervă dialectică și insomnii tor­­turante. Este neîndoios că stilul lui critic este un stil vorbit, cu insistențele, lipsa de suprave­ghere, parentezele și impurită­țile lui orale. Că Ibrăileanu a avut un stil interior ne-o dove­dește Adela, testamentul artistic al unui sensibil și al unui ro­mantic. Iașii culturali pierd, prin moartea lui, un animator, un simbol al unei mari tradiții, iar critica națională pe încă unul dintre înaintașii ei, Pompiliu CON­ST­ANTIN­ESCU COMEDIA ZORILOR Comedie in trei acte de Mircea Ștefănescu ...*, mai ales, comedia inteligenții, a adoles­centei : promptă ve­selă, tonifiantă. IPERPESICIUS­ .VREMEA. Lei 40

Next